Wilhelm Dancă

Duminica a IV-a din Postul Mare e numită Duminica „Laetare”. În primele veacuri creștine, la Roma, catecumenii sau candidații la botez își ofereau primii trandafiri ai primăverii. Gestul sublinia bucuria că momentul botezului lor este aproape. De aceea, astăzi, la liturghie, preotul a îmbrăcat veșminte de culoare roz. Evanghelia Ioan 9, 1-41 descrie unul din cele șapte semne săvârșite de Isus pentru a dovedi divinitatea sa. Este vorba despre semnul/vindecarea orbului din naștere, care primește de la Isus tină pe ochi, merge la baia Siloe (Trimisul) să spele și se vindecă. Acțiunea se desfășoară în săptămâna corturilor, când aveau loc la Ierusalim spălări rituale în bazinul Siloe, dar într-o atmosferă de bucurie și entuziasm. Nopțile din săptămâna corturilor erau luminată cu torțe. În acest context, Domnul Isus spune: „Eu sunt lumina lumii, cine mă urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” (Ioan 8, 12).

Vindecarea orbului din naștere subliniază importanța a două elemente: apa și lumina. Dar, ceea ce marchează schimbarea vieții orbului este întâlnirea cu Christos. Astfel orbul vindecat devine model de pregătire pentru Sfintele Paști. Am dezvoltat patru caracteristici ale orbului: curajul, onestitatea, autoironia și simplitatea inimii. Aceste calități sunt ca o oglindă a mărturisirii lui de credință după vindecare. Treptele creșterii lui în credința în Domnul Isus sunt tot patru. Mai întâi spune că Isus este „omul acela”, apoi „profetul”, mai târziu că este „omul lui Dumnezeu” și, în final, că Isus este „Domnul”.

Actualizând mesajul Evangheliei, am arătat că mulți dintre noi suferă de orbire spirituală, deși au ochi buni. Pentru a face o schimbare a vieții, am propus o atitudine de reziliență la „cultura morții” din jurul nostru. Această cultură contrară vieții este o formă de întuneric din care trebuie să ieșim. Cum? Folosind bine timpul pe care îl avem la dispoziție (Tolkien) și ținând Biblia într-o mână și ziarul în cealaltă (K. Barth). Neîndoielnic, există forme de întuneric la nivel personal, care au de-a face cu obtuzitatea raportării noastre la viață, cu anumite prejudecăți consolidate în relațiile cu alții, cu rigorismul moral, cu egoismul „umflat în pene” și așa mai departe. Putem spune că „întunericul” are conotații personale. Să ne întrebăm care sunt formele de întuneric din viața noastră și să încercăm să ieșim din ele.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am meditat astăzi celebrele cuvinte ale lui Isus din Evanghelia după Matei 5, 13-16. Adresându-se ucenicilor, El le spune: „voi sunteți sarea pământului”. Apoi adaugă: „voi sunteți lumina lumii”. Am subliniat contextul în care sunt rostite aceste cuvinte, și anume Predica de pe Munte. Ea începe cu proclamarea fericirilor. Prin urmare, în raport cu lumea, ucenicul e „sare” și „lumină” dacă este sărac, blând, curat cu inima și făcător de pace.

Am dezvoltat rolul sării în viața oamenilor. Am observat că termenul „sal-is” din latină a intrat în rădăcina multor cuvinte din limba română. De exemplu, salvator, salvare, salutare, salariu și altele. Toate au de-a face cu funcția sării, și anume aceea de a conserva viața și de a da gust sau savoare bucatelor. În calitate de „sare a pământului”, ucenicii sunt chemați să dea savoare lumii în care trăiesc. Cum? Prin „faptele lor bune”, cum spune Evanghelia. Trăind și folosind limbajul carității, nu atât prin vorbe, cât prin fapte. Așadar, ucenicii sunt sarea pământului, dacă trăiesc „adevărul” lui Christos, care s-a jertifit pentru oameni din iubire. Orice formă de conformism la spiritul egoist al lumii face ca discipolii să nu mai fie relevanți, de aceea vor fi călcați în picioare. Viața zidită pe Adevărul/Iubirea de oameni fără rest a Domnului Christos dă savoare lumii.

Am aprofundat și tema luminii subliniind două aspecte, unul subiectiv și altul comunitar. Lumina ucenicului este Christos, care a spus „Eu sunt lumina lumii”. Dacă el participă la această lumină, ea trebuie să lumineze pe cei din jur. Lumina nu trebuie mușmalizată, nu trebuie acoperită, nu trebuie ascunsă. Dacă se întâmplă așa ceva, atunci trăim la nivel subiectivist legătura cu Christos „lumina luminii”. Avem aici o influență a timpurilor marcate de individualism și relativism, fie cele trecute, fie cele prezente. Lumina este lumină dacă se distribuie, dacă face comunitate.

Pe scurt, ucenicii sunt „sare” și „lumină” în raport cu lumea, dacă sunt relevanți, dacă au ceva de „spus”. Dacă nu sunt criticați sau contraziși de lume, atunci ceva nu e în regulă cu identitatea și chemarea lor. Să ne rugăm ca toți discipolii lui Isus să redescopere pasiunea pentru adevăr și transparență. De asemenea, să o pună în practică, chiar dacă trebuie să sufere, căci, nu-i așa, orice pasiune doare.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Ucenicii Domnului sunt ucenici dacă atrag pe alții la Christos. Dacă nu, sunt „călcați în picioare” sau ignorați de lume. Comunicarea acestui adevăr se găsește în Predica de pe Munte, Luca 5, 13-16. Isus folosește trei simboluri: sarea, lumina și cetatea. Ele au sens deplin în contextul fericirilor. Pe scurt, ucenicul nu poate fi ucenic doar pentru sine. Nu poate fi fericit doar pentru sine, ci și pentru alții. Fericirea evanghelică are sens în relația ucenicului cu lumea.

Primul simbol este sarea pământului. Ucenicii nu vor fi, ci sunt sarea pământului. Aceste cuvinte sunt ca un fel de învestitură publică. Sarea dă gust, conservă alimentele. Ucenicii trebuie să facă la fel în raport cu lumea. Să reținem umilința sării, care se compromite și se dizolvă în ceva diferit de sine. Ucenicul nu se conservă pe sine, ci se expune și intră în acțiunea de dizolvare în lume. De ce? Pentru a da gust lumii.

Apoi, ucencii sunt lumina lumii. Lumina asigură fundalul care face să se vadă alte lucruri sau persoane. Lumina nu atrage atenția asupra ei însăși. Lumina este discretă. Isus spune că este lumina lumii. Ucenicii au rolul luminii în lume. Arată drumul acelora care călătoresc în timpul nopții.

În fine, ucenicii sunt cetate așezată pe munte. Sunt un fel de Ierusalim pentru lume. Adică, loc al strălucirii măreției Domnului. Ucenicii atrag pe alții la Domnul prin viața lor. Evident, în măsura în care poartă gloria lui Dumnezeu în lume.

M-am întrebat de ce azi sunt ucenici care nu atrag pe nimeni? Nu au gust, nu dau gust. Nu sunt călăuze pentru alții. Nu sunt la înălțime, nu strălucesc de nicio lumină. De aceea, nu sunt observați și nu devin fascinanți. Ce ar trebui să facem?

Propuneri în articolul postat mai jos.

Prima lecție la școala lui Isus a fost despre fericiri (Mt 5, 1-12). Isus i-a invitat pe ucenicii săi să creadă că sunt fericiți cei săraci. De asemenea, cei care plâng, cei blânzi, cei care au foame și sete de dreptate, cei milostivi, cei cu inima curată etc. Toate acestea cred că le-au înțeles cumva și le-au acceptat. Dar, când le-a spus că vor fi fericiți dacă vor fi insultați, persecutați și când lumea îi va vorbi de rău, cred că mulți l-au părăsit. În această situație se află și unii discipoli din zilele noastre care au devenit indiferenți, superficiali, ignoranți, sau au rămas needucați din punct de vedere creștin.

A doua lecție a fost despre ucenicii „sarea pământului și lumina lumii” (Mt 5, 13-16). M-am oprit asupra proprietăților pe care le are sarea pentru a descrie misiunea discipolului lui Isus în lumea de azi.

Mai întâi sarea face diferența între mâncarea cu gust și cea fără gust. Într-adevăr sarea dă gust alimentelor. Într-un mod asemănător ucenicii sunt chemați să dea gust lumii în care trăiesc. Apoi sarea se dizolvă, dispare, se pierde pe sine în alimentele în care este pusă. Tot la fel trebuie să fie ucenicii în raport cu lumea. Ei sunt chemați să nu rămână bulgăre de sare, ci să se dizolve dând strălucire la ceea ce este bun în lume. În fine, sarea trebuie să fie pusă în alimente dar într-o măsură justă. Dacă e prea multă, atunci le strică. Ucenicii sunt chemați să găsească doza, măsura justă a prezenței lor în lume. Credința, speranța, iubirea lor nu trebuie să fie trăite într-un mod care să deranjeze, să provoace, să scandalizeze, ci să-i atragă pe alții la Christos.

Am dat un exemplu în această privință, și anume lucrarea eroică a Maicii Tereza de Calcuta, care a primit de la Isus chemarea să fie lumina Lui în lume. Și a fost, într-adevăr! Printr-o iubire totală și discretă, generoasă și determinată a creat condițiile de posibilitate ca mii și zeci de mii de muribunzi să moară zâmbind. Pentru lucrarea ei extraordinară în favoarea omului grav bolnav, muribund, nevoiaș, marginalizat a fost considerată de statisticile Gallupp din 1999 femeia cea mai atractivă a secolului al XX-lea.

Avem nevoie de asemenea persoane și la București, și în România. Avem nevoie de ucenici ai lui Isus care să rămână ucenici ai lui Isus în lumea de azi. Detalii în predica postată mai jos.