Wilhelm Dancă

Am meditat în Duminica a V-a din Postul Mare despre readucerea la viață a lui Lazăr din Betania. „Lazăr” înseamnă „Dumnezeu ajută”, dar surorile lui – Marta și Maria – spun că este „acela pe care Domnul îl iubește” sau „prietenul Domnului”.

În urmă cu două sptămâni am afirmat că, la cele trei ispite ale lui Isus din pustiu (Matei 4, 1-11), Biserica răspunde în trei duminici cu Evanghelii luate din Ioan 4, 9 și 11. Prima duminică a fost despre dialogul cu femeia samariteancă, care a mărturisit că Isus este Christos. Aici Isus spune că Domnul Dumnezeu, și doar Domnul, trebuie adorat. (Vezi ispita a III-a: „Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora!”). A doua duminică a fost despre vindecarea orbului din naștere, care a fost un răspuns la ispita a II-a: „Să nu ispitești pe Domnul!” A treia duminică este despre resuscitarea lui Lazăr și contracarează ispita I-a: „Nu doar cu pâine trăiește omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.

Am subliniat trei aspecte ale „revenirii la viață” din „învierea” lui Lazăr.

Am spus că este importantă ordinea în care Isus afirmă despre sine: „Eu sunt Învierea și Viața!” (Ioan 11, 25). Deci, mai întâi Învierea, apoi Viața. „Înviem” sau revenim la viață de multe ori până să intrăm cu adevărat în Viață.

Primul aspect meditat a fost despre cum să „ieșim din morminte”, adică prin ascultarea Cuvântului creator și reparator. Mormintele noastre sunt de multe feluri: frica, singurătatea, descurajarea, păcatul, minciuna. Apoi am subliniat că prietenii lui Lazăr l-au dezlegat de legăturile morții și l-au lăsat să meargă. Prietenia este importantă în Biserică, în comunitate. Unii pentru alțiii devenim „dezlegători” ai pânzelor morții pentru ceilalți. Cum? Prin rugăciune, ajutor, simpatie etc. În fine, am făcut un scurt comentariu asupra faptului că Isus a plâns, la fel ca „frații și surorile” din Betania. Am afirmat că lacrimile sunt dovada că cineva te privește cu iubire. Revenim la viață, fără îndoială, dacă suntem priviți de către prieteni cu ochii înlăcrimați. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În prima duminică din Postul Mare am meditat cele trei ispitiri ale Isus în pustiu (Matei 4, 1-11). Am început spunând că ispita este o tulburare sau confuzie în care se află voința umană. Tentația este incitare la păcat. Voința umană are nevoie de un sprijin din afară pentru a alege binele. De aceea, pentru a nu cădea în ispită, voința trebuie educată.

Apoi am arătat că Isus ne învață cum să ne comportăm în fața tentațiilor. Pe scurt, Domnul spune că nu trebuie să negociem cu Diavolul. Când suntem ispitiți să căutăm sprijin în Sfânta Scriptură. Sau, pornind de la Cuvântul Domnului, în credință, în asceză, în libertatea educată.

Am analizat pe rând cele trei tentații.

Prima ispită e legată de transformarea pietrelor în pâini. Aici Diavolul urmărește căderea lui Isus în păcatul neîncrederii în Dumnezeu Purtător de grijă. Însă Domnul refuză protagonismul și calea privilegiilor. El rămâne încrezător că Dumnezeu e Dumnezeu ca Purtător de grijă. Cel Rău în acest context se numește „Ispititorul”, adică Cel Vicelan, Mincinosul. Cel Rău caută să ne convingă că pâinea este mai importantă decât iubirea.

A doua ispită se referă la încercarea credinței în Dumnezeu ca Prezență în viața omului. Aici Cel Rău are numele de Diavol, adică Despărțitorul, Acela care distruge comuniunea. Diavolul caută să-l despartă pe om de Dumnezeu, pe bărbat de femeie, trupul de suflet. Astfel Diavolul ne ispitește cu „plăcerile” solitudinii și „succesele” distrugerii unirii omului cu Dumnezeu.

A treia ispită are de-a face cu formele în care ni-l reprezentăm pe Dumnezeu. Cel Rău se numește în cazul de față Satana, adică Acuzatorul. Sau, în termenii juridici contemporani, Procurorul. Satana ne acuză în fața lui Dumnezeu introducând neîncrederea în relația cu Dumnezeu. A cere dovezi de iubire din partea Domnului este deja un semn al tentației Satanei. Sunt vizate aici imaginile caricaturale ale lui Dumnezeu. El nu se confundă cu bogăția și strălucirea puterii pământești. Dumnezeu este mai tare decât Acuzatorul pe Cruce. Pe Cruce strălucește puterea lui Dumnezeu iubire până la jertfa supremă de sine.

În concluzie, prima lecție a Postului Mare e să nu dialogăm cu Diavolul. Punct.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Ispita este necesară. Spunea Sfântul Anton abate: „Trebuie să fim ispitiți! Altfel, nu vom fi mântuiți!” În rugăciunea „Tatăl nostru” îi cerem deseori lui Dumnezeu: „și nu ne duce pe noi în ispită”. Ce înseamnă asta? Sensul acestei invocații este următorul: Doamne, nu ne lăsa să cădem în ispită! Da, așa este, pentru că ispita nu vine de la Dumnezeu, ci de la Satana. Dumnezeu permite ispita pentru ca să creștem în fidelitatea față de El. Ispita arată dacă viața noastră este centrată pe credința în El sau pe iubirea necontrolată față de lucruri sau de persoane.

Evanghelia primei duminici din Postul Mare ne ajută să înțelegem cine este ispititorul. Citim în Lc 4, 1-13 că Duhul Sfânt l-a condus pe Isus în pustiu, iar acolo Satana l-a ispitit. Ni se dă de înțeles că, într-un anumit fel, Domnul Isus nu voia să meargă în pustiu. Fiind și om, suntem dispuși să înțelegem această atitudine. La fel ni se întâmplă și nouă, nu-i așa? Nu ne plac ispitele! Dar, revenind la Isus, pentru El, ispita a fost locul sau momentul în care Dumnezeu Tatăl a văzut ce fel de idee avea Isus din Nazaret despre propria lui misiune ca Mesia.

Cele trei ispitiri despre care vorbește evanghelistul Luca, dar și sfântul Matei, sunt aceleași. Doar ordinea este diferită. Toate trei se reduc la ispita puterii, care se exercită într-un anumit fel în planul lui Dumnezeu și în alt mod la nivel uman. La Dumnezeu „putere” înseamnă nu să fii servit, ci să servești pe alții. Să ajuți pe cel care este zdrobit, neputincios, pe scurt, să-l ridici pe cel căzut, indiferent de condiția umană, religioasă, socială în care se găsește. Și, evident, fără să condiționezi acest ajutor.

Accentul principal din predica de astăzi a căzut pe modul de a înțelege ispita ca loc de manifestare a identității noastre. Ispita arată cine sau ce suntem noi. Când este ispitit sau pus la încercare, omul caută puncte de sprijin. Dacă ele sunt la Dumnezeu, credința lui este fidelă. Dacă nu, Biserică îi propune să recurgă la practicile reparatorii specifice Postului Mare: rugăciunea, postul și pomana. Toate trei au o semnificație relațională. Rugăciunea înseamnă relație cu Dumnezeu, postul, relație cu lumea materială, iar pomana, relație cu aproapele.

Mai multe puteți să aflați ascultând predica ținută în 10 martie 2019 la catedrala sf. Iosif din București. Predica este postată mai jos. Vă doresc să aveți un Post Mare binecuvântat cu multe roade!