Wilhelm Dancă

În 16 mai a.c. am sărbătorit pe Fericitul Vladimir Ghika. La celebrarea din catedrala „Sfântul Iosif” nu au fost mulți credincioși. Poate nu au fost anunțați. Sau nu au avut timă să vină la biserică. Am vorbit despre cum am putea să-i fim asemenea lui Vladimir Ghika. Am spus că nu putem să fim asemenea lui ca „prinț, preot, teolog, diplomat, protonotar apostolic”. Și nici ca „martir” pentru cauza credinței. Însă putem să pășim pe urmele lui cultivând în noi simțul prezenței lui Dumnezeu.

Vladimir Ghika considera că Providența se adresează omului în trei locuri speciale.

Primul, necazurile, de orice fel. Ele revelează un mesaj al lui Dumnezeu pentru noi. Să ne străduim să-l receptăm. Să nu ne plângem sau să nu acuzăm pe alții din jur. Pornind de aici Monseniorul Ghika a vorbit despre „liturgia (necesităților) aproapelui”.

Al doilea, lucrarea de refacere a unității creștine. A crezut în ea. A fost convins că se poate realiza. Dar, cu o condiție: dacă ucenicii despărțiți se roagă la Dumnezeu Unul de dragul lui Dumnezeu. Unitatea nu se face dacă discipolii se bat în piept că Dumnezeul lor e mai tare și mai mare.

Al treilea, rugăciunea, ca dialog cu Dumnezeu. Acest dialog devine autentic/puternic dacă ajungem să-l „tutuim” pe Dumnezeu. Asta înseamnă să-l vedem pe Domnul ca pe un adevărat prieten al nostru. „Amintirea de Dumnezeu și uitarea de sine … una o atrage pe cealaltă”. Vladimir Ghika obișnuia să încredințeze aceste cuvinte fiilor săi spirituali.

În concluzie, ar trebui să devenim prietenii lui Vladimir Ghika. Da, mai întâi ca să-l putem „tutui” și să-l apropiem de noi. Apoi ca să vedem mai ușor/bine cum putem să devenim prietenii lui Dumnezeu. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Ar trebui să ne însușim această chestiune, pentru că ni se cere și nouă catolicilor să ne schimbăm mentalitatea și, pe cale de consecință, comportamentul practic în privința relațiilor cu aceia care mărturisesc că sunt creștini în afara granițelor vizibile ale catolicismului. Dramele dureroase ale separărilor care au avut loc în trecut, conflictele politice și erorile doctrinale care au marcat asemenea despărțiri și nevoia de a apăra o anumită rectitudine doctrinală și de a păstra unitatea eclezială, îndemnurile autorității și ale legii canonice au produs la noi (la catolici) o mentalitate defensivă și neîncrezătoare față de creștinii despărțiți la care trebuie să ne uităm cu un spirit nou. Care este acest spirit nou? Este un spirit, înainte de toate, de părere de rău și de dorință de umilință, de iubire față de aproapele și de speranță.

Nu putem să acceptăm resemnați situațiile istorice ale despărțirii. Nu putem să ne mulțumim având o simplă și închistată atitudine de apărare. Trebuie cel puțin să suferim din cauza rănilor care au lovit corpul mistic și vizibil al lui Cristos, care este Biserica una și unică. Trebuie cu umilință să recunoaștem partea de vinovăție morală pe care catolicii au avut-o într-o anumită măsură în aceste distrugeri. Trebuie să ne rugăm, și să ne rugăm mult și cu dragă inimă pentru a merita repararea lor. Trebuie să reluăm, se înțelege de la sine, cu demnitatea și prudența specifice chestiunilor grave și dificile, contactele respectuoase și prietenești cu frații încă separați de noi. (…).

Apoi, această idee ecumenică a fost văzută în zilele noastre atât de logică și atât de frumoasă încât, se poate spune, a găsit peste tot admiratori și susținători. Să fim atenți, fiilor preaiubiți, să nu compromitem drumul și rezultatul unei cauze de maximă importanță, așa cum este aceea a ecumenismului autentic, cu metode superficiale, grăbite și dătătoare de rezultate contrare. Se observă practic fenomene periculoase și dăunătoare în acest improvizat entuziasm de reconciliere între catolici și creștinii separați de noi. Unele aspecte ale acestei imprudente participări ecumenice trebuie avute în vedere pentru ca atâtea dorințe bune și atâtea fericite posibilități să nu se risipească în confuzie, în indiferență, în falsul irenism.

De exemplu, aceia care cred că la frații despărțiți toate sunt în ordine, iar la catolici toate sunt greu de suportat și ar trebui revizuite, nu mai sunt în stare să promoveze eficace și util cauza unirii. Spunea cu tristețe ironică unul dintre cei mai buni ecumeniști contemporani, el însuși protestant: „cel mai mare pericol pentru ecumenism este faptul că pe catolici nu-i mai entuziasmează tot ceea ce noi am redescoperit că este important” (Cfr. Bouyer). Această atitudine servilă nu este nici avantajoasă, nici demnă.

Astfel putem să vorbim despre cealaltă atitudine, astăzi și mai răspândită, care ar vrea să restabilească unitatea lăsând deoparte adevărul doctrinal. Acel crez care ne face și ne definește creștini și catolici pare, în felul acesta, să devină un obstacol de nedepășit în calea restaurării unității; acesta implică în mod sigur exigențe foarte severe și foarte grave; dacă soluția dificultăților care derivă de aici constă în sacrificarea credinței și în încrederea iluzorie că unitatea se reface doar prin iubirea de aproapele, atunci nu se înțelege realitatea lucrurilor și cauza (unirii) este trădată; s-ar spune că ar fi suficientă practica empirică, dezbrăcată de scrupulele dogmatice și de normele disciplinare (cfr. Directoriu pentru aplicare normelor Conciliului, 26 mai 1967, nr. 11). Episoadele așa zisei „inter-comuniuni”, înregistrate în aceste luni din urmă, se înscriu în această direcție, care nu este bună și pe care trebuie în mod leal să le respingem. Amintim că la Conciliu s-a formulat „îndemnul ca toți credincioșii să se abțină de la orice fel de ușurătate sau zel imprudent, care ar putea să dăuneze adevăratului progres al unității” (nr. 24).

Lucrul acesta nu înseamnă că discuția dintre catolici și creștinii separați de noi cu privire la dogmele credinței ar trebuie să fie eliminată din start. Dimpotrivă, din examinarea împreună, teologică, obiectivă și senină a adevărului revelat și trăit în mod fidel de tradiția genuină a învățăturii ecleziastice poate să rezulte esența patrimoniului doctrinal creștin, cât anume din acesta se poate enunța în mod autentic și împreună în termeni diferiți, dar în mod substanțial egali sau complementari, și cum poate fi posibilă și, în cele din urmă, pentru toți victorioasă descoperirea acelei identități a credinței, a libertății, în diversitatea formulărilor sale. Unirea care rezultă de aici poate fi în mod fericit celebrată cu o singură inimă și un singur suflet (cfr. Fap 4, 32).

Dar această examinare implică responsabilitatea mai întâi a teologilor și specialiștilor calificați și apoi a magisteriului ecleziastic; nu poate să fie rezultatul unei dezbateri de opinii la orice nivel. Vă rog să acceptați să știți că o asemenea examinare, pe diferite fronturi ale ecumenismului, este deja în curs și nu trebuie să vă mirați că se cere atenție, timp, caracter progresiv: este ecumenismul în curs de desfășurare, spre care secretariatul nostru pentru unirea între toți creștinii a făcut primii pași prin marea, evlavioasa și deosebita personalitate a regretatului cardinal Agostino Bea. Să omagiem amintirea sa rămânând fideli metodei sale, curajoasă și, în același timp, prudentă. Viziunea lui despre ecumenism este imensă, de aceea atrage atenția noastră și solicită rugăciunea noastră (cfr. n. 8). (22 ianuarie 1969).

Traducere de pr. Wilhelm Dancă din Ulderico Gamba, Pensieri di Paolo VI. Autobiografia spirituale, Edizione A.E.P.C, Vigodarzere (PD) 2014, pp. 144-147.

SFÂNTUL IOAN PAUL II ESTE PENTRU REFACEREA UNITĂȚII DINTRE CREȘTINII CATOLICI, ORTODOCȘI ȘI PROTESTANȚI DIN ROMÂNIA

Către Membrii Conferinței Episcopale Române (vineri 7 mai 1999): Trebuie să ne străduim toți, cu inimă deschisă și perseverență în cadrul dialogului, atât teologic cât și caritativ, cu celelalte Biserici și Comunități creștine, în perspectiva unității tuturor discipolilor lui Cristos. În această privință să nu uităm învățătura Conciliului Vatican II, când subliniază că sufletul mișcării ecumenice îl constituie convertirea inimii, sfințenia și rugăciunea (cf. Unitatis Redintegratio, 8). Sper ca și în România să se poată organiza inițiative ecumenice, împreună cu frații noștri ortodocși și celelalte comunități creștine.

Către Membrii Sfântului Sinod (sâmbătă 8 mai 1999): Sunt bucuros că, în fapt, a fost posibil să încep aici în România un dialog fratern asupra problemelor care încă ne despart. Biserica Greco-Catolică din România a suferit în deceniile trecute o represiune violentă. Drepturile ei au fost călcate în picioare și violate. Fiii săi au suferit mult, unii până la mărturia supremă a sângelui. Sfârșitul prigoanei a restituit libertatea, dar problema structurilor bisericești își așteaptă încă soluția definitivă. Fie ca dialogul să constituie calea pentru vindecarea rănilor încă deschise și pentru rezolvarea dificultăților mai persistă. Victoria carității va fi o pildă nu numai pentru Biserici, dar și pentru întreaga societate. Îl rog pe Dumnezeu, Părinte al milostivirii și Domn al păcii, ca iubirea primită și dăruită să fie semnul prin care creștinii pot fi recunoscuți ca fideli Domnului lor. Bisericile Ortodoxe și Biserica Catolică au parcurs un lung drum de reconciliere: doresc să-i exprim lui Dumnezeu profunda și emoționata mea gratitudine pentru cât s-a făcut, și să vă mulțumesc vouă, venerați Frați în Cristos, pentru străduința depusă pe această cale. Nu a sosit oare timpul de a relua cu hotărâre cercetarea teologică susținută de rugăciunea și de simpatia tuturor credincioșilor ortodocși și catolici? Dumnezeu știe cât de mult lumea noastră, ca și Europa, pe care o sperăm eliberată de lupte fratricide, au nevoie de o dovadă de iubire fraternă, care să învingă ura și neînțelegerile și să deschidă inimile spre reconciliere! Unde sunt Bisericile noastre atunci când dialogul tace și armele vorbesc limbajul lor de moarte? Cum să educăm credincioșii noștri în spiritul fericirilor, atât de diferit de modul de a gândi al puternicilor acestei lumi? Beatitudine, Frați întru Episcopat, să redăm Bisericii unitate vizibilă, pentru că altfel această lume va fi lipsită de o mărturie pe care numai urmașii Fiului lui Dumnezeu, mort și înviat din iubire, o pot duce până la cele din urmă consecințe. Ce-ar putea oare determina oamenii de azi să creadă în El, dacă noi continuăm să sfâșiem cămașa necusută a Bisericii, dacă nu reușim să dobândim de la Dumnezeu miracolul unității, lucrând pentru a înlătura obstacolele din calea manifestării ei depline? Cine ne va ierta de această mărturie neadusă? Am căutat unitatea din toate puterile mele, și voi continua să mă dedic până la sfârșit, ca ea să fie între preocupările prioritare ale Bisericilor și să le susțină în slujirea apostolică.

Către Creștinii ortodocși (Piața Unirii, duminică 9 mai 1999): Să izbucnească din Biserica Ortodoxă Română și din cea Catolică o singură cântare de preamărire a Numelui Domnului! Să formeze o simfonie de glasuri exprimând frățietatea cordială a raporturilor reciproce și implorând comuniunea deplină a tuturor credincioșilor. Întemeiate pe succesiunea apostolică, Biserica Ortodoxă Română și cea Catolică au același Cuvânt al Domnului, păstrat în Sfintele Scripturi și aceleași Taine sau Sacramente. În special, conservă aceeași Preoție și celebrează unicul Sacrificiu al lui Cristos, prin care El edifică și face să crească Biserica sa. Binecuvântat fie Numele Domnului pentru tot ce se face în ascultare de porunca lui Cristos. Mă gândesc la dialogul internațional dintre Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă în ansamblul ei, și la cel dintre Biserica Greco-Catolică și Biserica Ortodoxă Română. Gândul meu se îndreaptă, deopotrivă, către colaborarea pastorală respectuoasă dintre credincioșii ortodocși și catolici, care se dezvoltă la diferite nivele și aduce roade promițătoare și în rândul tinerilor, precum și la eforturile pentru realizarea unei traduceri interconfesionale a Bibliei. Fie ca relațiile reciproce să devină din ce în ce mai libere de orice teamă și suspiciune, și să demonstreze că scopul oricărei acțiuni pastorale este de a-l ajuta pe fiecare să crească în fidelitatea față de unicul Domn.

Către Creștinii catolici (Parcul Izvor, duminică 9 mai 1999): Datorită Constituției Lumen Gentium, Biserica a dobândit o conștiință mai profundă de a fi popor al lui Dumnezeu în drum spre împlinirea Împărăției. Percepem misterul Bisericii una, sfântă, catolică și apostolică, și descoperim valoarea misiunii sale în mod deosebit aici pe pământ românesc, unde trăiesc alături, unii de alții, creștini care aparțin tradiției orientale și celei occidentale. Trăiesc orientați spre unitate, preocupați să răspundă poruncii lui Cristos și prin aceasta dornici să dialogheze, să se înțeleagă și să se ajute între ei. Această năzuință de cooperare fraternă, susținută de rugăciune și însuflețită de stimă și respect reciproc, trebuie sprijinită și promovată deoarece numai pacea edifică, pe când discordia distruge. În numele acestei mari inspirații ecumenice, mă adresez tuturor celor ce cred în Cristos, care trăiesc în România. Mă aflu aici printre voi însuflețit numai de dorința adevăratei unități și de voința de a îndeplini ministerul petrin pe care Domnul mi l-a încredințat între frații și surorile în credință. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că îmi este dat să îndeplinesc atare slujire. Doresc din inimă și măr rog să se poată ajunge cât mai curând la deplina comuniune fraternă între toți cei ce cred în Cristos din Occident și din Orient. Pentru această unitate, însuflețită de iubire s-a rugat divinul Învățător în Cenacol în ajunul pătimirii și morții sale. Această unitate a creștinilor este înainte de toate opera Duhului Sfânt, de invocat fără încetare. În ziua Rusaliilor, Apostolii, care până în acel moment erau confuzi și fricoși, au devenit plini de curaj și de zel apostolic. Nu s-au temut să-l vestească pe Cristos răstignit și înviat; nu le-a mai fost frică să-și  mărturisească prin cuvinte și cu viața fidelitatea față de Evanghelie, chiar și atunci când aceasta însemna prigoană și uneori moartea. Mulți, într-adevăr, au plătit cu martiriul această fidelitate. Călăuzită de Spiritul Sfânt, Biserica s-a răspândit astfel pretutindeni în lume. Dacă uneori s-au produs neînțelegeri și, din păcate, rupturi dureroase în interiorul Trupului mistic al lui Cristos, unic și indivizibil, totuși mai puternică decât orice dezbinare a dăinuit conștiința a ceea ce îi unește pe toți credincioșii și chemarea comună la unitate. La sfârșitul celui de-al doilea mileniu, drumurile care se îndepărtaseră încep să se apropie și asistăm la intensificarea mișcării ecumenice menite să atingă unitatea deplină. Semnele acestui drum neîntrerupt către unitate sunt prezente și pe pământul vostru, în România, Țară care în cultura, limba și istoria sa, poartă urmele vii ale tradiției latine și ale celei orientale. Urarea mea cea mai vie este ca rugăciunea lui Isus în Cenacol: „Tată, fă ca toți să fie una” (cf. In 17, 21), să vă rămână mereu pe buze și să nu înceteze niciodată să bată în inimile voastre.

Către Tinerii din România (Aeroportul Otopeni, duminică 9 mai 1999): Țara voastră are ca și înscrisă în rădăcinile ei o singulară vocație ecumenică. Prin poziția geografică și prin lunga ei istorie, prin cultură și tradiție, România este o casă unde Orientul și Occidentul se regăsesc în dialog natural. Aici și Biserica respiră deosebit de evident prin cei doi plămâni ai săi. Și în aceste zile am putut trăi această experiență. Alături unii de alții, cum erau Petru, Andrei și ceilalți apostoli adunați în rugăciune cu Maica Domnului în primul cenacol, am trăit noi Rusalii spirituale. Vântul Duhului Sfânt a suflat cu putere peste acest pământ și ne-a făcut să fim tari în comuniune și mai cutezători în vestirea Evangheliei. Noua limbă care ne-a fost dăruită, limba comuniunii fraterne, am folosit-o și i-am simțit dulceața și frumusețea, forța și eficiența. Evenimentul spiritual pe care l-am trăit (…) este o experiență de păstrat și de transmis, în speranța că noul mileniu ce se deschide în fața noastră să fie un timp de mai mare comuniune între Bisericile creștine și de descoperire a fraternității dintre popoare. acesta este visul pe care-l port cu mine în timp ce las acest iubit pământ. Aș vrea să vă încredințez acest vis vouă, tuturor. În special, aș vrea să-l încredințez tinerilor.

Fragmente din Ioan Paul II, Discursuri, 7-9 mai 1999, București.