Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Aristotel: Dumnezeu Gândirea Gândirii

Dragi prieteni,

În cadrul celui de-al doilea curs despre „Rațiunea umană în căutarea lui Dumnezeu”, vom vorbi despre Aristotel, Filosoful care atinge culmea gândirii cosmo-teologice grecești cu privire la concepția despre Dumnezeu și la dovezile existenței lui Dumnezeu. Într-adevăr, pentru prima dată în gândirea greacă, Aristotel depășește ambiguitatea teologică tradițională, care oscila între conceptul de Dumnezeu (theos) și conceptul de Divin (to theion), și dă o definiție a Divinității, care este înțeleasă ca Primul Motor Nemișcat, Actul Pur și Gândirea Gândirii. Așadar, Dumnezeu nu mai este un simplu Principiu absolut ce transcende lumea în sensul unui concept limită în mod necesar nedeterminat, ci suprema realitate ontologică (plinătatea ființei), care are anumite atribute ce specifică raportul cu lumea. Deși rămâne impersonal, Dumnezeu la Aristotel pierde ceva din acest caracter, pentru că este conceput ca Gândirea Gândirii sau Conștiință de Sine. În cartea Fizica și Metafizica, Aristotel a formulat adevărate dovezi ale existenței lui Dumnezeu, pornind de la lumea empirică și recurgând la principiul de cauzalitate, dar și la analiza metafizică a devenirii și a legilor acesteia. Cu toate acestea teologia aristotelică rămâne în continuare o cosmologie, pentru că este condiționată de fundalul naturalist de înțelegere a lucrurilor, astfel încât Dumnezeu rămâne un simplu Principiu de explicație a lumii, adică un Dumnezeu impersonal.

Redau mai jos câteva fragmente din Fizica și Metafizica în care găsim elemente de teologie aristotelică.

A). Motorul nemișcat[1]

a). Eternitatea mișcării

1). Mișcarea este eternă sau contingentă?

«Oare mișcarea a fost creată cândva, neexistând mai înainte și va fi iarăși distrusă, astfel ca nimic să nu se mai miște? Sau nu a fost creată și nici nu se distruge, ci a fost întotdeauna și va fi întotdeauna? Și, fiind ea nemuritoare și fără încetare, există ea în lucrurile care au ființă, așa cum există viață în natură pentru toate care există de la natură?[2] Ei bine, toți cei care vorbesc despre natură spun că există mișcare, pentru că au făcut cosmogonii și pentru că toți au făcut cercetări despre generare și despre distrugere, care este cu neputință să existe, dacă nu există mișcare. Dar toți cei care spun că sunt lumi infinite și că unele sunt generate, iar altele se distrug spun că există continuu mișcare (căci este necesar ca generările și distrugerile să se facă cu mișcarea lor); iar cei care spun că există o singură lume și că nu este eternă, ei fac ipoteze cu privire la mișcare potrivit cu această concepție.»[3]

2). Mișcarea este eternă. Primul argument

«Trebuie să cercetăm cum stau aceste lucruri. E important să vedem adevărul, nu numai pentru cercetarea naturii, dar și pentru cercetarea primului principiu[4].

Să începem mai întâi prin cele ce am țărmurit mai înainte în Fizica.[5] Spunem deci că mișcarea este entelehia lucrului care se mișcă întrucât este mișcat[6]. Este deci necesar să existe lucrurile care pot mișca după fiecare (specie de) mișcare. Chiar în afară de definiția mișcării, orice ar putea recunoaște că este necesar ca ceea ce poate să miște să aibă și puterea să se miște conform cu fiecare mișcare; ca, de pildă, alterabilul să se altereze, transportabilul să fie transportat, astfel că trebuie mai întâi să fie combustibil ca să poată fi ars, și susceptibil de ardere înainte de a lua foc. Deci și acestea este necesar sau să se genereze, nefiind cândva, sau să fie eterne. Dacă deci fiecare lucru mobil s-ar fi generat în mod necesar, înainte de mișcarea luată trebuie să fie generată o altă schimbare și mișcare, după care a fost generat ceea ce poate să fie mișcat sau să miște. Iar dacă lucrurile existente au existat mereu, fără să existe mișcare, pare absurd chiar pentru cei care pornesc de aici, și cu atât mai mult lucrul acesta poare necesar când ei merg mai departe. Într-adevăr, dacă unele lucruri sunt mișcate, și altele pot pune în mișcare, iar o dată unul va exista ca Prima motor, iar altul ca un prim lucru mișcat, și dacă, altă dată, nu există mișcare, ci totul este în repaus, în mod necesar acest lucru se va schimba mai întâi, căci ar exista o cauză a repausului, iar repausul este absența mișcării. În acest fel, înainte de prima mișcare, va fi o mișcare anterioară[7][8]

3). Mișcarea este eternă. Al doilea argument

«Într-adevăr, unele lucruri mișcă într-un singur fel, iar altele produc mișcări contrare, de pildă, focul încălzește, dar nu răcește, iar știința contrariilor este una[9]. Se pare deci că și aici este ceva de acest fel, căci recele încălzește când este privit curmeziș și anume se retrage, așa cum și cel care știe greșește de bună voie când se folosește anapoda de știință. Dar cel puțin lucrurile care pot să acționeze, să sufere și să se miște, iar altele să fie mișcate nu sunt în stare de aceasta în orice situație, ci numai într-un anumit caz, când sunt în apropiere unele de altele. În acest fel, când sunt în apropiere, unele pun în mișcare, iar altele sunt puse în mișcare, și anume când se întâmplă să fie unul lucrul care poate pune în mișcare iar altul lucrul care se poate mișca. Și, desigur, dacă mișcarea nu s-a produs totdeauna, este clar că ele nu erau în stare, unul să fie mișcat, iar altul să miște; dar trebuie ca unul din două să se schimbe. Este necesar ca în relație lucrul acesta să se întâmple, ca de pildă, dacă un lucru nu era dublu și acum este dublu, unul din două, dacă nu amândouă, s-a schimbat. Va fi deci o mișcare anterioară primei mișcări.»

4). Mișcarea este eternă. Al treilea argument

«Pe lângă aceasta, cum va exista anteriorul și posteriorul, dacă nu există timp? Sau timpul, dacă nu există mișcare? Iar dacă timpul este măsura mișcării sau o mișcare oarecare, dacă există veșnic timp, este necesar să existe și o mișcare veșnică. Dar, cel puțin, despre timp, în afară de unul[10], toți par că gândesc la fel, căci zic că timpul este negenerat. Și, din această cauză, Democrit arată că este cu neputință ca toate să fi fost generate, căci timpul este negenerat. Numai Platon afirmă generarea timpului, căci (zice) el, a fost generat o dată cu cerul, iar cerul, zice el, a fost generat[11]. Dacă deci este cu neputință ca timpul să existe și să fie conceput fără clipă, iar clipa este ceva mediu, fiind în același timp și început, și sfârșit, începutul timpului care va fi și sfârșitul timpului care a fost, atunci, în mod necesar, timpul este veșnic[12], căci ultima parte a ultimului timp considerat va fi într-o clipă, pentru că nu se poate considera nimic în timp în afară de clipă[13]. În acest fel, dacă clipa este început și sfârșit, este necesar ca la amândouă extremitățile lui să existe mereu timp[14]. Dar dacă există timp, în mod necesar există și mișcare, întrucât timpul este o afecțiune a mișcării.»[15]

5). Incoruptibilitatea mișcării

«Același raționament este valabil și când este vorba despre indestructibilitatea mișcării, căci, după cum când era vorba despre generarea mișcării, rezultă că există o mișcare anterioară primei, tot așa rezultă că aici este una posterioară ultimei, căci un lucru nu încetează în același timp de a fi mișcat și de a fi mobil (de pildă arzând și putând arde, căci se admite că poate fi combustibil fără să fi ars), nici putând fi mișcat și pune în mișcare. Și lucrul perisabil va trebui să distrugă, când se distruge, și lucrul care-l poate distruge, va fi iarăși distrus, căci și distrugerea este o schimbare. Iar dacă lucrul acesta este cu neputință, este evident că mișcare este veșnică, dar nu odată da, iar altă dată nu, căci această afirmație seamănă cu o plăsmuire.»[16]

b). Obiecții contrare teoriei precedente și respingerea lor

În capitolul precedent Aristotel a demonstrat că mișcarea și timpul sunt eterne. Împotriva acestei teorii se pot aduce trei critici: 1). Orice mișcare este trecere de la un contrar la altul, de exemplu de la cald la rece; trecerea va fi determinată și nu infinită, pentru că cele două contrarii sunt limita trecerii; 2). Lucrurile neînsuflețite au capacitatea de a fi mișcate, dar nu se mișcă mereu prin natura lor; dobândesc mișcarea în cazuri speciale, când acționează asupra lor ceva din exterior; dacă ar fi adevărată teoria eternității mișcării, ar trebui să se miște mereu sau niciodată, pentru că nu ar putea să apară, potrivit acestei teorii, o mișcare care nu a fost înainte; 3). Faptul că mișcarea nu este eternă este demonstrat de ființele neînsuflețite care, din proprie inițiativă, trec de la starea de repaus la cea de mișcare; iar dacă lucrul acesta are loc în cazul animalului, care este o lume mică, ce anume se opune ca așa ceva să se întâmple și în lumea mare? Dar aceste obiecții, răspunde Aristotel, atrag atenția asupra unor chestiuni importante, deși particulare; așadar, nimic nu contrazice teoria sa care se referă la natură văzută ca întreg.

c) Teorii posibile despre mișcarea universului

Dacă în capitolul precedent Aristotel a analizat trei obiecții referitoare la aspecte particulare ale mișcării universului, acum examinează teoriile ce au de-a face cu chestiunea mișcării universului considerat ca întreg: 1). Universul este în întregime în repaus (Parmenide); 2). Universul este în întregime în mișcare (Heraclit); 3). O parte a universului este mereu în mișcare, altă parte mereu în repaus; 4). Toate lucrurile sunt când în mișcare când în repaus; 5). Unele lucruri sunt mereu în mișcare, altele când în mișcare când în repaus, altele sunt mereu în repaus. Aceasta ultimă teorie este susținută de Aristotel.

Faptul că Universul nu este în întregime în repaus îl putem observa în experiența noastră, care ne arată clar că mișcarea există. Chiar presupunând că existența mișcării este doar o părere, o părere falsă, sau ceva aparent, de vreme ce noi suntem cei care ne imaginăm existența mișcării, mișcarea există, pentru că, în orice caz, se va accepta cel puțin faptul că opinia și aparența sunt mișcări sau treceri de la ceva la altceva. Dar este fals să susții că întregul univers se mișcă sau că în parte se mișcă și în parte este oprit, pentru că noi vedem că unele lucruri se mișcă uneori, iar alteori rămân în repaus, de aceea este evident că universul nu este nici în permanență în repaus, nici în permanență în mișcare, nici parțial mereu oprit nici parțial mereu în mișcare.

În capitolele următoare Aristotel demonstrează că unele lucruri pot doar să fie uneori în repaus și alteori în mișcare, în timp ce altele sunt mereu în repaus și altele mereu în mișcare.

d). Necesitatea distincție între Motor și ceea ce este mișcat

1). Distincții preliminare

2). Cauza motrice și efectul mișcat trebuie să fie distincte

e). Demonstrarea existenței unui prim Motor nemișcat

1). Demonstrarea imobilității primului Motor

2). Nu este necesar ca fiecare motor să fie mișcat

3). Argumente că mișcarea nu poate să meargă la infinit

4). În primul motor există o parte care mișcă și alta mișcată

5). Partea care mișcă și cea mișcată nu pot face un schimb de funcțiuni

6). Relațiile între cele două părți

f) Eternitatea Primului Motor

1). Necesitatea unui Prim Motor etern și unul

2). Cauzele mișcării la animale: sufletul

3). Cerul mișcat direct de Motorul etern are o mișcare unică și mereu identică, celelalte ceruri au o mișcare variată și în direcții opuse

g) Superioritatea translației asupra altor forme de mișcare

Mișcarea continuă este neîntreruptă pentru că, fiind pură în mod absolut, simplă și uniformă, nu tinde să se disloce pentru a ajunge la lucruri diferite de sine, pentru că atunci ar fi imperfectă. Lucrurile naturii însă, din cauza imperfecțiunii lor, tind mereu să se împlinească și de aceea, printr-o mișcare succesivă, trec de la o stare în care sunt la alta. Această mișcare a lor este rezultatul a două stări opuse; ele sunt limitele între care se desfășoară mișcarea; ca de exemplu, ființa și neființa sunt limitele între care se desfășoară nașterea și moartea.

Aceste două stări nu pot coincide niciodată cu ființa care se mișcă, pentru că e absurd să existe în același timp și schimbări, și mișcări opuse, astfel încât între cele două ar fi un interval și, atunci, nu ar mai fi continuitate. Așadar, nici mișcarea de mărime, creștere sau descreștere, nici cea de calitate, de exemplu, a deveni din ignorant înțelept, nu vor fi continue; doar mișcarea de translație va fi continuă, care este cea mai perfectă, pentru că este specifică ființelor perfecte și nu modifică interiorul propriului mișcător.

h). Superioritatea mișcării circulare față de alte feluri de translație

Mișcarea de translație este superioară altor forme de mișcare. Dar, între mișcările de translație, doar mișcarea circulară este una și continuă; fiind perfectă, aceasta este mișcarea primului cer. Într-adevăr, în această mișcare nici un punct nu este fix. Se îndreaptă în mod continuu de la sine la sine, mereu nou și mereu identic cu sine. Oricare punct este și principiu, și scop. Sfera care se mișcă în felul acesta este într-un anumit mod în repaus, pentru că nu provine de la sine. Dar, pentru că principiul său generator, care este și scopul spre care tinde mișcarea sa, se găsește în afară și este echidistant de toate punctele prin care trece, în centrul nemișcat, mișcarea sa nu se poate opri, nu poate nici să crească în intensitate, nici să descrească, nici să se termine, așa cum se întâmplă în cazul lucrurilor lumești.

i). Motrul nemișcat nu are nici extensiune, nici mărime

Motorul nemișcat nu poate avea mărime finită pentru că trebuie să se miște într-un timp infinit, mișcarea fiind eternă, dar ca să facă lucrul acesta trebuie să fie înzestrat cu o putere infinită fără de care nu se poate mișca într-un timp infinit; dar o mărime finită nu poate avea o putere infinită. De asemenea, nu va putea avea nici o mărime infinită pentru că o atare mărime, dacă ar avea o putere proporționată cu ea, ar trebui să se miște într-un timp nul, fiindcă, cu cât mai mare este puterea, cu atât mai mic este timpul folosit de ea pentru a săvârși mișcarea. Dar timpul, în care se desfășoară mișcarea lumii, după cum am văzut, nu este nul, ci continuu. Atunci această mărime infinită, care ar fi principiul mișcării, ar trebui să fie înzestrată cu o putere finită, pentru a se mișca într-un timp continuu; însă o putere finită nu se poate găsi într-o mărime infinită. Așadar, primul motor nu va avea o mărime infinită, ci va fi ne-extins, adică în mod absolut unul. Actul mișcării sale este unic. Mai jos redăm concluzia lui Aristotel:

B). Primul Principiu[17]

a). Necesitatea de a admite un principiu prim

«Deoarece sunt trei feluri de substanțe, dintre care două fizice, iar una imobilă[18], trebuie să vorbim despre aceasta din urmă, arătând că, în chip necesar, există o substanță veșnică ce nu e supusă mișcării. Într-adevăr, substanțele sunt primele dintre lucruri și, dacă ele ar fi toate pieritoare, toate lucrurile ar fi pieritoare[19]. Dar e peste putință ca mișcare să aibă vreun început sau sfârșit, deoarece ea este veșnică. Tot așa e și cu timpul, căci dacă timpul n-ar exista, n-ar exista nici noțiunea de anterior și posterior[20]. Prin urmare, mișcarea e continuă, ca și timpul, căci una din două: sau mișcare și timpul sunt identice, sau timpul este un mod al mișcării[21]. Însă, ca mișcare continuă, nu există decât mișcarea în spațiu, și anume cea circulară[22].

Dar, chiar dacă ar exista o cauză motrice sau eficientă, care însă nu ar fi în act, ea nu ar fi în mișcare, căci se poate întâmpla ca aceea ce e în potență să nu treacă la act[23]. Așa că nu ne-ar sluji la nimic să admitem substanțe veșnice, cum fac adepții Ideilor, dacă ele nu cuprind în sine un principiu care poate să producă o schimbare[24]. Prin urmare, nu e de ajuns nici această substanță, nici o altă substanță în afara Ideilor[25], căci, dacă aceasta nu va dăinui în stare de act[26], nu va exista mișcare. Mișcarea nu va avea loc nici când principiul va intra în act, dacă substanța lui va consta într-o potență; căci, în acest caz, mișcarea nu va fi eternă, fiindcă ceea ce e în putință poate să înceteze[27]. Trebuie, prin urmare, să existe un principiu de așa fel, încât substanța lui să constea în a fi necurmat în act. Astfel de substanța trebuie, pe lângă acesta, să mai fie și imateriale[28], căci ele trebuie să fie neapărat veșnice, mai presus decât oricare altele. Prin urmare, ele trebuie să fie în act[29].

Dar aici ne întâmpină o dificultate. Într-adevăr, se pare că orice e în act presupune o potență și că nu tot ceea ce e în potență trebuie neapărat să fie în act; de unde ar reieși că potența e anterioară actului[30]. Dar, dacă ar fi așa, atunci nu ar mai fi nici unul dintre lucrurile existente, pentru că s-ar putea ca ceea ce e în potență de a fi să nu fie încă[31]. Totuși, fie că urmăm părerea teologilor, care spun că toate s-au născut din noapte[32], fie că am admite pe aceea a fizicienilor, care spun că „toate erau laolaltă”[33], imposibilitatea rămâne aceeași. Căci ne întrebăm: Cum va fi mișcare dacă nu există o cauză motrice în act? Căci, de bună seamă, nu materialul lemnos se pune el singur în mișcare, ci îl pune în mișcare arta constructorului, după cum nici menstruația sau pământul nu se pun în mișcare ele singure, ci le pune în mișcare sămânța și cauza nașterii. De aceea și unii filozofi consideră actul ca veșnic, cum fac Leucip și Platon, care afirmă că mișcarea este veșnică, fără să ne spună de ce există, ce este, de ce fel este și care este cauza ei[34]. Pentru că nimic nu se mișcă la întâmplare, ci trebuie totdeauna să existe o cauză anume. Într-adevăr, noi vedem că fiecare lucru se mișcă aici într-un anume fel, când mișcarea lui e naturală, aici în cutare alt fel, când e mișcat cu sila, sau de către gândire, sau de vreo altă cauză[35].

Apoi se pune întrebarea: Care este prima mișcare? Chestiunea aceasta are o importanță extraordinară. Dar nici lui Platon nu-i este îngăduit să se bizuie aici pe ceea ce el uneori crede că este principiul mișcării, adică Sufletul lumii[36], care se mișcă singur pe sine; căci, după cum recunoaște și el, Sufletul lumii este posterior mișcării și simultan cu Universul[37]. Așa că, dacă faptul de a considera puterea ca anterioară actului poate fi, într-un sens, îndreptățit, în alt sens însă nu este. În ce fel? S-a mai spus mai sus[38]. Că actul este anterior, recunoaște Anaxagora – căci, în filozofia lui, inteligența este în act – și, o dată cu el, Empedocle, care socoate ca principii ale lucrurilor Prietenia și Cearta, precum și filozofii care, ca Leucip, spun că mișcarea este eternă[39]. Așa că Haosul și Noaptea n-au existat un timp infinit[40], ci aceleași lucruri au existat veșnic, fie periodic, fie altfel, pentru că actul este anterior potenței[41]. Dacă același lucru a existat necurmat periodic, trebuie să dăinuiască mereu un factor ce lucrează veșnic în același fel. Pe de altă parte, dacă există naștere și pieire, trebuie să mai existe încă o cauză ce lucrează veșnic, când într-un fel, când în altul. Atunci această nouă cauză trebuie să lucreze într-un fel prin sine și în alt fel prin intermediul altui lucru. Dar acest alt lucru va fi, prin urmare, sau o a treia cauză[42], sau prima cauză[43]. Însă rezultă în chip necesar că lucrează prin intermediul primei cauze, căci astfel prima cauză ar trebui să fie cauza și a celei de-a doua, și a celei de-a treia[44]. De aceea e mai nimerit să spunem că e vorba de prima cauză. Ea este, de fapt, cauza orânduirii veșnic aceeași, pe când cealaltă cauză e pricina diversității, iar amândouă împreună sunt, în mod evident, cauza eternei diversități.

Prin urmare, așa se prezintă mișcările. De ce să mai căutăm alte principii?»[45]

b). Primul principiu este Binele și primul inteligibil

c). Dumnezeu și atributele sale

«De un astfel de Principiu atârnă Cerul și natura. Viața lui contemplativă e cea mai minunată ce se poate închipui, dar nouă ni-s hărăzite doar puține clipe de acest fel[46]. Pentru El traiul acesta durează pururi – lucru care nouă ne e peste putință – deoarece la El activitatea se confundă cu fericirea sa[47]. Tocmai pentru că starea de veghe, senzația și cugetarea sunt acte, constituie ele cea mai mare plăcere a noastră, iar speranța și amintirea au aceeași însușire de a fi plăceri datorită factorilor pomeniți mai sus[48]. Dar Gândirea în sine are ca obiect cel mai mare bine în sine, iar Gândirea cea mai pură are ca obiect Binele cel mai pur. Astfel, Gândirea se gândește pe sine însăși prin participarea la inteligibil, căci ea însăși devine inteligibilă, intrând în atingere cu obiectul său și cugetându-l, astfel că intelectul și inteligibilul se confundă devenind identice[49]. Căci receptaculul inteligibilului și al substanței este gândirea, care, manifestându-se în act, posedă inteligibilul. Așa că elementul divin pe care pare să-l cuprindă intelectul aparține mai degrabă Primului Mișcător nemișcat, iar actul de contemplare este cea mai mare și cea mai pură fericire[50]. Dacă divinitatea are parte de această fericire veșnică, iar noi doar din când în când, lucru e minunat; iar dacă divinitatea are parte de ea într-o măsura încă și mai mare, atunci minunea e și mai mare. Și lucrurile stau chiar așa[51].

Dar și viața îi revine divinității, căci actul inteligenței este viața, iar divinitatea se confundă cu acest act, iar acest act al ei, dăinuind în sine, constituie viața desăvârșită și veșnică. De aceea și definim pe Dumnezeu ca o Ființă eternă desăvârșită, așa că noțiunea de viață și de veac nesfârșit veșnic sunt atribute inerente lui Dumnezeu, căci la acesta se reduce, în definitiv, divinitatea[52].

Cât despre gânditorii care, ca pitagoricienii și Speusip, socot că Frumosul și Binele nu se găsesc în obârșia lucrurilor, pentru că, zic ei, principiile plantelor și animalelor sunt cauze, pe când frumosul și desăvârșitul se întâlnesc doar la lucrurile ce derivă din aceste cauze, apoi ei n-au dreptate[53]. Și iată de ce: sămânța, de fapt, provine din alți indivizi anteriori desăvârșiți; și nu sămânța este principiul, ci ființa ajunsă la desăvârșita ei dezvoltare. Astfel, putem spune că omul este înaintea seminței; dar nu omul ce provine din sămânță, ci un altul de la care provine sămânța.

Că există, prin urmare, o substanță veșnică, nemișcată și despărțită de cele sensibile reiese limpede din cele spus mai sus. S-a mai dovedit, de asemenea, că această substanță nu poate să aibă întindere, nici părți, și nici nu se poate divide. Ea poate să producă o mișcare pentru un timp infinit, dar se știe că nici un lucru finit nu poate avea o putere infinită. Dar orice mărime este sau finită, sau infinită. Or, substanța în discuție nu poate, din motivul arătat, să aibă o mărime finită; dar ea nu poate avea nici o întindere infinită, pentru că o astfel de întindere nu există, pur și simplu. Dar am mai dovedit că ea nu poate fi nici accesibilă vreunei modificări sau schimbări, pentru că toate celelalte mișcări provin din mișcarea locală[54].

Iată motivele evidente pentru care lucrurile stau astfel.»[55]

d). Inteligențele motrice: monoteismul și politeismul

e). Dumnezeu este Gândirea care se gândește pe sine

f). Dumnezeu imanent și transcendent, ca scop al universului

[1] Aristotel, Fizica, cartea VIII.

[2] Dovada aristotelică urmează un drum sinuos. Schema esențială este aceasta: experiența și inducția, care sunt confirmate prin raționament, arată limpede că există o mișcare eternă, de care este mișcat termenul cel mai îndepărtat al universului, primul cer, care, prin mișcarea sa de rotație, pune tot universul în mișcare. Dar tot ceea ce este mișcat este mișcat de un altul. Prin urmare, pentru că nu se poate merge la infinit în seria motoarelor mișcate, este necesar să ne oprim și să admitem existența unui Motor nemișcat.

[3] Aristotel, Fizica, VIII, 1, trad. N.I. Barbu, Iași 1995, 184.

[4] Aristotel arată aici legătura dintre ceea ce numește el „filosofia secundă” (fizica) și „filosofia primă” (metafizica).

[5] Aristotel se referă la primele patru capitole ale cărții Fizica, referirea precisă fiind la cartea IV-a din Fizica.

[6] Aceasta este definiția aristotelică a mișcării. Aristotel folosește aici termenul entelehia, care înseamnă mai exact împlinirea (telos) unui proces, iar energeia denotă actualizarea unei funcții (ergon). Aristotel face referire aici la Fizica, III, 1.

[7] Argumentul în favoarea eternității mișcării pornește de la analiza faptului că lucrurile există etern înainte de a fi mișcarea; dacă lucrurile stau așa, atunci unele dintre acestea vor fi fost mișcate și altele vor fi fost mișcătoare, dar numai în potență, și ca atare trebuie să fi fost puse în act de ceva care s-a mișcat. Deci va fi fost o mișcare anterioară celei considerate mai înainte. În plus, timpul nu poate fi conceput fără clipă, dar clipa la rândul ei este în același timp sfârșit și început, sfârșitul trecutului și începutul viitorului. Deci clipa presupune mereu un timp anterior și altul posterior. Prin urmare, timpul a fost mereu și va fi mereu, dar și mișcarea, dacă este adevărat că timpul este o modificare a mișcării, fiind măsura acesteia.

[8] Aristotel, Fizica, VIII, 251a, trad. N.I.Barbu, 185-186.

[9] Afirmația că contrariile, întrucât sunt corelative, constituie obiectul uneia și aceleiași științe revine constant în lucrările lui Aristotel, voind să sublinieze prin asta unitatea dialectică a științei.

[10] Aluzie la Platon.

[11] Cfr. Platon, Timaios, 38b.

[12] Veșnicia timpului este înțeleasă de Aristotel ca o conexiune infinită de mișcări și nu de condiții. Un lucru care depinde de un număr infinit de condiții este imposibil. (Cfr. Aristotel, Analitica secundă, I, 22, 84a; Despre cer, III, 6, 304b).

[13] „Clipa” la Aristotel nu poate fi interpretată ca element discontinuu al timpului, nici ca „prezent” și „moment temporal”, ci ca determinație a lucrului mișcat, spre deosebire de timp, care este determinație a mișcării.

[14] Aristotel aduce ca argument pentru caracterul infinit al timpului și al mișcării analiza „clipei” (nun: acum); fără excepție, orice clipă este sfârșitul unui interval de timp anterior și, totodată, începutul unuia următor. În Fizica IV, 13, 222b, Aristotel spune că timpul nu se poate opri niciodată. Un alt argument, implicat în demonstrație, este corelativitatea categoriilor de dynamis și energeia: orice există în actualitate presupune ceva posibil (în potențialitate) a cărei actualizare (realizare) este el, dar actualizarea unei posibilități (potențialități) presupune, la rândul ei, acțiunea unei alte existențe actuale.

[15] Aristotel, Fizica, VIII, 251b, trad. N.I. Barbu, 186-187.

[16] Aristotel, Fizica, VIII, 251b-252a, trad. N.I. Barbu, 187.

[17] Aristotel, Metafizica, cartea XII, omițând cap. I-IV.

[18] Substanțele fizice sunt de două feluri: eterne sau pieritoare; a treia substanță este imobilă. Cfr. Metafizica, XII, 1, 1069a. În capitolul 6 se analizează substanța eternă și incoruptibilă. Teologia lui Aristotel se găsește aici în cap. 12, dar și în cap. 8 și 10. Pentru Aristotel, în primul rând există substanțe pieritoare, cum sunt plantele și animalele, care nu se schimbă doar în privința accidentelor, ci și în privința substanței, de vreme ce se nasc și pier; în al doilea rând există substanțe sensibile, dar eterne și incoruptibile, cum ar fi cerurile, care, totuși, nu sunt substratul oricărei schimbări, pentru că se schimbă local; în fine există o substanță imobilă, în afara lumii, și ea este Dumnezeu.

[19] Substanțele sunt primele între ființe; toate au ființă prin și în ele. Dacă se distrug aceste substanțe, nu mai rămâne nimic din celelalte.

[20] Avem doi factori eterni și incoruptibili: mișcarea și timpul.

[21] Argumentul este următorul: dacă timpul ar fi avut un început, ar fi fost un timp înaintea timpului; și dacă ar trebui să aibă un sfârșit, ar urma că va fi un timp posterior timpului; deci față de timp nu există nici anterior, nici posterior; și timpul e veșnic. Dar mișcarea este și ea veșnică; într-adevăr, din două lucruri unul: sau timpul este mișcarea el însuși, sau este un mod al mișcării; timpul fiind veșnic, mișcarea este deci și ea veșnică. Cfr. Fizica, VIII, 1, 250b, 23-251 b, 13: aici Aristotel demonstrează eternitatea schimbării în chip independent de aceea a timpului.

[22] Pentru mișcarea circulară locală, vezi Fizica, VIII, 8.261b; 27-263a, 3; 264a, 7-265a, 12.

[23] Mișcarea eternă nu îngăduie nici scădere, nici încetare (intermitentă); rezultatul acesta nu poate fi realizat decât dacă substanța motrice este esențialmente în act.

[24] Ideile platoniciene sunt imobile și totodată principii ale imobilității și ale repausului; ele nu cuprind un factor care să genereze mișcarea. Aristotel spune că, pentru a explica mișcarea, este necesar un principiu activ și nu doar exemplar, cum sunt Ideile.

[25] Aluzie la Numerele platoniciene. Dar probabil și la Sufletul lumii, principiul imobil (vezi mai departe, 1072a).

[26] Adică dacă nu va mișca în mod efectiv.

[27] Pentru a explica eternitatea mișcării este necesar un principiu care să fie în act nu doar în raport cu mișcarea, ci și să nu aibă absolut nimic potențial. Într-adevăr, potența este cauza contingenței și ceea ce este contingent poate și să nu existe, adică nu este în mod necesar și ca atare nu explică eternitatea mișcării.

[28] Actul pur este în chip necesar imaterial, de vreme ce orice materie este potență.

[29] Această concluzie rezumă raționamentele precedente: acest principiu nu trebuie să aibă materie, deci va fi act pur.

[30] Aristotel susține că la un moment dat trebuie să nu fi existat nimic; și dacă ar fi așa, atunci s-ar putea ca nici un lucru să nu ajungă la existență, după cum spune în propoziția de mai jos.

[31] Dacă se pune la început potența, de vreme ce ceea ce este în potență nu se actualizează de la sine, nimic nu va fi în act, adică nu va exista nimic în mod absolut și, deci, lumea nu ar exista. Este necesar să afirmăm din nou primatul actului asupra potenței.

[32] Aluzie la Orfeu și Hesiod.

[33] Anaxagora susține că la începutul lumii au domnit Noaptea și Haosul, Confuzia universală.

[34] Adevăratul materialism, acela al lui Leucip și Democrit, nu separă materia de mișcare, nu face din materie un principiu inert, ceea ce ar implica existența în cosmosul în mișcare a unui motor exterior și străin de materie.

[35] În gândirea lui Aristotel, mișcarea naturală este precum aceea a unei pietre în jos și a focului în sus; mișcarea silnică este precum aceea a pietrei în sus sau a focului în jos; mișcarea cu gândul este aceea a omului; și mai avem și alte cauze, spre exemplu fantezia, sub impulsul căreia se mișcă animalele.

[36] Despre Sufletul lumii, vezi Platon, Phaidon 245c, Timaios 30a.

[37] Platon afirmă că la început era haosul sau materia care se mișca într-un chip dezordonat. Mai târziu a intervenit Demiurgul și a făcut ordine în cosmos, infuzându-i sufletul, care este posterior haosului și, ca principiu al mișcării ordonate a cosmosului, îi este contemporan.

[38] 1071b. Ar trebui să distingem că în cazul unui lucru particular potența e totdeauna anterioară actului, iar pentru Univers în totalitatea lui anterior este actul.

[39] Materialiștii, ca Leucip și Democrit, nu despart materia de mișcare; materia este eternă și în eternă mișcare.

[40] Actul nu este precedat de Haos și de Noapte, care ar fi durat un timp infinit.

[41] Bineînțeles, Aristotel se referă mai ales, cu privire la lucruri ce au existat veșnic, la Sfera stelelor fixe, la Soare și la Planete. Mișcarea Sferei stelelor fixe este, după el, eternă și uniformă și antrenează cerul întreg: ea este cauza permanenței în lume. Dimpotrivă, mișcarea Soarelui de-a lungul eclipticii, oblică față de Pământ, are un caracter ciclic și explică periodicitatea, în primul rând adică alternanța anotimpurilor.

[42] Sfera lui Saturn.

[43] Sfera stelelor fixe.

[44] Am văzut în Fizica că Primul Motor mereu identic și imutabil este cauza mișcării eterne, continue și uniforme; celelalte motoare, care transmit într-o manieră imperfectă această mișcare, sunt cauza mișcării variate și diferite și, deci, a nașterii și a pierii care este în lucruri.

[45] Aristotel, Metafizica, XII, 6, trad. Șt. Bezdechi, note și indice de Dan Bădărău, București 1996, 470474.

[46] Principiul prim este viața, formă pură și act pur, formă vie. Vezi mai departe 1072b, dar și cartea XII, 8, 1074a. El nu posedă viața, ci este viața însăși, viața contemplativă, pe care noi nu o cunoaștem decât în rare clipe.

[47] Fericirea, în concepția lui Aristotel, este intim legată de exercițiul activității (cfr. Etica nicomahică, X, 4, 1174b, 23); cu atât mai mult aici, în cazul Primului Motor, unde acțiunea este continuă și eternă.

[48] Adică starea de veghe, senzația, cugetarea sunt felicitate fiindcă sunt acte; amintirea și speranța sunt felicitate numai fiindcă sunt ca o reflectare a unui act săvârșit sau a unui act proiectat. Oricum potența tinde în mod natural spre act și actualizarea sa este ceva bun și plăcut. Dacă obosim în acționa (actualiza potențe), atunci înseamnă că sunt imperfecți și legați de materie, dar lucrul acesta nu se întâmplă în Dumnezeu.

[49] Identitatea inteligibilului și a intelectului derivă din același principiu ca identitatea, în actul de senzație, dintre simțit și simțire (cfr. Despre suflet, II, 12, 424a, 18 și 25; III, 2, 425b, 25; III, 4, 429b, 30).

[50] Aristotel afirmă aici că din faptul că Dumnezeu se are pe sine însuși ca obiect al cunoașterii sale derivă un anumit lucru și în cunoașterea umană. Într-adevăr, și omul se cunoaște pe sine însuși, dar intelectul uman se cunoaște pe sine doar când este în act, pentru că doar ceea ce este în act este inteligibil, iar lucrul acesta are loc doar când înțelege ceva diferit de sine, pentru că, înainte de acest de înțelegere, el era în potență.

[51] Dan Bădărău notează cu o anumită prejudecată ideologică (iluministă): „După cum se vede, în acest capitol pe care interpreții idealiști ai filozofiei lui Aristotel îl proclamă o încoronare a metafizicii și a întregului sistem aristotelic, dar care reprezintă în realitate o alunecare a gândirii aristotelice spre poziții idealiste, alunecare ce a fost folosită de exegeții catolici și de scolastici pentru denaturarea învățăturii Stagiritului, expunerea se precipită din ce în ce mai mult și îmbrățișează două planuri, în care ne înfățișează elementul divin, două planuri pe care nici nu încearcă măcar să le apropie, acela al Primului Mișcător etern și acela al Actului pur perfect, ambele înfățișându-ne divinitatea, fără nici o comunicare între ele. Aristotel împletește explicațiile printr-o alternare mecanică a prezentării celor două elemente, fără a pune în picioare un tot organic, care să le facă să coincidă într-o unitate, acea a unui Dumnezeu cauză a cauzelor, motor a tot ce survine în Univers și totodată inteligență desăvârșită, cunoscând felicitatea deplină, act subzistând în sine ca viață perfectă și eternă”. Cfr. Dan Bădărău, nota 118, în: Aristotel, Metafizica, trad. Șt. Bezdechi, 478.

[52] Dumnezeu posedă gândirea într-un mod mult superior nouă. Asta, pentru că gândirea noastră nu este viața noastră, pe când gândirea divină este viața divină, dat fiind faptul că gândirea este forma cea mai excelentă de viață. Așadar, Dumnezeu este viu, mai mult chiar viața substanțială mereu identică cu sine însăși și eternă.

[53] Aristotel combate aceste teze fiindcă ele tind să considere, contrar susținerilor sale, anterioritatea potenței în raport cu actul, a seminței în raport cu omul care derivă din aceasta.

[54] Dumnezeu este superior naturii, fără întindere, după cum s-a văzut în Fizica, deci fără schimbare, pentru că piere doar ceea ce este compus.

[55] Aristotel, Metafizica, XII, 7, 1072b-1073a, trad. Șt. Bezdechi, 477-479.

  • 19 octombrie 2017
René Descartes: Dumnezeu este sau există

Descartes s-a născut în 31 martie 1596 (La Haye en Touraine, Franța). Este considerat inițiatorul gândirii moderne, pentru că, prin dubiul metodic, prin cogito asumat ca principiu al filosofării, prin interesul său pentru știință, în special pentru matematică, a revoluționat structura fundamentală a filosofiei. Referitor la cele trei dovezi ale existenței lui Dumnezeu, Descartes a recuperat teismul tradițional, dar l-a fundamentat pe baze noi. Prima dovadă pornește de la ideea Ființei perfecte, prezentă în conștiința noastră, idee care nu poate proveni de la realități imperfecte (omul sau altă realitate exterioară), ci de la o realitate perfectă și infinită, adică de la Dumnezeu însuși. A doua seamănă cu prima și pornește de la realitatea eului care gândește ideea de Dumnezeu. A treia dovadă preia argumentul ontologic al lui Anselm, pentru că susține faptul că în ideea de Dumnezeu este inclusă existența sa. Pentru a ilustra aceste dovezi redau mai jos câteva paragrafe din lucrarea Principiile filosofiei.

«14. Se poate demonstra că există Dumnezeu doar prin aceea că necesitatea de a fi sau a exista este cuprinsă în noțiunea pe care o avem despre el. După ce (gândirea) a cercetat diversele idei (sau noțiuni) pe care le are în sine și după ce o găsește pe cea a unei ființe atotcunoscătoare, atotputernice și extrem de perfecte, (judecă mult mai ușor, datorită faptului că intuiește în această idee că Dumnezeu, care e ființa cu totul perfectă, este sau există; căci, deși are idei distincte despre multe alte lucruri, nu observă la ele nimic care să o încredințeze de existența obiectului lor; pe când) în aceasta surprinde nu numai o existență posibilă, ca în celelalte, ci o existență absolut necesară și eternă. Și așa cum vede că în ideea pe care o are despre triunghi e conținut în mod necesar faptul că cele trei unghiuri ale sale sunt egale cu două unghiuri drepte și se convinge în mod absolut că triunghiul are trei unghiuri egale cu două unghiuri drepte, tot așa, doar din intuirea faptului că existența necesară și eternă e inclusă în ideea pe care o are despre o ființă cu totul perfectă, trebuie să concluzioneze că această ființă întru totul perfectă (este ori) există.

15. Necesitatea de a fi nu este cuprinsă în noțiunea pe care o avem despre alte lucruri, ci doar posibilitatea de a fi. Ea s-ar putea încredința mai bine (despre adevărul acestei concluzii) dacă ar băga de seamă că nu are în sine ideea (sau noțiunea) nici unui alt lucru în care să poate recunoaște o existență care să fie absolut necesară; și numai de aici va ști că ideea unei ființe cu totul perfecte nu este în ea datorită unei ficțiuni, (ca cea) care reprezintă o himeră, ci (dimpotrivă), ea este înscrisă acolo de) o natură imuabilă și adevărată, care trebuie să existe în mod necesar, pentru că nu poate fi (concepută) decât având o existență necesară.

16. Prejudecățile îi împiedică pe cei mai mulți să cunoască clar necesitatea de a fi a lui Dumnezeu. (Sufletului nostru), ori gândirii, nu i-ar fi greu să se convingă (de acest adevăr), dacă ar fi liber de propriile prejudecăți, dar de vreme ce suntem obișnuiți să distingem în toate celelalte esența de existență, și pentru că putem presupune după plac o mulțime de idei despre lucruri care (poate) n-au existat (și care nu vor exista poate niciodată), sau [care sunt posibile, cu toată că existența] nu e cuprinsă cu necesitate în natura lor, câtă vreme nu ne înălțăm cum trebuie spiritul la contemplarea acestei ființe perfecte, se poate întâmpla să ne îndoim că ideea pe care o avem despre ea este una din cele cu care ne înșelăm când ne pare bună.

17. Cu cât concepem mai multă perfecțiune într-un lucru, cu atât trebuie să credem că și cauza trebuie să-i fie mai perfectă. Mai mult, când reflectăm asupra feluritelor idei care sunt în noi, este ușor de sesizat că nu e prea mare diferență între ele, decât (că le considerăm pur și simplu) ca [dependențe] ale (sufletului ori) gândirii, dare e o (diferență) importantă atunci când una reprezintă un lucru și alta un altul, și chiar cauza lor trebuie să fie cu atât mai perfectă cu cât [ceea ce reprezintă despre obiectul lor are mai multă perfecțiune]. Căci așa cum, atunci când (ni se spune că) cineva are ideea unei mașinării în care este mult meșteșug, avem dreptate să ne întrebăm cum a putut avea această idee, și anume dacă a văzut undeva o asemenea mașinărie făcută de un altul, sau dacă a învățat știința mecanicilor, sau dacă este înzestrat cu asemenea vrednicie a spiritului încât el însuși a putut-o inventa fără să fi văzut nimic asemănător altundeva, deoarece întregul meșteșug reprezentat în ideea ce o are acest om, la fel ca într-un tablou, trebuie să se găsească în prima și principala sa cauză nu doar [ca imitație], ci chiar la fel sau într-un mod mai strălucit decât ne-a arătat.

18. Se poate demonstra din nou că există Dumnezeu. La fel, deoarece găsim în noi ideea de Dumnezeu, sau a unei ființe întru totul perfecte, putem cerceta cauza care face ca această idee să fie în noi; însă după ce am socotit cu atenție cât de imense sunt perfecțiunile pe care ni le prezintă, suntem constrânși să mărturisim că nu am putea să le atribuim decât unei ființe foarte perfecte, adică unui Dumnezeu, care există cu adevărat, sau care este, pentru că e evident, nu numai prin lumina naturală, că neantul nu poate fi autor a ceea ce este, și că cel mai perfect nu ar putea fi [o urmare și o dependență] a ceva mai puțin perfect, ci pentru că (vedem totodată, prin mijlocirea a chiar acestei lumini, că) e cu neputință să avem ideea sau imaginea a ceva, orice ar fi, dacă nu se află în noi, sau altundeva, un original care să cuprindă într-adevăr toate perfecțiunile care ne sunt reprezentate astfel; însă cum știm că (suntem supuși la multe greșeli, și că) nu posedăm aceste perfecțiuni extreme despre care avem idee, trebuie să conchidem că ele se găsesc într-o natură care este diferită de a noastră, (și într-adevăr perfectă), adică aceea care e Dumnezeu, sau cel puțin că au fost cândva în acesta, (iar din faptul că erau infinite) urmează că încă mai sunt.

19. Cu toate că nu înțelegem încă tot ce este în Dumnezeu, totuși nu este nimic altceva ce să cunoaștem atât de clar ca perfecțiunile sale. Nu văd nicio dificultate în asta pentru cei ce și-au deprins spiritul cu contemplarea Divinității și care au luat seama la perfecțiunile sale infinite, căci deși nu o înțelegem încă, deoarece natura infinitului este de așa fel încât [gândirile finite] n-o vor putea pricepe, în ciuda acestui fapt, le concepem mai clar și mai distinct decât lucrurile materiale, pentru că fiind atât de simple și nefiind limitate, ceea ce concepem despre ele este cel mai puțin confuz, (deoarece ele corespund cel mai mult gândirii noastre). (Așa că nu există nici o speculație care să poată ajuta mai mult perfecționării înțelegerii noastre și care să fie mai importantă decât aceasta, cu atât mai mult cu cât considerarea unui obiect care n-are nici un fel de margini în perfecțiunea sa ne copleșește de satisfacție și certitudine.)

20. Nu ne suntem cauză nouă înșine, însă Dumnezeu ne este, așadar există un Dumnezeu. Dar nimeni nu ia seama la acestea (cum trebuie); și pentru că știm prea bine, atunci când am avut idee despre o mașinărie în care este mult meșteșug, cum am avut-o, și pentru că nu vom putea să ne amintim când ne-a fost comunicată de Dumnezeu ideea pe care o avem despre un Dumnezeu, deoarece a fost mereu în noi, trebuie (așadar să cercetăm și) să căutăm care este autorul (sufletului sau gândirii noastre), care are în sine ideea perfecțiunilor infinite ce sunt în Dumnezeu, deoarece (e evident că) ceea ce cunoaște ceva mai perfect decât sine nu-și poate da ființă, pentru că (prin același mijloc) și-ar fi dat toate perfecțiunile de care ar fi avut cunoștință, și că, prin urmare, n-ar putea să subziste prin nimic altceva decât prin cel care posedă într-adevăr toate aceste perfecțiuni, care, altfel spus, e Dumnezeu.

21. Doar durata vieții noastre e de ajuns pentru a demonstra că Dumnezeu există. Nu cred că ne putem îndoi de [adevărul] acestei demonstrații, fie și numai de luăm seama la natura timpului sau a duratei (vieții noastre); căci fiind astfel încât părțile sale nu depind unele de altele și neexistând niciodată simultan, din aceea că suntem acum nu urmează (în mod necesar) că vom fi o clipă mai târziu, dacă o cauză, anume aceeași care ne-a produs, nu continuă să ne producă, adică să ne conserve. Și pricepem lesne că nu este nici o forță în noi prin care să putem (subzista sau) dăinui (o singură clipă), și că acela care are atâta putere încât ne face să subzistăm în afara lui și care ne menține trebuie să dăinuie el însuși, sau, mai bine zis, n-are nevoie să se mențină prin cine știe ce (altceva), este, până la urmă, Dumnezeu.

22. Cunoscând că există Dumnezeu, în felul explicat aici, se cunosc și toate atributele sale, atât cât pot fi cunoscute numai prin lumina naturală. Dovedind în acest fel, (adică prin ideea sa), existența lui Dumnezeu, avem avantajul de a cunoaște pe aceeași cale ce este el, atât cât ne permite slăbiciunea firii noastre. Căci reflectând asupra ideii [pe care o avem în mod firesc] despre el, vedem că e etern, atotcunoscător, atotputernic, izvor al întregului adevăr și al binelui, creator al tuturor lucrurilor, și, în sfârșit, că le are în sine pe toate cele în care putem recunoaște orice perfecțiune infinită, sau mai bine, că el nu e mărginit de nicio imperfecțiune.»

Din René Descartes, Principiile filosofiei, trad. Ioan Deac, Editura IRI, București 2000, pp. 85-90.

București, 31 martie 2017

 

Toma de Aquino: 7 martie 1274 sau nașterea pentru cer

Istoria și credința ne spun că sfântul Toma de Aquino a început să-l „vadă pe Dumnezeu” față către față în 7 martie 1274, la mănăstirea cisterciană din Fossanova, în apropiere de orașul Terracina (Italia), acolo unde, din cauze necunoscute, și-a încheiat drumul vieții pământești. Când vorbim despre nașterea obișnuită a unui om, spunem și înțelegem că acesta a văzut lumina zilei într-un anumit loc și într-o anumită zi. Tot la fel, vorbind despre nașterea pentru cer a sfântului Toma, putem spune și înțelege că acesta a văzut lumina lui Dumnezeu în 7 martie 1274 la Fossanova. Se împlinesc anul acesta 743 de ani de la moartea lui. Nu este o cifră semnificativă, însă aniversarea trecerii lui din această lume este o bună ocazie de a ne aminti învățătura sa despre existența și calitățile lui Dumnezeu. Iată un fragment din Expunere la simbolul apostolilor:

«Dintre toate adevărurile pe care credincioșii trebuie să le creadă, primul este acela de a crede anume că există un singur Dumnezeu. Trebuie, însă, să luăm în considerare ce înseamnă numele acesta de ‘Dumnezeu’. Într-adevăr, el nu înseamnă altceva decât guvernatorul și supraveghetorul tuturor lucrurilor. Prin urmare, crede că Dumnezeu există acela care crede că toate lucrurile acestei lumi sunt guvernate de el și sunt supuse privegherii sale. Cine crede că toate provin din întâmplare, acesta nu crede că Dumnezeu există. Însă nu poate fi nimeni atât de nebun încât să nu creadă că lucrurile naturale sunt guvernate, privegheate și rânduite, câtă vreme ele au loc într-o anumită ordine și la anumite intervale. Căci noi vedem că soarele, luna, stelele și toate celelalte lucruri naturale respectă un curs determinat, ceea ce nu s-ar petrece dacă ele ar exista din întâmplare. De aceea, dacă ar fi cineva care nu ar crede că Dumnezeu există, acela ar fi nebun, [potrivit cu] Psalmul 13, 1: a spus nesocotitul în inima sa: nu este Dumnezeu!

Însă există unii care, deși cred că Dumnezeu guvernează și rânduiește lucrurile naturale, nu cred, totuși, că Dumnezeu este supraveghetorul actelor umane: adică aceștia cred că actele umane nu sunt rânduite de Dumnezeu. Motivul acestui fapt este că ei văd în această lume cum cei buni sunt loviți de durere, iar cei răi prosperă. Lucrul acesta pare să excludă providența divină în ceea ce îi privește pe oameni. În numele acestora se zice în cartea lui Iob, 22, 14: umblă în toate părțile cerului, dar lucrurile noastre nu le vede. Dar așa ceva este o mare nebunie. Aceștia pot fi comparați cu cineva care, necunoscând medicamentul, vede că medicul îi prescrie unui bolnav apă, iar altuia vin, și anume potrivit cu ceea ce spune știința medicală, dar el crede că lucrul acesta se face la întâmplare, necunoscând știința medicală care recomandă lucrul respectiv pentru un motiv just, și de aceea acestuia i se dă vin, iar celuilalt apă. La fel stau lucrurile [și] cu Dumnezeu. Într-adevăr, Dumnezeu, pentru un motiv just și în providența sa, rânduiește cele ce sunt necesare oamenilor. Și astfel, pe unii, deși sunt buni, îi lovește cu necazuri, iar pe unii, deși sunt răi, îi lasă să prospere. De aceea, cine crede că lucrul acesta provine din întâmplare este și este considerat nesocotit, fiindcă așa ceva nu are loc decât pentru că el nu cunoaște știința și cauza rânduielii divine, potrivit cu Iob, 11, 6: ca să îți arate ție secretele înțelepciunii și că de multe feluri este legea lui. Și de aceea trebuie să credem cu fermitate că Dumnezeu guvernează și rânduiește nu doar lucrurile naturale, ci și actele umane, [potrivit cu] Psalmul, 93, 7 și 9-11: și au spus, nu va vedea Domnul, nici nu va înțelege Dumnezeul lui Iacob. Înțelegeți voi cei nesocotiți din popor, iar voi, nebunilor, cândva să socotiți. Cel care a plantat urechea oare nu aude? Cel care a modelat ochiul oare nu vede? (…). Domnul cunoaște gândurile oamenilor. Așadar, le vede pe toate: și gândurile și cele ascunse ale voinței. Și, pentru acest motiv, oamenilor li se impune în mod special nevoia de a face binele, pentru că toate câte le gândesc și le fac sunt prezente în fața lui Dumnezeu. Apostolul [spune în] Evrei, 4, 13: toate sunt descoperite și deschise în fața ochilor lui.

Trebuie, însă, să credem că acest Dumnezeu, care rânduiește toate lucrurile și le guvernează, este doar unul. Motivul acestui fapt este acela că rânduiala lucrurilor umane este bună atunci când multitudinea lucrurilor este orânduită și guvernată doar de unul. Căci o mulțime de conducători conduce deseori la disensiuni între supuși; de aceea, pentru că guvernarea divină este superioară celei omenești, este limpede că guvernarea lumii nu este încredințată mai multor dumnezei, ci doar unuia.

Există însă patru cauze în urma cărora oamenii au fost conduși să admită existența mai multor dumnezei.

  1. Prima este slăbiciunea intelectului uman. Căci oamenii care au avut o slăbiciune a intelectului și nu au fost în stare să treacă dincolo de realitățile corporale nu au crezut că poate să existe altceva dincolo de natura corpurilor sensibile. Și, în consecință, printre corpuri le-au pus să domine și să rânduiască lumea pe acelea care păreau să fie mai frumoase și mai demne dintre ele și le-au atribuit și devotat un cult divin. De felul acesta sunt corpurile cerești, adică soarele, luna și stelele. Acești oameni au fost în situația acelui individ care, mergând la curtea regală și voind să-l vadă pe rege, credeau că oricine este bine îmbrăcat sau era așezat în vreo funcție este regele. Despre aceștia se zice în Cartea înțelepciunii, 13, 2: pe soare și pe lună, sau pe cei care conduc mersul stelelor și al globului pământesc i-au considerat dumnezei, [iar] în Isaia, 51, 6: ridicați ochii voștri spre cer, și priviți în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrențe ca o haină, și locuitorii lui asemenea acestora vor muri; dar mântuirea mea va rămâne în toate timpurile, și dreptatea mea nu va avea sfârșit.
  2. A doua este lingușirea oamenilor. Voind să-i lingușească pe stăpâni și pe regi, unii le-au arătat lor onoarea datorată lui Dumnezeu, ascultând de ei și supunându-se lor în așa măsură încât pe unii după moarte i-au făcut chiar dumnezei, iar pe alții, în viață fiind, i-au numit ‘dumnezei’, [potrivit cu] Cartea Iuditei, 5, 29: oricare popor să știe că Nabucodonosor este dumnezeul pământului și că în afara lui nu există un altul.
  3. A treia este afecțiunea carnală față de copii și rude: căci unii, din cauza unei iubiri prea mari pe care o aveau față de ai lor, le ridicau statui după moartea lor și, astfel, de aici s-a ajuns ca ei să venereze acele statui cu un cult divin. Despre ei se zice în Cartea înțelepciunii, 14, 2: căci oamenii devotați fie acțiunii, fie regilor, au impus pietrelor și lemnelor nume care nu li se poate da acestora.
  4. A patra provine din răutatea diavolului. Căci el de la început a voit să fie considerat egal cu Dumnezeu, de aceea el însuși spune, în Isaia, 14, 13-14: mă voi ridica dinspre nord, în cer mă voi urca, și voi fi asemenea celui preaînalt. Nu a renunțat încă la această voință; de aceea, tot efortul său constă în a-i face pe oameni să-l adore și să-i ofere lui sacrificii, nu pentru că se bucură de un câine sau o pisică ce i se oferă, ci se bucură pentru faptul că i se acordă respect ca lui Dumnezeu. De aceea, el i-a zis lui Christos, în Matei, 4, 9: îți voi da toate acestea dacă, plecându-te, mă vei adora pe mine. De aici vine și faptul că, făcându-și apariția ca idoli, ei le răspundeau oamenilor anume a fi venerați ca dumnezei. Psalmul 95, 5 [afirmă]: toți dumnezeii popoarelor sunt diavoli, iar Apostolul, în I Corinteni, 10, 20, confirmă: ceea ce jertfesc neamurile, jertfesc demonilor, și nu lui Dumnezeu.

Chiar dacă acestea sunt lucruri oribile, totuși sunt uneori chiar mulți aceia care cad frecvent în aceste patru situații. Și chiar dacă nu cu gura sau cu inima, ei arată totuși prin fapte că ei cred în mai mulți dumnezei. Cei care cred că voința oamenilor poate fi influențată de corpurile cerești și cei care aleg anumite zile pentru faptele lor, aceștia consideră corpurile cerești că sunt dumnezei și se lasă dominați de alte realități, iar [atunci] construiesc astrolabe, [potrivit cu] Ieremia, 10, 2-3: nu vă temeți de semnele cerului, de care se tem neamurile, pentru că legile popoarelor sunt zadarnice.

Apoi, toți cei care ascultă de guvernanți mai mult decât de Dumnezeu, sau în legătură cu acele lucruri pentru care nu ar trebui [să le dea ascultare], îi consideră pe aceștia dumnezeii lor, [potrivit cu] Faptele apostolilor, 5, 29: trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni.

Apoi, aceia care își iubesc copii sau rudele mai mult decât pe Dumnezeu, arată prin faptele lor că există mai mulți dumnezei. Ba chiar și aceia care iubesc mai mult hrana decât pe Dumnezeu, despre care Apostolul, în Filimon, 3, 19,  a zis: Dumnezeul lor este pântecele.

De asemenea, toți cei care recurg la ghicit și vrăji cred că demonii sunt dumnezei, pentru că le cer demonilor ceea ce numai Dumnezeu poate da, adică revelarea vreunui lucru ascuns sau adevărul privitor la cele viitoare.

Așadar, primul lucru care trebuie crezut este că Dumnezeu este numai unul.

Din Toma de Aquino, Expunere la simbolul apostolilor, traducere, studiu introductiv și note de Wilhelm Dancă, Ed. Polirom, Iași 2016, pp. 55-63.

Dumnezeu și speranța la Zygmunt Bauman

Nefiind zei – și în mod deosebit nefiind noi  Dumnezeul lui Lev Šestov, care era în stare să acționeze asupra trecutului făcând în așa fel ca omenirea să nu se fi pătat de dezonoare și consiliul bătrânilor din Atena să nu fi oferit niciodată lui Socrate cupa cu cucută – nici tu, nici eu nu putem să anulăm trecutul nostru al fiecăruia. Așa după cum tu însuți admiți, pentru tine până astăzi totul este legat de credință și de ateism, iar pentru mine totul se învârte în jurul naturii umane și al pericolului de a idolatriza omul. Amândoi avem răni care nu s-au cicatrizat complet, dar fiecare dintre noi și-a fript degetele cu altceva în tinerețe și, de aceea, până astăzi am fost obișnuiți să suflăm peste acel altceva. Tu peste credința impusă; eu peste zeificarea omului. Arsurile noastre ni le-am făcut stând lângă rugurile aprinse în câmpuri care aparent par dușmane – unul în câmpul lui Mesia, altul în cel al lui Prometeu; dar (sunt sigur că vei fi de acord) ambele ruguri din cele două câmpuri au fost aprinse sub grămezile de lemne pregătite pentru a reduce la cenușă pe unul și același eretic: limita umană. Tu și cu mine poate suntem de acord, sau încercăm să fim, cu tema imperfecțiunii comprehensiunii noastre – cu siguranță comună tuturor oamenilor – față de anumite chestiuni (este vorba de faptul că nu vom cunoaște niciodată dacă există sau nu există Dumnezeu – dar și că modul nostru de a fi oameni constă tocmai în imposibilitatea de a ajunge la cunoașterea acelui fapt și în necesitatea de a trăi fără această cunoaștere și, în plus, având conștiința absenței acestei cunoașteri). Diferența este aceasta: tu ești chinuit de dorința de a-ți justifica acea imperfecțiune – precum în urmă cu ceva timp nedesăvârșirea păcatului și acum manifestarea lenei mentale – , iar eu o consider nu doar ca fiind inevitabilă, ci și condiția cea mai potrivită pentru a fi un om onest.

Dar să nu divagăm … Nu știu (nu voi ști niciodată) care dintre strămoșii noștri a avut în minte pentru prima dată întrebarea: „De ce există ceva și nu nimicul?”. Și după ce s-a ridicat acea întrebare, nimic nu a mai putut împiedica faptul ca la acea întrebare să nu se caute un răspuns. Iar noi o căutăm – noi, reprezentanții neamului curioșilor incurabili. De câte mii de ani, nu știu. Însă cred că urmașii noștri nu vor pierde mai puțin timp decât înaintașii lor (inclusiv noi) în a căuta răspunsul. Asta, pentru că, oricât de atent am măsura volumul cosmosului potrivit vitezei cu care acesta crește, oricâte dimensiuni i-am atribui cosmosului (în momentul acesta se vorbește deja de unsprezece, dar cine spune că acestea nu vor crește în viitor?) și oricâte particule mai mici – quark și leptoni, sau cum se vor mai chema mai târziu –  adăugăm la atomi și la „materia obscură” care se găsește între ei, căutând să umplem lacunele în cunoașterea celor descoperite mai înainte, vom continua să ne lovim capul de aceleași două limite pe care nu am reușit să le depășim cu ajutorul imaginației umane. Acele limite sunt „nimicul” și „infinitul”. „Cosmogonia”, stimată ramură a culturii, înzestrată abundent cu fonduri, va adăuga detalii (și de ce n-ar face-o?) la istoria primelor fracțiuni de secundă după Big Bang, dar nu va înceta niciodată să se zbată între paradoxul nașterii a ceva din nimic și ideea duratei eterne pe care intelectul nostru, format pentru a fi în slujba unei vieți finite, nu e capabil să o cuprindă și care este negată de toate experimentele proiectate de același intelect. Aici s-a cuibărit și aranjat foarte bine elementul intelectual al non-autosuficienței neamului omenesc pe care în conversația noastră îl analizăm din toate punctele de vedere.

Dumnezeul-Creator este ipoteza cea mai atrăgătoare pentru a ieși din acea întunecoasă fundătură intelectuală, pentru că înscriem caracterul de neconceput al intențiilor sale și al puterii sale în chiar conceptul de Dumnezeu-Creator –  fără să rezolvăm în felul acesta „paradoxul acelui ceva din nimic” și fără să înțelegem cu mintea infinitul de necuprins al timpului și al spațiului, dar dobândind satisfacția și seninătatea sufletului care izvorăsc din înțelegerea motivului pentru care nu reușim să facem aceste două lucruri! Ipoteza contrară – faptul că un ceva a ieșit singur din nimic fără intervenția unei forțe supranaturale și, deci, prin definiție, de necuprins – nu ajunge, este adevărat, la un compromis cu mintea umană și nu-i cere un efort și o acțiune peste puterile sale, ci îi încredințează o misiune pe care mintea nu o poate îndeplini.

Toate acestea se desfășoară totuși într-o altă sferă decât cea a ființei umane existând în lume sau, folosind cuvinte sărace, decât sfera realității de fiecare zi. Însă revenind la ultima, în calitate de sociolog silitor declar că nu suntem tovarăși de drum nici cu Pangloss, nici cu Dawkins; dacă aș face un efort, aș spune repetând cu Candid: il faut cultiver notre jardin … (trebuie să îngrijim grădina noastră). Și o voi face fără rușine și, mai mult decât atât, fără scrupule morale. De ce, repet: eul moral nu-și trage originea nici din ordinele care vin de sus, nici din prezumția științistă, ci tocmai din faptul că toți trebuie în mod inevitabil să se încreadă în alții și în solidaritatea reciprocă. Și încă ceva, așa după cum pe bună dreptate presupui, aș adăuga aici cuvintele lui Lem: „Să mă ferească Dumnezeu de distrugerea credinței cuiva!”. Numai că eu aș face-o fără vreun dram de oroare … Pentru că aș face-o cu speranța într-o umană auto-recunoaștere a propriilor greșeli.

În legătură cu speranța, tocmai … Dacă nu aș avea-o, cu siguranță nu aș scrie cărți și nu aș da interviuri. De ce să-mi obosesc limba și creionul dacă nu aș avea speranța că sunt ascultat și că această ascultare ar putea, deși nu în mod necesar, „să facă diferența” – oricât ar fi de mică (Roma nu a fost construită într-o singură zi…)? Ceea ce a fost făcut de oameni, tot de oameni poate fi desfăcut; nu cred că am ajuns la un punct din care să nu mai putem să ne întoarcem: ca să fie așa, ar trebui mai întâi să credem că este așa – o dată pentru totdeauna, irevocabil … Câtă vreme mocnește speranța, chiar și sub un munte de cenușă, nu va fi așa. Aș vrea să îndeplinesc rolul pe care cândva i-l atribuiam lui Marek Hłasko, obsedat de nevoia de a le atrage atenția oamenilor: „fiți atenți că vă distrați rău, dați-vă seama de greșelile voastre – de dragul lui Dumnezeu sau al vostru …”. Sunt întru totul de acord cu tine, aproape toate semnele din cer și de pe pământ par să se fi armonizat pentru a nu-i mângâia pe cei greu încercați și pe cei înspăimântați – dar dacă speranța omenirii este pusă în ceva, atunci aceasta este pusă în speranță. Câtă vreme va fi vie, e prea devreme să scriem necrologurile omenirii. Și eu nu reușesc să mă eliberez de convingerea că speranța este nemuritoare și că, în mod analog cu Dumnezeu, poate să moară numai împreună cu omenirea.

Omul, dragă Staszek, va învinge …

Fragment din Zygmunt Bauman / Stanisław Obirek, Conversazioni su Dio e sulluomo, traduzione di Roberto M. Polce, Editori Laterza, Roma 2014, pp. 63-66.