Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Fatima 100. Aniversarea aparițiilor

„Fatima 100” este titlul unei cărți consacrate aniversării centenarului aparițiilor Maicii Domnului la Fatima în context românesc. Am avut privilegiul și bucuria să coordonez această carte, care a apărut la editura ARCB, București 2018. Volumul se poate cumpăra de la librăriile catolice din țară sau prin comandă pe internet: www.librariasfiosif.ro Pentru a vă ajuta să vă decideți în cunoștință de cauză, redau mai jos introducerea la această carte „rară” în peisajul teologiei românești.

<Între 13 mai și 13 octombrie 1917, la Fatima, în valea Cova da Iria, Portugalia, Maica Domnului s-a arătat la trei copilași – Lucia, Francisc și Iacinta – în timp ce se rugau Rozariul. Mesajul aparițiilor a avut o influență enormă asupra mersului istoriei în secolul XX, marcând într-un chip special destinul Europei. Cu prilejul împlinirii a o sută de ani de când au avut loc acele evenimente, în țara noastră s-au organizat pelerinaje de pocăință, zile speciale de rugăciuni și s-au propus misiuni populare. În cadrul Facultății de Teologie Romano-Catolică a Universității din București am organizat o conferință teologică la nivel național având ca temă aniversarea centenarului aparițiilor Maicii Domnului de la Fatima, în zilele de 12 și 13 octombrie 2017. Volumul de faţă conține comunicările științifice prezentate la acea întâlnire.

Trebuie spus că, în țara noastră, prima aniversare a aparițiilor a avut loc în 1942. Atunci s-a celebrat jubileul de 25 de ani al apariţiilor. Bisericile catolice din România au organizat zile speciale de adorație, de post și de rugăciune, dar şi manifestări teologice, în măsura posibilităților. Din cauza Celui de-al Doilea Război Mondial, acest jubileu a avut dimensiuni reduse. Atmosfera în care s-a celebrat jubileul de argint al aparițiilor transpare într-o anumită măsură din cartea episcopului Ioan Suciu, Fecioara din Fatima. Lucrarea a fost începută în 1942 şi publicată în 1943 la editura „Buna Vestire” din Blaj.

O altă inițiativă legată de „Fatima” a avut loc câțiva ani mai târziu, în 1945. Astfel, din dorința de a pune capăt ororilor războiului, părintele iezuit Alexandru Horvath, paroh la biserica „Sf. Elena” din București, a organizat pe 13 februarie 1945 în propria parohie primul pelerinaj de pocăință la Fecioara din Fatima. La acest pelerinaj au participat numeroși credincioși din toate cartierele capitalei (Cf. Revista „Raiul Copiilor”, 4 martie 1945, an VII, nr. 5-6, p. 56). De atunci și până astăzi, cu mici întreruperi, această devoțiune către Maica Domnului de la Fatima a fost îmbrățișată de mulți credincioși catolici, dar și de câțiva ortodocși. Devoțiunea constă în recitarea rugăciunii Rozariului, spovadă și participare activă la sfânta liturghie în zilele de 13 ale lunii.

În urmă cu trei ani, pe 10 noiembrie 2015, cu ocazia aniversării a 70 de ani de la începutul acestei practici de evlavie mariană, IPS Ioan Robu, arhiepiscop și mitropolit de București, a emis un decret de confirmare a devoțiunii și a fixat biserica „Sf. Elena” din capitală ca loc de pelerinaj de pocăință în cinstea Fecioarei de la Fatima.

În zilele de 12 și 13 octombrie 2017, cu ocazia aniversării centenarului aparițiilor, Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universității din București a organizat un simpozion național la care au participat profesori de teologie de la cele trei Facultăți de Teologie Romano-Catolică din țară: Universitatea din București, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași. Remarcăm că întâlnirea profesorilor de teologice catolică din țara noastră la București în cadrul unei conferințe teologice a fost prima de acest fel care a avut loc după anii 1990. Punând inițiativa sub ocrotirea Maicii Domnului, participanții la lucrări și-au exprimat speranța ca dialogul teologic inter-facultăți să continue și să aducă lumină în sufletele celor care vor să ajungă la Isus cu ajutorul Mariei (cf. In 19, 27).

În paginile acestui volum sunt publicate comunicările prezentate în cadrul simpozionului marian de la Bucureşti. Ordinea comunicărilor ţine cont de parcursul formării teologice de bază din facultăţile catolice. Astfel, în prima parte intitulată „Maria în istoria recentă a Europei şi a Bisericii”, se găsesc trei comunicări care tratează chestiuni din domeniul antropologiei religioase, al istoriei Bisericii şi al teologiei fundamentale. În partea a doua, „Maria în lumina Bibliei”, sunt trei comunicări cu caracter biblic, iar în ultima parte, „Maria în liturgia și teologia Bisericii”, avem trei comunicări dintre care una cu caracter liturgic, şi celelalte două cu caracter mariologic.

Fiecare parte conţine câte trei capitole. Astfel, în partea întâi, care este dedicată aspectelor antropologice şi istorice, capitolul I, „Mesajul de la Fatima şi căderea comunismului”, semnat de Wilhelm Dancă, porneşte de la teza potrivit căreia sistemul comunist s-a prăbuşit atât din cauza propriilor erori economice, cât şi pentru că s-a opus lucrării Bisericii în lume, încercând să-l elimine pe Dumnezeu din inima omului. Argumentarea ţine cont de faptul că mesajul de la Fatima, care viza drama comunismului ateu, a fost receptat lent, dar eficace. Validitatea acestui mesaj a fost confirmată de unele evenimente politice şi sociale care au avut loc în URSS şi în ţările blocului comunist din secolul XX. După ce se face distincţia între revelaţia definitivă în Isus Christos şi revelaţiile particulare, în articol se subliniază că, în urmă cu o sută de ani, la Fatima a avut loc o revelaţie particulară în cadrul unui eveniment de rugăciune. De aceea, pentru a fi înţeles, cititorul trebuie să ajungă la nivelul propriu de referinţă, adică la cel spiritual. Provocarea articolului este următoarea: dacă, prin spiritualitatea rostogolită în istorie, Fatima a sabotat ideologiile impuse cu forţa în secolul XX, atunci „Moscova” de astăzi, chiar dacă nu mai crede în lacrimi, oare nu ar putea să creadă în Fatima?

Capitolul al II-lea este intitulat „Maria, izvor autentic de spiritualitate” şi este semnat de János Vik. Autorul consideră că Fecioara Maria poate fi văzută în contextul apariţiilor de la Fatima ca oglinda curată a misterului divin. Preacurata Fecioară Mamă a trăit în mod desăvârşit faza contemplativă a vieţii spirituale. Pentru o atitudine contemplativă, privirea pură, care nu vrea să realizeze nimic, este cea mai specifică. Contemplaţia ca atitudine include, în afară de aceasta, încrederea şi dragostea pură, în care nu se aşteptă nimic de la celălalt. În cele din urmă contemplaţia include şi suferinţa. Putem presupune că păstoraşii de la Fatima au trăit şi ei la rândul lor această atitudine contemplativă care poate face o diferenţiere între darurile lui Dumnezeu, şi Dumnezeul însuşi, care este singurul demn de adorat.

În capitolul al III-lea, „Fatima 100. Aspecte istorice”, Fabian Doboş se opreşte la unele aspecte istorice care alcătuiesc fundalul clarobscur al tabloului apariţiilor. Mai întâi, expune, pe scurt, contextul politic în care a avut loc evenimentul, apoi descrie, cronologic, cele şase apariţii ale Maicii Domnului.

Partea a doua conţine şi ea trei capitole, dar orizontul lor de cercetare este biblic. Astfel, în continuitate cu capitolele din prima parte, în capitolul al IV-lea, „Chipul Mariei, chipul Bisericii în Luca 1,26-56”, Hristofor-Tarciziu Şerban susţine că în Bisericile tradiţionale Maria, Mama lui Isus, se bucură de o apreciere deosebită, apreciere care se fundamentează, în principal, pe textele evanghelice. Totuşi, numeroase studii atestă faptul că Maria nu reprezintă doar personajul istoric care a dat naştere lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, ci ea este înfăţişată cu trăsături care evocă, prin diferite apelative, Poporul ales şi vocaţia lui în istorie. Autorul încearcă să pună în evidenţă, în mod prefigurativ, şi trăsăturile ecleziologice ale Mariei, sugerate în filigran în Luca 1,21-56. Astfel, chipul Mariei apare, pe de o parte, ca o sinteză a nenumărate ecouri de texte veterotestamentare care evocă lucrarea salvatoare a lui Dumnezeu în sânul poporului lui Israel, şi, pe de altă parte, ca o proiectare programatică în noul popor născut ca Trup al lui Cristos Înviat, în ziua de Rusalii, adică Biserica.

În capitolul al V-lea, „Maria, simbolul Israelului în Evanghelia după Ioan”, Zoltán Olah porneşte de la constatarea faptului că Maria, Mama lui Isus, apare numai de două ori în Evanghelia după Sfântul Ioan. Dar în amândouă cazurile Isus i se adresează cu apelativul „femeie”, ceea ce poate să surprindă pe cititor. Nu este un mod obişnuit de a te adresa mamei. Autorul caută să clarifice rolul Mamei lui Isus în Evanghelia după Ioan şi propune interpretarea că Maria este de fapt simbolul lui Israel, poporul lui Dumnezeu, mai ales în ce priveşte trăsăturile sale sublime. Figura şi rolul Mariei nu separă, ci uneşte Israelul şi poporul nou al lui Dumnezeu. Prin figura şi rolul ei, Biserica este adânc înrădăcinată în poporul lui Dumnezeu vechi–testamentar. Părinţii Bisericii au înţeles acest lucru şi de aceea văd în Maria nu numai prefigurarea Bisericii, ci şi reprezentarea Israelului.

Capitolul al VI-lea are ca titlu „Maria şi poporul lui Dumnezeu în Apocalips (Ap 12)”. Aici Iulian Faraoanu constată că tematica mariană nu este atât de frecventă în ultima carte a Bibliei. Capitolul 12 ar putea fi totuşi o excepţie. Pe de altă parte, se vede că apar destul de des imaginile ecleziologice alături de temele de teologie şi cristologie. Unii biblişti cred că o pistă în vederea înţelegerii mesajului cărţii ar putea fi reprezentată chiar de analizarea imaginilor Bisericii. Autorul îşi propune să ofere o lumină parţială asupra conceptului de Biserică, văzută ca popor al lui Dumnezeu în raport cu Maria, Maica Bisericii în Apocalips. De asemenea, autorul caută un răspuns la întrebări cum ar fi: care sunt formele de relaţionare dintre poporul lui Dumnezeu şi Maria? Se poate intui o referinţă mariologică în Apocalips?

Partea a treia conţine ultimele trei capitole ale lucrării, care au un caracter liturgic şi eclezial. Titlul acestei părți este „Maria în liturgia și teologia Bisericii”. Aici, în capitolul al VII-lea, „Liturgia de Rorate în Transilvania. Consideraţii istorico-teologice”, David Diosi analizează cea mai populară liturghie de Advent, aşa numita Liturghie Rorate, care se celebrează dimineaţa în zori. Printre credincioşii din Transilvania există o veche şi bogată tradiţie legată de această liturghie. În acest articol este prezentată istoria liturghiilor Rorate, dezvoltarea lor, şi se caută un răspuns la întrebarea de ce se ţineau dimineaţa în zori. Principala finalitate a studiului este aceea de a identifica şi de a descrie tradiţia acestei liturghii în Transilvania.

În capitolul al VIII-lea, „Maica Domnului la Dumitru Stăniloae”, Ştefan Lupu se opreşte la câteva aspecte ale teologiei părintelui Stăniloae referitoare la Fecioara Maria, mai exact la acele puncte esenţiale prin care se deosebeşte de alte abordări din cadrul teologiei ortodoxe româneşti. Caută să prezinte legătura dintre Maica Domnului şi Fiul lui Dumnezeu, apoi „istoricitatea” ei, sfinţenia şi perspectiva ecumenică asupra rolului ei. Gândirea părintelui Dumitru Stăniloae despre Maica Domnului, sau, aşa cum îi plăcea lui să spună, despre „theotokologie”, se înscrie pe coordonatele deschise de teologii de dinaintea sa, dar a urmărit mereu aspecte de actualitate, de punere în valoare a legăturii Maicii Domnului cu Sfânta Treime, cu Duhul Sfânt. Deşi părintele Dumitru Stăniloae a scris despre Fecioara Maria în mai multe rânduri, dar nu foarte mult, adică nu a elaborat cărţi sau studii ample despre Fecioara Maria, autorul remarcă faptul că în studiile şi în cărţile sale el a avut întotdeauna o abordare caldă, plină de sensibilitate faţă de Maica Domnului.

În fine, în capitolul al IX-lea, „Contribuţia lui Rene Laurentin la mariologia Conciliului Vatican II”, Lucian Dîncă îl consideră pe părintele R. Laurentin o autoritate de referinţă în materie de mariologie post-conciliară. Aduce ca argument un lung şir de lucrări teologice, dogmatice, mariologice. Dar şi sutele de articole publicate în reviste ştiinţifice de specialitate din lume sunt o dovadă a aportului său la revigorarea mariologiei, plecând de la baze biblice şi patristice. Papa Ioan al XXIII-lea l-a invitat să facă parte din Comisia pregătitoare şi apoi din Comisia de teologi experţi la Conciliul Vatican II. Implementarea deciziilor conciliare a constituit o preocupare de bază a teologului marian. De asemenea, studiul fenomenului apariţiilor Fecioarei Maria pretutindeni în lumea catolică l-a preocupat la cel mai înalt nivel, rămânând de neegalat în acest domeniu până astăzi.

De Maria numquam satis! Despre Maria nu se va vorbi niciodată îndeajuns! Aşa spunea Sfântul Bernard adresându-se celor care o cinstesc pe Fecioara Maria, Mama lui Isus şi Maica Bisericii. În orizontul spiritual al acestui îndemn am introdus volumul pe care îl publicăm acum. Volumul poate fi citit cu mult folos de toţi cei care cultivă în viaţa lor de credinţa devoţiunea către Maica Domnului de la Fatima, de teologii laici şi cei consacraţi. De asemenea, lucrarea de faţă se adresează publicului larg din România care, poate fără să ştie, este subiectul unui mister de libertate la întredeschiderea căruia în 1989 Maica Domnului a avut un rol important. Sper ca volumul să fie un semn de aducere aminte că libertatea nu este un instrument sau o condiţie pentru a atinge alte obiective, ci scopul suprem al vieţii trăite în comunitate.>

Spuneam la început că este vorba de o carte „rară”, pentru că, la noi, în România, scrierile teologice cu un conținut mariologic sunt puține. De aceea, îndrăzniți să cumpărați sau să citiți „Fatima 100”!

  • 23 noiembrie 2018
Nașterea Sf. Fecioare și curățarea ființei interioare

Nașterea Sf. Fecioare este o sărbătoare veche și populară la creștinii din Orient și din Occident. Cultul Sf. Fecioare Maria ține de patrimoniul comun al Bisericii nedespărțite, de aceea, putem spune, dar trebuie și să credem, că Maria îi unește pe catolici și ortodocși. Într-adevăr cu ocazia acestor sărbători mariane vedem cum are loc un fel de epifanie a unității Bisericii. Sărbătoarea a fost instituită după Conciliul de la Efes (431), când Maria a primit titlul de Theotokos, adică Născătoare de Dumnezeu. Două secole mai târziu sărbătoarea a fost introdusă în Occident de papa Sergiu I. De atunci încoace celebrarea Mariei cu acest titlu „Nașterea Sf. Fecioare” a fost participată cu bucurie de zeci de mii și milioane de credincioși. De aceea, astăzi multe mănăstiri și biserici din lumea creștină au ca hram Nașterea Sf. Fecioare. Vrând, nevrând spiritul sărbătorii se simte în aer. În popor sărbătoarea este cunoscută și cu titlul de Sf. Maria cea Mică, pentru a face diferența între Nașterea Sf. Fecioare, care se sărbătorește în 8 septembrie, și Adormirea Maicii Domnului din 15 august.

Nașterea Sf. Fecioare are sens dacă este legată de Nașterea lui Isus Cristos. Neîndoielnic, nu a fost o pură întâmplare faptul că Maria a fost mamă în ordinea trupească pentru Fiul lui Dumnezeu. Aceasta a fost voința Sfintei Treimi, „Fântâna iubirii dăruire de sine”, ca Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu, să se nască din Maria. Și așa a fost. Maria a fost considerată de Dumnezeu o locuință plăcută, curățată interior, pentru nașterea Fiului lui Dumnezeu. Pentru că a rămas curată interior, pentru că a colaborat cu toată ființa ei la planul de mântuire al lui Dumnezeu, prin acel „fiat” – „fie mie după cuvântul tău” (Lc 1, 38), astăzi este cinstită (nu adorată, cum afirmă unii dintre criticii doctrinei Bisericii catolice despre Maica Domnului) cu sentimente de recunoștință și de mulțumire de toți cei care văd în ea pe Mama trupului lui Isus și, în același timp, pe Mama trupului său mistic, adică Biserica.

Astăzi, 8 septembrie 2018, la liturghia de la 12.15 la catedrala sf. Iosif din București nu au fost mulți credincioși. Unii nu au venit la catedrală, probabil, pentru că au participat la pelerinajul de la mănăstirea carmelitană din Ciofliceni și bine au făcut. Alții nu au venit din alte motive, printre care, poate, și dificultățile de trafic din centrul Bucureștiului. În ultima vreme se organizează în week-end fel de fel de acțiuni publice în centrul Bucureștiului. Recomand credincioșilor vin de obicei la liturghiile de la catedrală trebuie să țină cont de aceste aspecte legate de traficul din capitală.

Doresc tuturor Mariilor, Mici și Mari, o zi onomastică plină de bucurie și binecuvântări! La mulți ani!

Mai multe detalii despre predica din sărbătoarea Nașterii Sf. Fecioare puteți asculta deschizând linkul de mai jos.

  • 8 septembrie 2018
Paștele de vară confirmă speranța învierii noastre

Dragi prieteni,

În 15 august 2017, am celebrat sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului la Sinaia. În cadrul predicii am folosit expresia Paștele de vară pentru a desemna faptul că Maria, Mama lui Isus, la sfârșitul vieții sale pământești a fost primită în cer cu sufletul și cu trupul. Un mister și un privilegiu unic. Sărbătoarea este foarte veche; este menționată deja în secolul VI, în Orient, iar în secolul VII în Occident. În afară de Paștele de vară, sărbătoarea are alte denumiri – Paștele Mariei, Adormirea, Înălțarea sau Ridicarea Prea Sfintei Fecioare Maria cu sufletul și cu trupul la cer. Ele vor să sublinieze conținutul aceluiași mister, și anume că, atunci când i s-au terminat zilele pe pământ, Maria a murit, ca orice făptură omenească, dar trupul său a fost scutit de putrezire, fiind făcut părtaș la gloria învierii. Astfel a devenit semn de speranță pentru toți cei botezți. Este cea mai importantă sărbătoare a Maicii Domnului. Înainte de a asculta predica, vă invit să citiți și să meditați câteva explicații despre natura și temeiul cultului Sfintei Fecioare Maria în Biserică, care au fost formulate de părinții participanți la lucrările Conciliului Vatican al II-lea la cererea expresă a Papei Paul al VI-lea.

«66. Maria, care a fost înălţată prin harul lui Dumnezeu, după Fiul său, deasupra tuturor îngerilor şi oamenilor pentru că este Mama preasfântă a lui Dumnezeu şi a luat parte la misterele lui Cristos, este pe bună dreptate cinstită de Biserică printr-un cult deosebit. Din cele mai vechi timpuri sfânta Fecioară e venerată sub titlul de “Născătoare de Dumnezeu”, sub a cărei ocrotire credincioşii aleargă rugându-se, în toate primejdiile şi nevoile[192]. Mai ales începând cu conciliul din Efes, cultul poporului lui Dumnezeu faţă de Maria s-a dezvoltat minunat în veneraţie şi iubire, în invocare şi imitare, după cuvintele ei profetice: “Mă vor ferici toate neamurile, căci mi-a făcut lucruri mari Cel atotputernic” (Lc 1,48). Acest cult, în felul în care a existat întotdeauna în Biserică, deşi este cu totul aparte, diferă în mod esenţial de cultul de adoraţie care i se aduce Cuvântului întrupat, deopotrivă ca şi Tatălui şi Duhului Sfânt, şi îl favorizează în cel mai înalt grad. Diferitele forme de pietate faţă de Născătoarea de Dumnezeu, pe care Biserica le-a aprobat în limitele învăţăturii sănătoase şi adevărate, în funcţie de împrejurările de timp şi de loc şi după firea şi mentalitatea credincioşilor, au drept rezultat ca, prin cinstirea Mamei, Fiul, pentru care toate trăiesc (cf. Col 1,15-16) şi în care Tatălui veşnic “i-a plăcut să sălăşluiască toată plinătatea” (Col 1,19), să fie cunoscut, iubit, preamărit precum se cuvine, şi poruncile lui să fie urmate.

67. Sfântul Conciliu afirmă în mod expres această doctrină catolică şi în acelaşi timp îi îndeamnă pe toţi fiii Bisericii să promoveze cu generozitate cultul, mai ales liturgic, faţă de sfânta Fecioară, să preţuiască practicile şi exerciţiile de pietate faţă de ea, recomandate de magisteriu de-a lungul veacurilor, şi să respecte cu sfinţenie cele hotărâte în trecut cu privire la cultul icoanelor lui Cristos, ale sfintei Fecioare şi ale sfinţilor[193]. El îndeamnă stăruitor şi pe teologi şi pe predicatorii cuvântului divin să se ţină departe, cu grijă, de orice falsă exaltare precum şi de orice îngustime a minţii în considerarea demnităţii deosebite a Născătoarei de Dumnezeu[194]. Prin studiul Sfintei Scripturi, al sfinţilor părinţi şi învăţători şi al liturgiilor Bisericii, studiu efectuat sub conducerea magisteriului, ei să ilustreze corect rolul şi privilegiile sfintei Fecioare care Îl au în vedere totdeauna pe Cristos, Izvorul unic al adevărului, al sfinţeniei şi al evlaviei. Să evite cu grijă, atât în cuvinte cât şi în fapte, tot ce ar putea induce în eroare pe fraţii despărţiţi sau pe orice altă persoană, în privinţa adevăratei învăţături a Bisericii. La rândul lor, credincioşii să nu uite că adevărata devoţiune nu constă nici într-un sentiment steril şi trecător, nici într-o credulitate deşartă, ci ea purcede din credinţa adevărată, care ne face să recunoaştem preeminenţa Maicii lui Dumnezeu şi ne îndeamnă la iubire filială faţă de Mama noastră şi la imitarea virtuţilor ei.

68. Mama lui Isus, după cum în ceruri, glorificată deja cu trupul şi sufletul, este chipul şi pârga Bisericii care va ajunge la plinătate în veacul ce va să vină, tot astfel, aici pe pământ, străluceşte ca un semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu, până când va veni ziua Domnului (cf. 2Pt 3,10).»

Din Conciliul Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, nr. 66-68.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 15 august 2017
Mesajele de la Fatima, Mesaje de speranță

Redau aici textul complet al Secretului de la Fatima pe care Lucia, Iacinta și Francisc l-au primit în timpul celei de-a treia apariții a Maicii Domnului în Cova da Iria – Fatima, la 13 iulie 1917. Redactarea textului a fost făcută de sora Lucia în „al treilea memoriu” din 31 august 1941, adresat episcopului de Leiria-Fatima. În cadrul conferinței pe care am prezentat-o în seara zilei de 18 mai 2017 la sediul Facultății de Teologie Romano-Catolică din București am vorbit despre contextul aparițiilor, despre limbajul și conținutul secretului încredințat copilașilor păstori de la Fatima, iar în final am subliniat elementele de speranță pe care le comportă și transmit mesajele de la Fatima.

«Secretul constă în trei lucruri distincte, două dintre ele sunt pe punctul de a le revela.

Primul, așadar, a fost viziunea iadului.

Fecioara ne-a arătat o mare de foc, care părea că era sub pământ. Scufundați în acel foc, demonii și sufletele, ca și cum ar fi fost cărbuni aprinși incandescenți și negri sau de culoarea bronzului, cu formă umană, care se legănau în incendiu, purtați de flăcările care ieșeau din ei înșiși, împreună cu nori de fum căzând din toate părțile, asemenea unor scântei ca la marile incendii, fără greutate și echilibru, printre strigăte și gemete de durere și disperare care mă îngrozeau și mă făceau să tremur de frică. Demonii puteau fi recunoscuți după formele oribile și respingătoare de animale înfricoșătoare și necunoscute, dar transparente și negre. Această viziune a durat un moment. Mulțumesc Mamei noastre din cer, care la început ne-a prevenit cu promisiunea că ne va duce în cer (la prima apariție), altfel cred că am fi fost morți de spaimă și de groază.

Apoi am înălțat ochii către Fecioara, care ne-a spus cu bunătate și tristețe:

„Ați văzut iadul, unde cad sufletele sărmanilor păcătoși. Pentru a le salva, Dumnezeu vrea să stabilească în lume devoțiunea la inima mea neprihănită. Dacă vor face ce vă voi spune, multe suflete se vor mântui și vor avea pace. Războiul este pe punctul de a se sfârși, dar dacă nu vor înceta să-l supere pe Dumnezeu, în timpul pontificatului lui Pius al XI-lea va începe un altul și mai devastator. Când veți vedea o noapte luminată de o lumină necunoscută să știți că este marele semn pe care Dumnezeu vi-l dă precum că se pregătește să pedepsească lumea pentru crimele sale, prin război, foamete și persecuții îndreptate împotriva Bisericii și a Sfântului Părinte. Pentru a împiedica aceasta, voi veni să cer consfințirea Rusiei la inima mea neprihănită și împărtășania reparatoare în primele sâmbete. Dacă vor accepta cererile mele, Rusia se va converti și vor avea pace; dacă nu, va răspândi erorile sale în lume, promovând războaie și persecuții împotriva Bisericii. Cei buni vor fi martirizați, Sfântul Părinte va avea mult de suferit, multe națiuni vor fi distruse. În sfârșit, inima mea neprihănită va triumfa, Sfântul Părinte îmi va consfinți Rusia, care se va converti, și va fi acordată lumii o perioadă de pace”. (pp. 20-21).

«A treia parte a secretului revelat la 13 iulie 1917 în Cova da Iria-Fatima.

Scriu în act de supunere față de tine, Dumnezeul meu, care mi-ai poruncit prin intermediul Excelenței sale, episcopul de Leiria și al preasfintei Mame a ta și a mea.

După cele două părți pe care le-am expus deja, am văzut în partea stângă a Doamnei noastre, ceva mai sus, un înger cu o spadă de foc în mâna stângă; scânteind, emitea flăcări care păreau că urmau să incendieze lumea; dar se stingeau la contactul cu splendoarea pe care Doamna noastră o emana din mâna sa dreaptă către el: Îngerul indicând pământul cu mâna dreaptă, cu o voce puternică a spus: Penitență, Penitență, Penitență! Și am văzut într-o lumină imensă care este Dumnezeu: „ceva ca atunci când vezi într-o oglindă persoanele care îți trec prin față” un episcop îmbrăcat în alb „am avut presimțirea că era Sfântul Părinte”. Alți episcopi, preoți, persoane consacrate urcau pe un munte abrupt, în vârful căruia era o mare cruce din trunchiuri necojite de culoare gri, de parcă ar fi fost de plută. Sfântul Părinte, înainte de a ajunge acolo, a traversat o mare cetate jumătate în ruină și aproape tremurând, cu pas șovăitor, marcat de durere și de suferință, el se ruga pentru sufletele cadavrelor pe care le întâlnea în drumul său; ajuns în vârful muntelui, prosternat în genunchi la picioarele marii cruci, el a fost ucis de un grup de soldați care au tras asupra lui cu focuri de armă și cu săgeți, și în același mod au murit unii după alții, episcopii, preoții, persoanele consacrate și mai multe persoane laice, bărbați și femei de diferite categorii sociale. Sub brațele crucii erau doi îngeri, fiecare cu o stropitoare de cristal în mână, în care adunau sângele martirilor și cu el stropeau sufletele celor care se apropiau de Dumnezeu.» (pp. 26-27).

Din Congregația pentru Doctrina Credinței, Mesajul de la Fatima, trad. Ovidiu Bișog, Editura Presa Bună, Iași 2000, pp. 20-21; 26-27.

Mai jos puteți să ascultați conferința despre „Mesajele de la Fatima, Mesaje de speranță” din 18 mai 2017: