Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Toma de Aquino: 7 martie 1274 sau nașterea pentru cer

Istoria și credința ne spun că sfântul Toma de Aquino a început să-l „vadă pe Dumnezeu” față către față în 7 martie 1274, la mănăstirea cisterciană din Fossanova, în apropiere de orașul Terracina (Italia), acolo unde, din cauze necunoscute, și-a încheiat drumul vieții pământești. Când vorbim despre nașterea obișnuită a unui om, spunem și înțelegem că acesta a văzut lumina zilei într-un anumit loc și într-o anumită zi. Tot la fel, vorbind despre nașterea pentru cer a sfântului Toma, putem spune și înțelege că acesta a văzut lumina lui Dumnezeu în 7 martie 1274 la Fossanova. Se împlinesc anul acesta 743 de ani de la moartea lui. Nu este o cifră semnificativă, însă aniversarea trecerii lui din această lume este o bună ocazie de a ne aminti învățătura sa despre existența și calitățile lui Dumnezeu. Iată un fragment din Expunere la simbolul apostolilor:

«Dintre toate adevărurile pe care credincioșii trebuie să le creadă, primul este acela de a crede anume că există un singur Dumnezeu. Trebuie, însă, să luăm în considerare ce înseamnă numele acesta de ‘Dumnezeu’. Într-adevăr, el nu înseamnă altceva decât guvernatorul și supraveghetorul tuturor lucrurilor. Prin urmare, crede că Dumnezeu există acela care crede că toate lucrurile acestei lumi sunt guvernate de el și sunt supuse privegherii sale. Cine crede că toate provin din întâmplare, acesta nu crede că Dumnezeu există. Însă nu poate fi nimeni atât de nebun încât să nu creadă că lucrurile naturale sunt guvernate, privegheate și rânduite, câtă vreme ele au loc într-o anumită ordine și la anumite intervale. Căci noi vedem că soarele, luna, stelele și toate celelalte lucruri naturale respectă un curs determinat, ceea ce nu s-ar petrece dacă ele ar exista din întâmplare. De aceea, dacă ar fi cineva care nu ar crede că Dumnezeu există, acela ar fi nebun, [potrivit cu] Psalmul 13, 1: a spus nesocotitul în inima sa: nu este Dumnezeu!

Însă există unii care, deși cred că Dumnezeu guvernează și rânduiește lucrurile naturale, nu cred, totuși, că Dumnezeu este supraveghetorul actelor umane: adică aceștia cred că actele umane nu sunt rânduite de Dumnezeu. Motivul acestui fapt este că ei văd în această lume cum cei buni sunt loviți de durere, iar cei răi prosperă. Lucrul acesta pare să excludă providența divină în ceea ce îi privește pe oameni. În numele acestora se zice în cartea lui Iob, 22, 14: umblă în toate părțile cerului, dar lucrurile noastre nu le vede. Dar așa ceva este o mare nebunie. Aceștia pot fi comparați cu cineva care, necunoscând medicamentul, vede că medicul îi prescrie unui bolnav apă, iar altuia vin, și anume potrivit cu ceea ce spune știința medicală, dar el crede că lucrul acesta se face la întâmplare, necunoscând știința medicală care recomandă lucrul respectiv pentru un motiv just, și de aceea acestuia i se dă vin, iar celuilalt apă. La fel stau lucrurile [și] cu Dumnezeu. Într-adevăr, Dumnezeu, pentru un motiv just și în providența sa, rânduiește cele ce sunt necesare oamenilor. Și astfel, pe unii, deși sunt buni, îi lovește cu necazuri, iar pe unii, deși sunt răi, îi lasă să prospere. De aceea, cine crede că lucrul acesta provine din întâmplare este și este considerat nesocotit, fiindcă așa ceva nu are loc decât pentru că el nu cunoaște știința și cauza rânduielii divine, potrivit cu Iob, 11, 6: ca să îți arate ție secretele înțelepciunii și că de multe feluri este legea lui. Și de aceea trebuie să credem cu fermitate că Dumnezeu guvernează și rânduiește nu doar lucrurile naturale, ci și actele umane, [potrivit cu] Psalmul, 93, 7 și 9-11: și au spus, nu va vedea Domnul, nici nu va înțelege Dumnezeul lui Iacob. Înțelegeți voi cei nesocotiți din popor, iar voi, nebunilor, cândva să socotiți. Cel care a plantat urechea oare nu aude? Cel care a modelat ochiul oare nu vede? (…). Domnul cunoaște gândurile oamenilor. Așadar, le vede pe toate: și gândurile și cele ascunse ale voinței. Și, pentru acest motiv, oamenilor li se impune în mod special nevoia de a face binele, pentru că toate câte le gândesc și le fac sunt prezente în fața lui Dumnezeu. Apostolul [spune în] Evrei, 4, 13: toate sunt descoperite și deschise în fața ochilor lui.

Trebuie, însă, să credem că acest Dumnezeu, care rânduiește toate lucrurile și le guvernează, este doar unul. Motivul acestui fapt este acela că rânduiala lucrurilor umane este bună atunci când multitudinea lucrurilor este orânduită și guvernată doar de unul. Căci o mulțime de conducători conduce deseori la disensiuni între supuși; de aceea, pentru că guvernarea divină este superioară celei omenești, este limpede că guvernarea lumii nu este încredințată mai multor dumnezei, ci doar unuia.

Există însă patru cauze în urma cărora oamenii au fost conduși să admită existența mai multor dumnezei.

  1. Prima este slăbiciunea intelectului uman. Căci oamenii care au avut o slăbiciune a intelectului și nu au fost în stare să treacă dincolo de realitățile corporale nu au crezut că poate să existe altceva dincolo de natura corpurilor sensibile. Și, în consecință, printre corpuri le-au pus să domine și să rânduiască lumea pe acelea care păreau să fie mai frumoase și mai demne dintre ele și le-au atribuit și devotat un cult divin. De felul acesta sunt corpurile cerești, adică soarele, luna și stelele. Acești oameni au fost în situația acelui individ care, mergând la curtea regală și voind să-l vadă pe rege, credeau că oricine este bine îmbrăcat sau era așezat în vreo funcție este regele. Despre aceștia se zice în Cartea înțelepciunii, 13, 2: pe soare și pe lună, sau pe cei care conduc mersul stelelor și al globului pământesc i-au considerat dumnezei, [iar] în Isaia, 51, 6: ridicați ochii voștri spre cer, și priviți în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrențe ca o haină, și locuitorii lui asemenea acestora vor muri; dar mântuirea mea va rămâne în toate timpurile, și dreptatea mea nu va avea sfârșit.
  2. A doua este lingușirea oamenilor. Voind să-i lingușească pe stăpâni și pe regi, unii le-au arătat lor onoarea datorată lui Dumnezeu, ascultând de ei și supunându-se lor în așa măsură încât pe unii după moarte i-au făcut chiar dumnezei, iar pe alții, în viață fiind, i-au numit ‘dumnezei’, [potrivit cu] Cartea Iuditei, 5, 29: oricare popor să știe că Nabucodonosor este dumnezeul pământului și că în afara lui nu există un altul.
  3. A treia este afecțiunea carnală față de copii și rude: căci unii, din cauza unei iubiri prea mari pe care o aveau față de ai lor, le ridicau statui după moartea lor și, astfel, de aici s-a ajuns ca ei să venereze acele statui cu un cult divin. Despre ei se zice în Cartea înțelepciunii, 14, 2: căci oamenii devotați fie acțiunii, fie regilor, au impus pietrelor și lemnelor nume care nu li se poate da acestora.
  4. A patra provine din răutatea diavolului. Căci el de la început a voit să fie considerat egal cu Dumnezeu, de aceea el însuși spune, în Isaia, 14, 13-14: mă voi ridica dinspre nord, în cer mă voi urca, și voi fi asemenea celui preaînalt. Nu a renunțat încă la această voință; de aceea, tot efortul său constă în a-i face pe oameni să-l adore și să-i ofere lui sacrificii, nu pentru că se bucură de un câine sau o pisică ce i se oferă, ci se bucură pentru faptul că i se acordă respect ca lui Dumnezeu. De aceea, el i-a zis lui Christos, în Matei, 4, 9: îți voi da toate acestea dacă, plecându-te, mă vei adora pe mine. De aici vine și faptul că, făcându-și apariția ca idoli, ei le răspundeau oamenilor anume a fi venerați ca dumnezei. Psalmul 95, 5 [afirmă]: toți dumnezeii popoarelor sunt diavoli, iar Apostolul, în I Corinteni, 10, 20, confirmă: ceea ce jertfesc neamurile, jertfesc demonilor, și nu lui Dumnezeu.

Chiar dacă acestea sunt lucruri oribile, totuși sunt uneori chiar mulți aceia care cad frecvent în aceste patru situații. Și chiar dacă nu cu gura sau cu inima, ei arată totuși prin fapte că ei cred în mai mulți dumnezei. Cei care cred că voința oamenilor poate fi influențată de corpurile cerești și cei care aleg anumite zile pentru faptele lor, aceștia consideră corpurile cerești că sunt dumnezei și se lasă dominați de alte realități, iar [atunci] construiesc astrolabe, [potrivit cu] Ieremia, 10, 2-3: nu vă temeți de semnele cerului, de care se tem neamurile, pentru că legile popoarelor sunt zadarnice.

Apoi, toți cei care ascultă de guvernanți mai mult decât de Dumnezeu, sau în legătură cu acele lucruri pentru care nu ar trebui [să le dea ascultare], îi consideră pe aceștia dumnezeii lor, [potrivit cu] Faptele apostolilor, 5, 29: trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni.

Apoi, aceia care își iubesc copii sau rudele mai mult decât pe Dumnezeu, arată prin faptele lor că există mai mulți dumnezei. Ba chiar și aceia care iubesc mai mult hrana decât pe Dumnezeu, despre care Apostolul, în Filimon, 3, 19,  a zis: Dumnezeul lor este pântecele.

De asemenea, toți cei care recurg la ghicit și vrăji cred că demonii sunt dumnezei, pentru că le cer demonilor ceea ce numai Dumnezeu poate da, adică revelarea vreunui lucru ascuns sau adevărul privitor la cele viitoare.

Așadar, primul lucru care trebuie crezut este că Dumnezeu este numai unul.

Din Toma de Aquino, Expunere la simbolul apostolilor, traducere, studiu introductiv și note de Wilhelm Dancă, Ed. Polirom, Iași 2016, pp. 55-63.

Dumnezeu și speranța la Zygmunt Bauman

Nefiind zei – și în mod deosebit nefiind noi  Dumnezeul lui Lev Šestov, care era în stare să acționeze asupra trecutului făcând în așa fel ca omenirea să nu se fi pătat de dezonoare și consiliul bătrânilor din Atena să nu fi oferit niciodată lui Socrate cupa cu cucută – nici tu, nici eu nu putem să anulăm trecutul nostru al fiecăruia. Așa după cum tu însuți admiți, pentru tine până astăzi totul este legat de credință și de ateism, iar pentru mine totul se învârte în jurul naturii umane și al pericolului de a idolatriza omul. Amândoi avem răni care nu s-au cicatrizat complet, dar fiecare dintre noi și-a fript degetele cu altceva în tinerețe și, de aceea, până astăzi am fost obișnuiți să suflăm peste acel altceva. Tu peste credința impusă; eu peste zeificarea omului. Arsurile noastre ni le-am făcut stând lângă rugurile aprinse în câmpuri care aparent par dușmane – unul în câmpul lui Mesia, altul în cel al lui Prometeu; dar (sunt sigur că vei fi de acord) ambele ruguri din cele două câmpuri au fost aprinse sub grămezile de lemne pregătite pentru a reduce la cenușă pe unul și același eretic: limita umană. Tu și cu mine poate suntem de acord, sau încercăm să fim, cu tema imperfecțiunii comprehensiunii noastre – cu siguranță comună tuturor oamenilor – față de anumite chestiuni (este vorba de faptul că nu vom cunoaște niciodată dacă există sau nu există Dumnezeu – dar și că modul nostru de a fi oameni constă tocmai în imposibilitatea de a ajunge la cunoașterea acelui fapt și în necesitatea de a trăi fără această cunoaștere și, în plus, având conștiința absenței acestei cunoașteri). Diferența este aceasta: tu ești chinuit de dorința de a-ți justifica acea imperfecțiune – precum în urmă cu ceva timp nedesăvârșirea păcatului și acum manifestarea lenei mentale – , iar eu o consider nu doar ca fiind inevitabilă, ci și condiția cea mai potrivită pentru a fi un om onest.

Dar să nu divagăm … Nu știu (nu voi ști niciodată) care dintre strămoșii noștri a avut în minte pentru prima dată întrebarea: „De ce există ceva și nu nimicul?”. Și după ce s-a ridicat acea întrebare, nimic nu a mai putut împiedica faptul ca la acea întrebare să nu se caute un răspuns. Iar noi o căutăm – noi, reprezentanții neamului curioșilor incurabili. De câte mii de ani, nu știu. Însă cred că urmașii noștri nu vor pierde mai puțin timp decât înaintașii lor (inclusiv noi) în a căuta răspunsul. Asta, pentru că, oricât de atent am măsura volumul cosmosului potrivit vitezei cu care acesta crește, oricâte dimensiuni i-am atribui cosmosului (în momentul acesta se vorbește deja de unsprezece, dar cine spune că acestea nu vor crește în viitor?) și oricâte particule mai mici – quark și leptoni, sau cum se vor mai chema mai târziu –  adăugăm la atomi și la „materia obscură” care se găsește între ei, căutând să umplem lacunele în cunoașterea celor descoperite mai înainte, vom continua să ne lovim capul de aceleași două limite pe care nu am reușit să le depășim cu ajutorul imaginației umane. Acele limite sunt „nimicul” și „infinitul”. „Cosmogonia”, stimată ramură a culturii, înzestrată abundent cu fonduri, va adăuga detalii (și de ce n-ar face-o?) la istoria primelor fracțiuni de secundă după Big Bang, dar nu va înceta niciodată să se zbată între paradoxul nașterii a ceva din nimic și ideea duratei eterne pe care intelectul nostru, format pentru a fi în slujba unei vieți finite, nu e capabil să o cuprindă și care este negată de toate experimentele proiectate de același intelect. Aici s-a cuibărit și aranjat foarte bine elementul intelectual al non-autosuficienței neamului omenesc pe care în conversația noastră îl analizăm din toate punctele de vedere.

Dumnezeul-Creator este ipoteza cea mai atrăgătoare pentru a ieși din acea întunecoasă fundătură intelectuală, pentru că înscriem caracterul de neconceput al intențiilor sale și al puterii sale în chiar conceptul de Dumnezeu-Creator –  fără să rezolvăm în felul acesta „paradoxul acelui ceva din nimic” și fără să înțelegem cu mintea infinitul de necuprins al timpului și al spațiului, dar dobândind satisfacția și seninătatea sufletului care izvorăsc din înțelegerea motivului pentru care nu reușim să facem aceste două lucruri! Ipoteza contrară – faptul că un ceva a ieșit singur din nimic fără intervenția unei forțe supranaturale și, deci, prin definiție, de necuprins – nu ajunge, este adevărat, la un compromis cu mintea umană și nu-i cere un efort și o acțiune peste puterile sale, ci îi încredințează o misiune pe care mintea nu o poate îndeplini.

Toate acestea se desfășoară totuși într-o altă sferă decât cea a ființei umane existând în lume sau, folosind cuvinte sărace, decât sfera realității de fiecare zi. Însă revenind la ultima, în calitate de sociolog silitor declar că nu suntem tovarăși de drum nici cu Pangloss, nici cu Dawkins; dacă aș face un efort, aș spune repetând cu Candid: il faut cultiver notre jardin … (trebuie să îngrijim grădina noastră). Și o voi face fără rușine și, mai mult decât atât, fără scrupule morale. De ce, repet: eul moral nu-și trage originea nici din ordinele care vin de sus, nici din prezumția științistă, ci tocmai din faptul că toți trebuie în mod inevitabil să se încreadă în alții și în solidaritatea reciprocă. Și încă ceva, așa după cum pe bună dreptate presupui, aș adăuga aici cuvintele lui Lem: „Să mă ferească Dumnezeu de distrugerea credinței cuiva!”. Numai că eu aș face-o fără vreun dram de oroare … Pentru că aș face-o cu speranța într-o umană auto-recunoaștere a propriilor greșeli.

În legătură cu speranța, tocmai … Dacă nu aș avea-o, cu siguranță nu aș scrie cărți și nu aș da interviuri. De ce să-mi obosesc limba și creionul dacă nu aș avea speranța că sunt ascultat și că această ascultare ar putea, deși nu în mod necesar, „să facă diferența” – oricât ar fi de mică (Roma nu a fost construită într-o singură zi…)? Ceea ce a fost făcut de oameni, tot de oameni poate fi desfăcut; nu cred că am ajuns la un punct din care să nu mai putem să ne întoarcem: ca să fie așa, ar trebui mai întâi să credem că este așa – o dată pentru totdeauna, irevocabil … Câtă vreme mocnește speranța, chiar și sub un munte de cenușă, nu va fi așa. Aș vrea să îndeplinesc rolul pe care cândva i-l atribuiam lui Marek Hłasko, obsedat de nevoia de a le atrage atenția oamenilor: „fiți atenți că vă distrați rău, dați-vă seama de greșelile voastre – de dragul lui Dumnezeu sau al vostru …”. Sunt întru totul de acord cu tine, aproape toate semnele din cer și de pe pământ par să se fi armonizat pentru a nu-i mângâia pe cei greu încercați și pe cei înspăimântați – dar dacă speranța omenirii este pusă în ceva, atunci aceasta este pusă în speranță. Câtă vreme va fi vie, e prea devreme să scriem necrologurile omenirii. Și eu nu reușesc să mă eliberez de convingerea că speranța este nemuritoare și că, în mod analog cu Dumnezeu, poate să moară numai împreună cu omenirea.

Omul, dragă Staszek, va învinge …

Fragment din Zygmunt Bauman / Stanisław Obirek, Conversazioni su Dio e sulluomo, traduzione di Roberto M. Polce, Editori Laterza, Roma 2014, pp. 63-66.