Wilhelm Dancă

Ioan Paul II a fost pentru mine un model pastoral. Încă de când l-am întâlnit personal pentru prima dată în 1992. Începând de atunci mulți ani l-am privit cu admirație și curiozitate. Am încercat să-i pășesc pe urme. De exemplu, m-am ocupat de pastorația „inteligenței” umane la viitorii preoți sau la creștinii laici. După ce a fost canonizat, Ioan Paul II a devenit un model de sfințenie. De aceea, vă invit să-l cunoaștem pornind de la interiorul vieții sale. Am adresat această invitație într-un cadru liturgic sâmbăta trecută, 18 mai 2024, la catedrala „Sfântul Iosif” din București. În acea zi am sărbătorit și eu ziua mea de naștere. Recunoștință și gratitudine nemărginită față de părinții mei!

Consider că am o chemare specială să-l cunosc mai bine pe Ioan Paul II. Am primit-o când am văzut lumina zilei. M-am născut în aceeași zi în care s-a născut Karol Woytyla, viitorul papă Ioan Paul II. Această coincidență divină mă obligă.

Văzut din interiorul lui, Ioan Paul II este înainte de toate un „fiu al Poloniei”. Și ce fiu! A primit din familie, din încercările vieții, din credința Poloniei determinarea de a-și zidi casa pe stânca numită Christos.

Apoi, Karol Woytyla a păstrat mereu legătura cu creștinii laici pe care i-a întâlnit în Polonia. Și nu numai cei din Polonia. A cultivat o relație specială cu familiile, fie ca vicar parohial, profesor de filosofie, fie ca episcop. A cunoscut lumea și Biserica pornind de jos, de la realitate. Astfel a rămas un intelectual catolic de orientare aristotelico-tomistă.

În fine, Ioan Paul II a avut o credință de granit. I-a invitat pe toți oamenii să se încreadă în Christos, pentru că El este Adevărul. A fost convins că Adevărul eliberează omul de orice formă de sclavie. Mai mult, Adevărul face să cadă zidurile suspiciunilor și ale minciunii. A promovat o „revoluție” a conștiințelor în orizontul libertății întrupate în familie, cultură, tradiții. Pentru Ioan Paul II libertatea este deschisă spre bine. De aceea, a vestit în lumea întreagă că a fi liber înseamnă a opta pentru valori.

Mai multe detalii despre Ioan Paul II văzut din interiorul vieții sale găsiți mai jos.

Preoția creștină este de două feluri. Una este comună tuturor celor botezați, alta este slujitorială sau ierarhică. Ambele forme de preoție trec astăzi printr-un con de umbră. Numărul celor botezați este în scădere. Cauzele sunt de multe feluri, de la cele demografice până la cele de ordin spiritual. Dar și numărul preoților scade, evident, în mod direct proporțional cu cel al botezaților. Iarăși, rațiunile prin care se explică acest fenomen sunt multe și felurite. Nu le discutăm aici. Important e că în ciuda acestor aspecte deloc încurajatoare unii tineri își asumă destinul de a fi preot.

Astăzi am participat cu mare bucurie la primiția unui tânăr din parohia Adormirea Maicii Domnului din București. Este vorba de părintele Octavian Enache, fost student la Facultății de Teologie Romano-Catolică, Universitatea din București. Primiția este prima liturghie pe care o celebrează un preot nou sfințit în parohia de origine. Cu acest prilej am rostit un cuvânt de zidire sufletească în centrul căruia a fost preoția și formele de răspuns la chemarea lui Christos de a-l urma.

Am vorbit despre nevoia de a avea preoți tineri, dar mai ales preoți maturi. Am subliniat faptul că maturitatea este rezultatul unui exercițiu de libertate în mod responsabil. Foarte pe scurt libertatea creștină înseamnă să-ți pese de cineva. Nu înseamnă libertinaj sau satisfacerea diferitelor forme de egoism, subiectivism și individualism. Libertatea înseamnă să te îngrijești de binele altuia cu iubire, din iubire. Altfel există riscul de a transforma libertatea în intoleranță, violență, agresiune, viciu etc. Am subliniat faptul că preoția este o formă de libertate.

Pornind de la evanghelia duminicii (Lc 9, 51-62) m-am oprit la imaginea drumului lui Isus spre Ierusalim. Cine merge pe urmele lui ajunge împreună cu El la Ierusalim, Țară făgăduită a libertății fiilor lui Dumnezeu. Mai mult decât atât devine Pământ promis de libertate pentru întreaga omenire. Asumarea acestui drum este un proces lung și anevoios. Fără Christos drumul este greu, dacă nu chiar imposibil. De aceea, am oferit un mic ghid de îndrumare pentru cei care vor să devină împreună cu Christos Pământ al Făgăduinței de libertate pentru lume. Preoția poate fi înțeleasă și în acești termeni de libertate responsabilă, de drum interior al asumării destinului ales.

Mai multe detalii găsiți în predica postată mai jos. Felicitări din toată inima, părinte Octav! Să dea Bunul Dumnezeu să-ți construiești viața pe promisiunile sfinte ale hirotonirii! Să lucrezi cu curaj la eliberarea lumii de diferitele forme de sclavie contemporană!

În parabola fiului risipitor pe care am ascultat-o astăzi este vorba despre trei feluri de iubire. Prima este iubirea Tatălui, a doua este iubirea de copil a fiului răzvrătit și a treia se referă la iubirea adolescentină a fiului mai mare. În termenii lui Erich Fromm, parabola fiului risipitor ilustrează doar două feluri de iubire, și anume iubirea infantilă și iubirea matură. Iubirea infantilă este susținută de principiul potrivit căruia iubesc pentru că sunt iubit. Iar iubirea matură se bazează pe un alt principiu, adică sunt iubit pentru că iubesc.

La cele două forme de iubire imature parabola fiului risipitor propune o singură soluție: terapia libertății. Plecarea fiului risipitor din casa Tatălui este motivată de dorința libertății. În aceeași situație este și fiul mai mare care, rămânând acasă, voia să fie liber. Dar ambii au pierdut sensul libertății care, printre altele, înseamnă relație deschisă, matură, responsabilă cu aproapele, nu idolatrie, egoism, subjugare sau sclavie.

Fiul risipitor ajunge într-o stare cumplită de degradare. Și-a risipit averea cultivând forme de iubire care nu angajează. A căutat pur și simplu afecțiunea ca atare, fără să-i pese de faptul că, în lipsa relației responsabile cu aproapele, afecțiunea poate să ucidă. A devenit sclavul lucrurilor și persoanelor pe care le-a iubit pentru că le-a tratat ca pe niște obiecte de consum.

Fiul mai mare s-a enervat din cauza iubirii milostive, fără discriminare, nemărginite a Tatălui. Cum să te porți la fel față de cei buni și față de cei răi? Nu este admisibil, își zicea fratele mai mare. Era sclavul invidiei, iubirii prin comparație, iubirii capriciu, iubirii comerciale – îți dau (fidelitate, bani, muncă etc.) ca să-mi dai (iedul, trupul, mintea, inima etc.). Nu a simțit că inima Tatălui era toată și pentru totdeauna cu el.

Câteva expresii din parabola fiului risipitor merită să fie meditate în cursul săptămânii următoare.

Prima: Tatăl „le-a împărțit averea” (Lc 15, 12), deși putea să nu le-o împartă. Asta înseamnă că Dumnezeu este liber, iar noi nu-l putem iubi decât în libertate. Nu-l putem iubi pe Dumnezeu din constrângere sau din teamă.

A doua: fiul risipitor „a plecat într-o țară îndepărtată” (Lc 15, 13). Și noi trebuie să plecăm dacă „acasă” înseamnă absența libertății. Nu putem rămâne acasă pe bază de compromisuri. Va fi mult mai greu să ne eliberăm de lanțul cedărilor compromițătoare și să redobândim bucuria libertății.

A treia: fratele mai mare „s-a mâniat și nu voia să intre” (Lc 15, 28). Fiul mai mare este inflexibil. Are o iubire contractualistă. Prin această parabolă Isus ne invită să riscăm, să ne pierdem pentru a ne regăsi. Pe cale de consecință erorile, chiar și păcatele ne pot face mai umani și ne pot apropia de Dumnezeu. Detalii în predica de mai jos.