Wilhelm Dancă

În prima duminică din Postul Mare am meditat cele trei ispitiri ale Isus în pustiu (Matei 4, 1-11). Am început spunând că ispita este o tulburare sau confuzie în care se află voința umană. Tentația este incitare la păcat. Voința umană are nevoie de un sprijin din afară pentru a alege binele. De aceea, pentru a nu cădea în ispită, voința trebuie educată.

Apoi am arătat că Isus ne învață cum să ne comportăm în fața tentațiilor. Pe scurt, Domnul spune că nu trebuie să negociem cu Diavolul. Când suntem ispitiți să căutăm sprijin în Sfânta Scriptură. Sau, pornind de la Cuvântul Domnului, în credință, în asceză, în libertatea educată.

Am analizat pe rând cele trei tentații.

Prima ispită e legată de transformarea pietrelor în pâini. Aici Diavolul urmărește căderea lui Isus în păcatul neîncrederii în Dumnezeu Purtător de grijă. Însă Domnul refuză protagonismul și calea privilegiilor. El rămâne încrezător că Dumnezeu e Dumnezeu ca Purtător de grijă. Cel Rău în acest context se numește „Ispititorul”, adică Cel Vicelan, Mincinosul. Cel Rău caută să ne convingă că pâinea este mai importantă decât iubirea.

A doua ispită se referă la încercarea credinței în Dumnezeu ca Prezență în viața omului. Aici Cel Rău are numele de Diavol, adică Despărțitorul, Acela care distruge comuniunea. Diavolul caută să-l despartă pe om de Dumnezeu, pe bărbat de femeie, trupul de suflet. Astfel Diavolul ne ispitește cu „plăcerile” solitudinii și „succesele” distrugerii unirii omului cu Dumnezeu.

A treia ispită are de-a face cu formele în care ni-l reprezentăm pe Dumnezeu. Cel Rău se numește în cazul de față Satana, adică Acuzatorul. Sau, în termenii juridici contemporani, Procurorul. Satana ne acuză în fața lui Dumnezeu introducând neîncrederea în relația cu Dumnezeu. A cere dovezi de iubire din partea Domnului este deja un semn al tentației Satanei. Sunt vizate aici imaginile caricaturale ale lui Dumnezeu. El nu se confundă cu bogăția și strălucirea puterii pământești. Dumnezeu este mai tare decât Acuzatorul pe Cruce. Pe Cruce strălucește puterea lui Dumnezeu iubire până la jertfa supremă de sine.

În concluzie, prima lecție a Postului Mare e să nu dialogăm cu Diavolul. Punct.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Ispita este necesară. Spunea Sfântul Anton abate: „Trebuie să fim ispitiți! Altfel, nu vom fi mântuiți!” În rugăciunea „Tatăl nostru” îi cerem deseori lui Dumnezeu: „și nu ne duce pe noi în ispită”. Ce înseamnă asta? Sensul acestei invocații este următorul: Doamne, nu ne lăsa să cădem în ispită! Da, așa este, pentru că ispita nu vine de la Dumnezeu, ci de la Satana. Dumnezeu permite ispita pentru ca să creștem în fidelitatea față de El. Ispita arată dacă viața noastră este centrată pe credința în El sau pe iubirea necontrolată față de lucruri sau de persoane.

Evanghelia primei duminici din Postul Mare ne ajută să înțelegem cine este ispititorul. Citim în Lc 4, 1-13 că Duhul Sfânt l-a condus pe Isus în pustiu, iar acolo Satana l-a ispitit. Ni se dă de înțeles că, într-un anumit fel, Domnul Isus nu voia să meargă în pustiu. Fiind și om, suntem dispuși să înțelegem această atitudine. La fel ni se întâmplă și nouă, nu-i așa? Nu ne plac ispitele! Dar, revenind la Isus, pentru El, ispita a fost locul sau momentul în care Dumnezeu Tatăl a văzut ce fel de idee avea Isus din Nazaret despre propria lui misiune ca Mesia.

Cele trei ispitiri despre care vorbește evanghelistul Luca, dar și sfântul Matei, sunt aceleași. Doar ordinea este diferită. Toate trei se reduc la ispita puterii, care se exercită într-un anumit fel în planul lui Dumnezeu și în alt mod la nivel uman. La Dumnezeu „putere” înseamnă nu să fii servit, ci să servești pe alții. Să ajuți pe cel care este zdrobit, neputincios, pe scurt, să-l ridici pe cel căzut, indiferent de condiția umană, religioasă, socială în care se găsește. Și, evident, fără să condiționezi acest ajutor.

Accentul principal din predica de astăzi a căzut pe modul de a înțelege ispita ca loc de manifestare a identității noastre. Ispita arată cine sau ce suntem noi. Când este ispitit sau pus la încercare, omul caută puncte de sprijin. Dacă ele sunt la Dumnezeu, credința lui este fidelă. Dacă nu, Biserică îi propune să recurgă la practicile reparatorii specifice Postului Mare: rugăciunea, postul și pomana. Toate trei au o semnificație relațională. Rugăciunea înseamnă relație cu Dumnezeu, postul, relație cu lumea materială, iar pomana, relație cu aproapele.

Mai multe puteți să aflați ascultând predica ținută în 10 martie 2019 la catedrala sf. Iosif din București. Predica este postată mai jos. Vă doresc să aveți un Post Mare binecuvântat cu multe roade!