Wilhelm Dancă

Identitatea creștină este o temă foarte sensibilă, astăzi. Însă nu doar azi, ci mai mereu. Am avut ocazia să medităm la aceste lucruri, pentru că despre asta a fost vorba în Evanghelia Duminicii. Mai exact, Marcu 9, 38-42;45,47-48.

Am pornit de la faptul că peisajul religios din București și din alte orașe mari ale țării se colorează. Devine din ce în ce tot mai diversificat. Trăim într-o lume pluralistă din punct de vedere religios. Ne place sau ne place, aceasta este situația de fapt.

Observăm că în fața pluralismului creștinii reacționează diferit. Unii cred că toate religiile sunt la fel de bune, de aceea aleg din „mall-ul” religiilor una care le convine. Cel puțin pentru o vreme, apoi o schimbă. Sau o uită. Alții le refuză pe toate și aleg să trăiască fără nicio religie. Sunt așa numiții „fără religie”, iar numărul lor în România este în creștere. Răspunsul la pluralismul și la indiferentismul religios e fundamentalismul. Sau, dacă vreți, integrismul, intoleranța. De fapt, fundamentalismul este o patologie a gândirii spirituale. Intolerantul confundă experiența religioasă particulară cu universalitatea darului bunătății divine. De asemenea, radicalismul religios este o patologie identitară.

Există trei feluri de identități religioase. Prima e identitatea „zid”. Adepții acesteia gândesc și trăiesc identitatea „noi” prin excluderea celorlați. Nu contează cum sau cine sunt. Suntem doar noi prin noi. Alții nu există sau nu se vor mântui decât dacă devin ca noi. Identitatea „oglindă” se găsește la cei care cultivă relații cu aproapele, însă doar cu cei care le confirmă opțiunile religioase. Când îi contrazic devin dușmani. Nu ajung la identitatea „deschisă” ci la identiatea „zid”. Identitatea deschisă o au cei care văd semințe de bine și de adevăr la ceilalți. Asta înseamnă să fim toleranți față de cei care vestesc și trăiesc binele, chiar dacă nu sunt creștini. Sau, nu fac parte din „tabăra” noastră. Domnul Christos în Evanghelia de astăzi îi invită pe ucenici să fie și toleranți, și intoleranți. Toleranți, deci cu o identitate deschisă, față de cei care vestesc adevărurile de credință, chiar dacă nu fac parte din Biserica invizibilă. Intoleranți față de cei care îi seduc pe „cei mici”, din toate punctele de vedere. De asemena, intoleranți față de cei care se seduc pe ei înșiși.

Sunt trei locuri existențiale în care discipolul se poate înșela pe sine. Acestea sunt simbolizate de mână, picior și ochi. Mâna înseamnă faptele sau acțiunile omului. Se fac ele în numele Domnului? Piciorul semnifică stilul de viață. Oare pentru ucenici numele lui Isus, prezența Sa, e criteriu de alegeri fundamentale? Ochiul simbolizează dorințele, poftele. În cazul de față este vizată dorința de avere. Oare averea discipolilor este obținută prin nedreptatea față de muncitori? Sau prin exploatarea celor care lucrează pentru ei? Ucenicul lui Isus este viu dacă trăiește în prezența Domnului. De aceea, să ne întrebăm: oare începem ziua, activitățile obișnuite, munca, proiectele de viață în numele Domnului? Dacă nu, oare de ce?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În Duminica Sfintei Scripturi am vorbit despre necesitatea de a reface identitatea creștină. În primul rând. Abia după aceea putem trece la refacerea unității creștine. Nu trebuie să aduc argumente că identitatea creștină este în disoluție. Se vede cu ochiul liber.

Am argumentat această interpretare cu liturgia Cuvântului de astăzi.

Refacerea trebuie să pornească de la legătura cu Dumnezeu, de aceea să acordăm importanță templului sau bisericii. Apoi trebuie să refacem spiritul comunitar prin promovarea Legii divine și a celei umane. În fine trebuie să cultivăm spiritul de apartenență prin asumarea granițelor sau a limitelor.

Isus vine în întâmpinarea acestor căutări ale omului biblic și spune că toate instituțiile trebuie să fie pentru om. Nu invers. Schimbarea perspectivei a inaugurat-o Isus prin întruparea sa. El a devenit Cuvânt concret și a împlinit ceea ce a spus. Suntem chemați să devenim cuvinte concrete. Să devenim „nazarineni”, chiar dacă vom fi refuzați. Altă cale pentru refacerea identității și unității creștine nu există. Afirmația este valabilă în orizontul Evangheliei de astăzi (Luca 1, 1-4; 4,14-21).

Detalii în articolul postat mai jos.

În duminicile care au rămas până la Advent suntem invitați să medităm asupra identității creștine. Suntem chemați să facem un bilanț spiritual al darurilor lui Dumnezeu în viața noastră. Cum le-am primit? La ce ne-au ajutat, dacă ne-au ajutat? Și alte întrebări asemănătoare legate de apartenența noastră la Împărăția lui Christos. De aceea Biserica propune spre meditare teme despre vigilență, atenție spirituală și responsabilitate. Dar și altele înrudite, cum ar fi semnele timpurilor, discernământul vizitelor lui Dumnezeu în istorie, înțelepciunea practică și determinarea în a-l alege pe Christos. Despre acest ultime două lucruri am vorbit în omilia de astăzi.

Am pornit de la parabola din evanghelia duminicii (Mt 25, 1-13), parabola celor zece fecioare, cinci nechibzuite și cinci înțelepte. Am constat încă de la început că acest subiect este reprezentat artistic într-o măsură redusă în Bisericile noastre, astăzi. În Evul Mediu, în Occident, fațadele multor biserici erau pline de mesajul parabolei. În catedrala „sfântul Iosif” din București este prezent sub forma unui vitraliu. Cam mică imaginea, dar frumoasă. Am folosit această imagine pentru a ilustra conținutul predicii. Prezența redusă a parabolei în arta creștină contemporană trădează diluarea spiritului de vinovăție și de responsabilitate din bisericile noastre.

Am intrat în miezul parabolei pentru a desprinde coordonatele formării responsabilității. Mai întâi am observat că fecioarele înțelepte au dat dovadă de inteligență practică. Au știut să se raporteze la realitatea fragilă, fragmentată a participării lor la nunta Mirelui cu ajutorul imaginației. S-au întrebat: oare Mirele nu va întârzia? Și și-au făcut provizii în ordinea spirituală, morală. Acest mod de raportare la lumea confuză și în mișcare din care facem parte este semn de umilință.

Apoi am arătat că fecioarele înțelepte au refuzat să dea uleiul lor la cele nechibzuite. Asta înseamnă că ucenicii lui Isus au lucruri care nu pot fi date la alții. În contextul Evangheliei este vorba despre pasiunea lor pentru Christos. Sau, în alți termeni, iubirea valorilor Împărăției exclude negocierile sau compromisurile. Sunt valori care nu au preț, care nu pot fi împrumutate, vândute sau date la alții. Pe aceste valori se construiește identitatea creștină.

Cum să ne raportăm la ucenicii nechibzuiți? Cuvântul „nechibzuință” se poate traduce cu prostie, stupiditate, inepție, nebunie. Deci, cum să ne comportăm față de cei „proști” când intră în joc apartenența la Împărăție? Evanghelia a sugerat un răspuns: nu negociem, nu vindem lucrurile sau valorile prin care ne identificăm.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Ciudată experiență pentru mine celebrarea sfintei liturghii astăzi, 22 martie 2020, la catedrala sf. Iosif din București! Nimeni în biserică, sau aproape nimeni. Nu erau decât sacristana și organistul. Puțini, dar buni, ar spune cineva mai optimist. Totuși, dincolo de biserica goală, fără credincioși în carne și oase, știam că se află o biserică de credincioși vii care urmăreau liturghia online. Această „con-știință” mi-a atenuat cumva senzația stranie pe care o ai atunci când celebrezi și vorbești în fața unor oameni pe care nu-i vezi!
Dar, dacă tot ni s-a dat să trecem prin așa ceva, m-am întrebat la predică ce putem învăța din această situație inedită. Fiind vorba de vindecarea orbului din naștere, minunea lui Isus pe care o amintim în duminica a IV-a din Postul Mare, am încercat să răspundă la câteva provocări.
Prima dintre ele se referă la felul în care celebrările și participarea noastră la celebrările liturgice (sfânta liturghie, de exemplu) fac să se vadă locul central pe care ar trebui să-l aibă Domnul Christos. Întrebarea punctuală a fost aceasta: în ce măsură (mai) suntem „privire îndreptată spre Christos” prin felul nostru de a ne ruga, de a participa la liturghie, de a trăi în lume? Suntem fereastră spre Christos sau zid care obturează privirea celui care vrea să-l vadă pe Isus?
A doua s-a oprit la oportunitatea oferită de actuala criză pentru a găsi momente stabile de rugăciune comunitară în familie. De obicei nu avem timp să ne rugăm împreună acasă, suntem mereu grăbiți (dimineața) sau obosiți (seara). Iată, acesta e timpul potrivit să ne dovedim nouă înșine că vrem să ne rugăm împreună în familie.
A treia ar avea de-a face cu solidaritatea/caritatea creștină care se poate manifesta și în vremuri când suntem constrânși să trăim în izolare. Iubirea are întotdeauna imaginație, fie că este vorba de iubirea lui Dumnezeu sau a aproapelui. Am sugerat câteva gesturi concrete de iubire frățească prin care să fim apropiați unii de alții în situații de izolare sau auto-izolare. Inima plină de iubirea aproapelui este caracteristica discipolului care vede, care îl recunoaște pe Isus ca Domn și-l adoră ca Mântuitor.
Mai multe detalii în predica postată mai jos.

Să devii ceea ce ești! Să fii ceea ce ești, în întregime, nu pe jumătate! Aceasta mi se pare că este misiunea noastră cea mai importantă aici pe pământ. Christos le-a încredințat-o creștinilor „în acel timp” spiritual la care face referință Evanghelia de azi (Lc 9, 18-24). Celor care nu cred Dumnezeu le-a încredințat-o într-un mod natural. Astfel, chemarea la a deveni ceea ce este omul o aude ori de câte ori așteaptă o confirmare din partea altora a ceea ce face sau a ceea ce este în adâncul ființei sale.

Dar efortul de a actualiza ființa noastră interioară în întregime este cel mai lung și dificil pelerinaj. Mulți nu-l fac pentru că se tem de ei înșiși, de ceea ce vor spune alții despre ei înșiși sau pentru că urmăresc o anumită poziție socială, o carieră cu orice preț etc. Christos îi întreabă pe ucenici ce părere are lumea și ce părere au ei despre identitatea Lui. Astăzi ne întreabă și pe noi. Evident că Isus știa cine este, dar, prin aceste întrebări, căuta să le atragă atenția discipolilor că identitatea lor se construiește pe urmele lui și împreună cu El.

Într-adevăr călătoria către sinele interior pentru a-l modela christic este foarte importantă. Totuși, mulți nu ajung să o facă. Cauzele sunt multe: ignoranță, comoditate, superficialitate etc. Drumul către noi înșine necesită modestie, umilință și răbdare. Aceste virtuți nu se găsesc pe piață sau în discursurile din sfera publică. Trebuie căutate în altă parte, în locurile spirituale unde lumea se poate ruga, reculege și poate face drumul de întoarcere către sinele interior. Mai există asemenea locuri în jurul nostru? Cred că da, pentru că Isus Christos spune la fel: cine caută găsește!

Da, lumea așteaptă de la creștini o mărturie credibilă despre Christos. Nu atât prin cuvinte, cât mai ales prin asumarea identității christice în viața de zi cu zi. Pentru a fi asemenea lui Christos nu înseamnă să-l urmezi purtând Crucea pe care a purtat-o El, ci propria ta Cruce. Cu alte cuvinte să devii ceea ce ești conformându-te logicii Evangheliei potrivit căreia cine renunță la sine acela devine mai mult el însuși. Detalii în predica postată mai jos.