Wilhelm Dancă

Această formulare „pace dezarmată și dezarmantă” îi aparține Papei Leon al XIV-lea. Am aplicat-o la conțintul Evangheliei după Ioan 14, 23-29 din această duminică a Paștelui. Aici Domnul Isus spune: „Pacea mea … nu e ca pacea pe care o dă lumea”.

Am descris pacea dezarmată și dezarmantă. Mai întâi am spus că ea este darul lui Christos înviat pentru noi. Apoi că pacea este Christos însuși. În fine, că pacea înseamnă „rămânerea” Sfintei Treimi în inima aceluia care iubește precum Isus Christos. Dar Evanghelia conține o promisiune a venirii Duhului Sfânt. De aceea, am subliniat că El îi va învăța pe ucenicii din totate timpurile și le va aduce aminte învățătura Domnului.

Aceasta se articulează în trei momente. Primul, în viața Bisericii pe primul loc este sfințenia. Adică prezența Duhului Sfânt în inima ucenicilor. Cum se traduce această prezență? Prin libertate și curaj de a mărturisi Adevărul lui Christos. Al doilea, discipolul este centrat pe voința Domnului, care devine orizontul său de viață. Într-un anumit fel, voința Domnului este pacea și viața acelora care iubesc așa cum ne-a iubit Isus. Al treilea, iubirea asemenea lui Isus înseamnă înainte de toate iertare. De fapt, iertarea este una dintre cele mai înalte forme de iubire. Domnul Isus ne-a arătat lucrul acesta pe Cruce.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am meditat astăzi, 30 martie 2025, parabola „Fiul risipitor” din Evanghelia după Luca 15. Parabola se mai numește „Întoarcerea fiului rătăcitor”, un aspect subliniat de mulți artiști.

Am spus în prima parte că plecarea fiului mai mic într-o țară îndepărată a viciat toate lucrurile. Tatăl nu mai a fost tată autentic, nici fratele, frate, nici casa, casă. Întoarcerea lui acasă a vindecat realitatea suferindă de tată, de fiu, de frate și de casă. Dar ce anume a dus la revenirea fiului rătăcitor? Am răspuns în volumul VI din seria Mysterium Christi împreună cu poetul Rilke arătând că razele iubirii milostive au trezit în sufletul fiului nostalgia casei.

În partea a doua am subliniat un alt aspect, și anume experiența nimicului. Fiul nu mai primește nimic de la nimeni. Trăiește sărăcia radicală, și materială, și relațională. Astfel se ivește gândul revenirii acasă, dar nu ca fiu, ci ca servitor. Iubirea milostivă a tatălui îi schimbă planul, căci i se redă, prin iertare, demnitatea de fiu. Am dat un exemplu de experiență a nimicului, astăzi, vorbind despre „otrava” din rețelele de socializare. Acestea, în loc să ne unească, ne învrăjbesc, instigă la ură și violență. Am sugerat să facem post o zi pe săptămână renunțând la televizor, telefon, internet. Dacă vom fi liberi față de lumea online, atunci vom putea aprecia părțile ei bune și vom lăsa deoparte părțile ei rele. De asemenea, vom putea deveni creatori de produse digitale, nu doar consumatori. Mai exact, vestitori ai Evangheliei păcii și iubirii în lumea internetului.

În concluzie, experiența pascală a iubirii milostive sub forma iertării vindecă omul imitator sau fotocopie. Mai mult, îl provoacă să-și asume demnitatea sa originală și să fie tată autentic, fiu adevărat și frate bun. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

„Christos Rege” este o sărbătoare dătătoare de speranță. Este ultima sărbătoare a anului liturgic. „Sfârșitul încunează lucrarea!”. Sau, în latină, „Finis coronat opus!”. „Christos Rege” dă sens unui an întreg de aprofundare împreună a drumului spre Împărăția lui Dumnezeu. Imnul „Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat!” sintetizează încrederea în biruința asupra răului. Credincioșii au trăit-o cu multă emoție în timpul dictaturii comuniste. Ar trebui s-o simtă și astăzi, pentru că dictaturile contemporane sunt la fel de periculoase. Chiar dacă sunt mai subtile și mai blânde. De pildă, să ne gândim la dictatura relativismului, a banului, a plăcerilor, a distracțiilor sau la dictatura egoului. Sunt tot atâtea nume pentru dictatura păcatului.

Când Christos intră în conștiința unui om lucrurile se schimbă. Aproapele are prioritate, nu egoul. Frontierele regatului lui Christos sunt interioare; ele se găsesc în inimi. Sfânta Treime le cunoaște cel mai bine. Regatul lui Christos ține de ordinea calității, nu a cantității. De aceea, împărăția Lui este împărăția adevărului, a vieții, a sfințeniei, a harului, a dreptății, a iubirii și a păcii. Pornind de la Evanghelia sărbătorii, Luca 23, 35-43, am arătat că Isus este Rege al iertării. Tronul său este Crucea, adică este un Dumnezeu care cunoaște drama suferinței. Puterea sa este iertarea sau milostivirea. Ucenicul lui Isus manifestă apartenența la împărăția lui Christos prin fapte de pace și reconciliere. Într-adevăr, numai acela care a fost iertat poate să ierte pe alții. Prin iertare se oprește rostogolirea răului și a violenței. Mai mult, se marchează un nou început.

Prin urmare, împărăția lui Christos este împărăția acelora care s-au convertit sau au fost reconciliați. În concluzie l-am propus pe „tâlharul căit” ca exemplu de urmat. De ce? Pentru că prin credința sa în Isus răstignit a furat cerul.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

De-a lungul istoriei omenirii au fost mulți cei ce au încercat să-i facă pe oameni mai buni prin respectul riguros al legii, prin frica de pedeapsă și de condamnare. Chiar și Biserica a predicat un Dumnezeu al fricii. Dar, așa cum putem constata astăzi, nici un om nu s-a schimbat vreodată sub presiunea fricii sau a pedepsei. Frica nu convertește pe nimeni. Frica nu-i face pe oameni mai buni. Frica poate să-l oprească pe un om de la săvârșirea faptelor rele, dar nu-l poate face mai bun sau mai drept. Oare iertarea sau milostivirea ar putea să-i facă pe oameni mai responsabili?

Da, așa cred, pentru că Isus a propus iertarea ca drum de schimbare a omului. Despre această cale a vorbit Papa Ioan al XXIII-lea în discursul de deschidere a Conciliului Vatican II, pe 11 octombrie 1962. Printre altele, Papa cel Bun spunea că în trecut „Biserica a condamnat cu severitate maximă erorile. Acum Mireasa lui Christos preferă medicina milostivirii și nu pe cea a severității”.

Așadar pe drumul cel nou al schimbării omului în bine, drum pe care Isus l-a introdus în istorie, cuvintele de ordine sunt iertarea, nu frica; milostivirea, nu pedeapsa. Acest suflu nou pastoral a fost confirmat de Papa Paul al VI-lea la încheierea lucrărilor Conciliului, când a spus că, astăzi, Biserica nu trebuie să se adreseze omului contemporan prezentându-i o listă de „condamnări deprimante”, ci o ofertă de „remedii încurajatoare”.

Recent Papa Francisc a lansat o adevărată campanie de evanghelizare în cheia milostivirii, propunând un An Jubiliar al Milostivirii, între prima duminică din Advent 2015 și sărbătoarea „Christos Rege” din 2016. În Scrisoarea apostolică „Misera et Misericordia” („Mizerabila și Mizericordia”) din 20 noiembrie 2016, actualul Suveran Pontif propune o serie întreagă de gesturi pastorale prin care dorește să promoveze cultura milostivirii. În inima acestei culturi stă iertarea lui Dumnezeu, necondiționată și nelimitată față de toți oamenii. Stă gestul de îndurare al lui Dumnezeu Tatăl, care s-a aplecat asupra noastră prin Christos și ne-a îmbrățișat cu iubirea sa milostivă. Astfel, ori de câte ori „mizeria” umană este copleșită de „mizericordia” divină, omului păcătos, trist și deprimat i se deschide un orizont de speranță și de fericire. Detalii în predica din 7 aprilie 2019 pe care o postez mai jos.

Dragi prieteni,

Creștinii iertători sunt adevărați protagoniști ai unității familiei, bisericii și societății. În 17 septembrie 2017, la liturghia de la 12.15 din catedrala sf. Iosif, din București, am vorbit despre iertare. O problemă foarte grea, poate cea mai grea problemă pe care am întâlnit-o în viața mea pastorală. Înainte de a asculta predica, vă ofer spre lectură și meditație câteva reflecții ale Sfântului Ioan Crisostom despre iertare.

«Această parabolă caută să obțină două lucruri: ca noi să recunoaștem și să condamnăm păcatele noastre, apoi ca să iertăm păcatele altora. Condamnarea este în funcție de iertare, adică se dorește ca iertarea să devină mai ușoară. Într-adevăr, acela care își recunoaște propriile păcate va fi mai dispus să-l ierte pe fratele său. Și să ierte nu doar cu gura, ci din inimă. În caz contrar, vom îndrepta spada spre noi înșine. Ce rău poate să-ți facă dușmanul tău și care să poată fi comparat cu răul pe care ți-l faci tu singur, aprinzându-te de mânie și atrăgând condamnarea din partea lui Dumnezeu? Însă, dacă tu ești vigilent și trăiești în mod înțelept (în text: „filosofic”), tot răul va cădea pe capul aceluia care te jignește și el va plăti pentru fapta sa cea rea; dar, dacă te încăpăținezi să rămâi supărat și să ai resentimente, atunci tu vei fi păgubit: vei fi păgubit nu de jignirea dușmanului, ci de aceea care izvorăște din ranchiuna ta. Să nu spui că te-a insultat și că te-a calomniat și că ți-a făcut o mie de răutăți; cu cât mai mult au fost insultele la adresa ta, cu atât el îți este binefăcător. Într-adevăr, el ți-a dat ocazia să-ți ispășești păcatele tale. Cu cât mai mult te-a ofensat, cu atât el a devenit pentru tine cauză de iertare. Într-adevăr, dacă vrem, nimeni nu poate să ne facă vreun rău; mai mult chiar, dușmanii noștri vor fi pentru noi cauza unui bine imens. Dar de ce vorbesc doar despre oameni? Poate să fie ceva mai pervers decât diavolul? Și totuși, chiar și el poate fi pentru noi ocazie de mare glorie, așa cum ne arată Iob. Așadar, dacă diavolul poate să fie pentru tine ocazie de răsplată, de ce te temi de om, dușmanul tău? Gândește-te bine ce mult câștigi dacă suporți cu blândețe atacurile dușmanilor tăi. Primul și cel mai mare avantaj este iertarea păcatelor tale. În al doilea rând tu dobândești statornice și răbdare și, în plus, blândețe și milostivire: într-adevăr, cu cât cineva nu știe să se mânie pe cei ce îl ofensează, cu atât mai mult va fi blând față de prieteni. În sfârșit, vom dezrădăcina pentru totdeauna din noi mânia, și nu există un bine egal cu acesta. De fapt, cine este eliberat de mânie, evident, va fi eliberat de tristețe, care izvorăște din mânie, și nu-și va pierde viața cu griji și dureri fără rost. Cine nu se mânie și nu urăște acela nu știe să fie trist, ci va avea bucurii și bunuri infinite. Căci, urându-i pe alții, ne pedepsim pe noi înșine; dimpotrivă, ne facem bine nouă înșine, dacă iubim. Dincolo de toate acestea, tu vei fi respectat chiar și de dușmanii tăi, chiar dacă aceștia sunt diavoli; mai mult decât atât, cu această atitudine nu vei mai avea nici un dușman. În sfârșit, ceea ce contează cel mai mult și înainte de toate, tu îți vei câștiga bunăvoința lui Dumnezeu; dacă ai păcătuit, vei fi iertat; dacă ai făcut binele, vei găsi noi motive de încredere și speranță.

Așadar, să ne străduim să nu urâm pe nimeni, ca să ne iubească Dumnezeu. Chiar dacă îi suntem datori cu o mie de talanți, îi va fi milă de noi și ne va ierta. Dar tu spui că ai fost jignit de dușmanul tău. Ei bine, să-ți fie milă de el și să nu-l disprețuiești; compătimește-l cu adevărat, nu-l disprețui. De fapt, nu tu l-ai ofensat pe Dumnezeu, ci el; tu, însă, ai dobândit gloria dacă ai suportat cu răbdare ura sa. Amintește-ți că Isus Cristos, când era aproape de răstignirea sa, s-a bucurat pentru sine și a plâns pentru cei care urmau să-l răstignească. Așa trebuie să fie dispoziția noastră sufletească; cu cât mai mult suntem ofensați, cu atât trebuie să plângem pentru cei ce ne ofensează. Noi avem multe avantaje din acest fapt, în timp ce lor li se întâmplă contrarul. Acesta – vei zice tu – m-a insultat și m-a pălmuit în fața tuturor. Iar eu îți spun că acesta s-a necinstit în fața tuturor și a deschis gura la mii de acuzatori; pentru tine, însă, a împletit cele mai mari și mai splendide coroane și a sporit numărul crainicilor răbdării tale. Dar el m-a insultat în fața altora – tu obiectezi mai departe. Și ce-i cu asta? Căci, Dumnezeu singur va fi judecătorul tău și nu cei care au auzit acele calomnii. Pentru sine, de fapt, a adăugat un nou motiv de pedeapsă, astfel că el va trebui să dea cont nu doar de propriile fapte, ci și de cuvintele pe care le-a pronunțat împotriva ta. Dacă te-a acuzat în fața oamenilor, de fapt, el s-a discreditat în fața lui Dumnezeu. Apoi, dacă aceste gânduri nu-ți sunt suficiente, adu-ți aminte că și Dumnezeul tău a fost calomniat nu doar de Satana, ci și de oameni, ba chiar de cei pe care îi iubea mai mult decât pe alții».

Din Sfântul Ioan Crisostom, Comentarii la Evanghelia după Matei, 61, 5, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica: