Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Kant: Isus Christos? Ideea personificată a moralității

«Singurul lucru ce poate transforma o lume în obiect al deciziei divine și în scop al creației este umanitatea (ființa rațională din lume în genere), în toată desăvârșirea ei morală, a cărei consecință directă în voința ființei supreme e fericirea, înțeleasă ca supremă condiție. Omul, foarte plăcut lui Dumnezeu, „există în el din vecie”; ideea acestuia pornește din ființa divină; astfel privind lucrurile, omul nici nu este o creație, ci unicul său fiu; este „cuvântul (să fie!) prin care sunt toate celelalte lucruri și fără de care nu există nimic din ceea ce a fost creat” [In 1, 1ss] (căci totul a fost făcut de dragul lui, adică al ființei raționale din lume, așa cum poate fi conceput omul, potrivit menirii lui morale). „El e răsfrângerea strălucirii divine” [Evr 1, 3]. „În om, Dumnezeu a iubit lumea” [1 In 4,10] și numai prin el, admițându-i dispozițiile morale, putem spera că „vom deveni copiii Domnului” [In 1, 12] etc.

A ne înălța la acest ideal de desăvârșire morală, adică la prototipul dispoziției morale în toată puritatea ei, este atunci datoria universală a oamenilor, pentru îndeplinirea căreia ne poate da forță însăși această idee pe care rațiunea ne-o înfățișează drept o năzuință. Dar tocmai pentru că nu noi suntem autorii ei, ci ea s-a instaurat în om, fără să înțelegem măcar cum de a putut natura umană să fie receptivă la ea, preferăm să spunem că acel prototip a coborât la noi din cer, acceptând umanitatea (căci e cu neputință să ne reprezentăm atât modul în care omul rău de la natură se leapădă de Rău și se înalță la idealul sfințeniei, cât și modul în care acel prototip acceptă umanitatea – care, pentru sine, nu este rea – și se coboară până la ea). Așadar, această reunire cu noi poate fi privită ca o stare de înjosire a Fiului lui Dumnezeu [cfr. Fil 2, 6ss], dacă ni-l reprezentăm pe acel om cu dispoziție morală divină drept prototip al nostru, care, deși este el însuși sfânt și, ca atare, n-ar fi obligat să îndure chinul, ia totuși asupra sa cele mai mari patimi, pentru a promova ce e mai bine în lume; în schimb, omul, care nu este niciodată scutit de vină, chiar dacă a adoptat aceeași dispoziție morală, poate considera totuși că se face singur vinovat de suferințele care l-ar afecta indiferent pe ce cale; deci trebuie să se socotească nedemn de reunirea dispoziției lui morale cu o asemenea idee, cu toate că aceasta îi slujește drept prototip.

Idealul unei umanități foarte plăcute lui Dumnezeu (prin urmare, al unei desăvârșiri morale, atât cât este ea cu putință la o ființă dependentă în lume de nevoi și înclinații) nu ni-l putem închipui altfel decât sub forma ideii unui om care ar fi dispus nu numai să pună singur în practică orice îndatorire umană și, totodată, să răspândească în juru-i, prin învățătura și pilda sa, Binele în cea mai mare măsură posibilă, ci, chiar încercat fiind de cele mai mari ispite, să ia asupra sa – de dragul a ce e mai bine în lume – orice suferință, până la moartea cea mai rușinoasă, chiar și în locul dușmanilor săi. Căci omul nu-și poate face o idee despre nivelul și tăria unei forțe așa cum este cea a unei dispoziții morale, decât dacă se arată biruitor atunci când, luptându-se cu obstacolele, se confruntă cu cele mai mari provocări.

Prin credința practică în acest Fiu al lui Dumnezeu (în măsura în care ni-l reprezentăm că a acceptat natura umană), omul poate spera să devină foarte plăcut lui Dumnezeu (iar prin aceasta, să fie și mântuit); altfel spus, cel ce e conștient de o dispoziție morală potrivit căreia poate să creadă și să aibă încredere în sine că va rămâne nestrămutat dependent de prototipul umanității în condițiile unor ispite și suferințe asemănătoare (devenite piatra de încercare a acelei idei) și că va urma cu fidelitate pilda divină, un astfel de om, și numai el, este împuternicit să se considere un obiect demn de simpatia lui Dumnezeu.» (pp. 82-84).

Pro și contra realității istorice și concrete a lui Christos

«Sub raport practic, întreaga realitate a acestei idei se află în ea însăși. Căci ea rezidă în rațiunea noastră legiuitoare în plan moral. Se cuvine să fim în conformitate cu ea; de aceea, trebuie să și putem fi astfel. Dacă ar trebui să demonstrăm mai întâi posibilitatea de a fi în conformitate cu acest prototip, așa cum e neapărat necesar în cazul conceptelor naturii (spre a nu risca să fim ținuți în loc de niște concepte goale), tot astfel ar trebui să avem îndoieli și când vrem să-i recunoaștem înseși legii morale autoritatea de a fi un mobil necondiționat și totuși suficient al liberului nostru arbitru; căci modul în care ar fi posibil ca simpla idee a unei legalități în genere să constituie pentru liberul-arbitru un resort mai puternic decât orice resorturi imaginabile, furnizate de diverse avantaje, nu poate fi nici înțeles de rațiune, nici atestat de exemplele oferite de experiență, fiindcă în ceea ce privește rațiunea, legea poruncește necondiționat, iar cât privește exemplele experienței, chiar dacă n-ar fi existat niciodată nimeni care să fi dat ascultare necondiționată acestei legi, necesitatea obiectivă de a fi un astfel de om se vădește totuși în integralitatea ei și pentru ea însăși. Așadar, nici nu e nevoie de un exemplu al experienței spre a transforma într-un model pentru noi ideea unui om foarte plăcut lui Dumnezeu din punct de vedere moral; ea există deja, ca atare, în rațiunea noastră. Sunt însă unii care, pentru a recunoaște că un om constituie un asemenea exemplu, demn de urmat și în concordanță cu acea idee, cer spre atestare mai mult decât văd, adică mai mult decât o conduită merituoasă, total ireproșabilă, firește, atât cât putem pretinde măcar, cer, în plus, eventual, și niște minuni ce ar trebui săvârșite de individul respectiv sau pentru acesta. Cei care au astfel de pretenții își mărturisesc implicit necredința morală, adică lipsa credinței în virtute, absență ce nu poate fi suplinită de o credință (doar istorică) fundamentată pe dovezi miraculoase; pentru că valoare morală are numai credința în valabilitatea practică a acelei idei existente în rațiunea noastră (în orice caz, singura care poate confirma și acele minuni a căror origine s-ar afla în principiul Binelui, fără a putea lua însă de la acestea confirmarea ei.

Tocmai de aceea trebuie să fie posibilă și o experiență care să ofere exemplul unui asemenea om (atât cât putem pretinde și aștepta de la o experiență exterioară în genere să probeze o dispoziție morală lăuntrică), căci, potrivit legii, s-ar cuveni ca fiecare om să dea exemplul personal spre a ilustra această idee; dar prototipul rămâne întotdeauna în rațiune, fiindcă pentru aceasta nu este adecvat nici un exemplu din experiența exterioară, care nu dezvăluie dispoziția morală lăuntrică, ci doar ne permite s-o deducem, deși nu în mod riguros și cert (desigur, nici experiența lăuntrică proprie nu-i îngăduie omului să pătrundă în adâncul sufletului său, astfel încât să ajungă prin autoanaliză la o cunoaștere absolut sigură în legătură cu temeiul maximelor pe care le susține și în legătură cu puritatea și fermitatea lor).

Or, dacă un asemenea om, având o dispoziție morală cu adevărat divină, ar fi coborât, să zicem, la un moment dat din cer pe pământ și s-ar fi dat pe sine – prin învățătura, conduita și patimile sale – ca exemplu de om foarte plăcut lui Dumnezeu, măcar atât cât putem pretinde de la experiența exterioară (deși prototipul unui astfel de om nu trebuie căutat nicicând altundeva decât în rațiunea noastră) și dacă el ar fi făcut prin toate acestea un imens bine moral în lume, provocând o revoluție în neamul omenesc, tot n-am avea motiv să admitem că el este altceva decât un om zămislit pe cale naturală (întrucât și acesta se simte totuși obligat să dea personal un asemenea exemplu), cu toate că astfel nu s-ar nega de-a dreptul faptul că el n-ar putea fi și un om zămislit pe cale supranaturală. Căci în scop practic, ultima supoziție n-ar fi deloc în avantajul nostru; fiindcă prototipul pe care-l punem la baza acestei apariții trebuie căutat totuși mereu în noi înșine (deși suntem zămisliți pe cale naturală), iar existența lui în sufletul omenesc este deja în sine destul de neinteligibilă, astfel încât nici nu este nevoie ca, în afara originii sale supranaturale, să mai admitem ipostazierea lui într-un om aparte. Mai degrabă, înălțarea unui asemenea sfânt deasupra întregii fragilități a naturii umane ar împiedica punerea în practică a ideii acestuia la cei ce ne urmează în tot ce suntem în stare să pricepem. Căci, deși am concepe natura acelui om foarte plăcut lui Dumnezeu ca fiind umană, în măsura în care el ar fi, asemenea nouă, împovărat chiar de aceleași nevoi, prin urmare, și de aceleași suferințe, chiar de aceleași înclinații naturale, prin urmare, și de aceleași tentații spre contravenție, totuși am gândi despre ea că este supraumană, în măsura în care o voință pură, înnăscută și imuabilă, iar nu una obținută cu eforturi, nu i-ar lăsa posibilitatea nici unei contravenții, și atunci distanța față de omul natural ar deveni iarăși infinită, astfel încât acel om divin n-ar mai putea fi dat drept pildă omului natural. Acesta din urmă ar spune: Dați-mi întreaga voință a unui sfânt, și atunci orice tentație spre Rău care îmi va ieși în cale va eșua de la sine; dați-mi deplina certitudine interioară că după o scurtă viață pe pământ, voi avea parte numaidecât (ca urmare a acelei sfințenii) de întreaga strălucire eternă a împărăției cerești, și atunci voi lua asupra mea toate patimile, oricât ar fi de grele, până la moartea cea mai rușinoasă, nu doar cu dragă inimă, ci și cu bucurie, deoarece am în fața ochilor un deznodământ apropiat și strălucit! Ce-i drept, gândul că acel om divin a fost din vecie adevăratul deținător al unor bunuri precum măreția și beatitudinea (și n-a trebuit să le câștige mai întâi, îndurând asemenea patimi), dar că le-a înstrăinat de bunăvoie pentru niște netrebnici pur și simplu, ba chiar pentru dușmanii săi, spre a-i salva de la coruperea veșnică, ar trebui să ne trezească în suflet admirația, iubirea și recunoștința față de el; desigur, ideea unei atitudini în conformitate cu o regulă morală atât de desăvârșită ar fi valabilă și ca precept de urmat pentru noi, dar omul divin însuși nu ne-ar putea fi înfățișat drept exemplu de imitat, așadar nici ca dovadă că noi suntem în stare să realizăm un bine moral de o asemenea puritate și măreție și să ajungem la el. Vorbind despre sine, chiar acest povățuitor cu dispoziție morală divină, dar, de fapt, umană, ar fi la fel de îndreptățit să spună că întrupează în el (prin învățătura și conduita sa) idealul Binelui. Căci atunci, el ar vorbi numai despre dispoziția morală din care-și face o regulă de acțiune, pe care însă, neputând s-o vădească drept exemplu pentru sine însuși, ci pentru alții, o exteriorizează expunând-o doar prin învățăturile și faptele lui: „Cine dintre voi mă poate învinui de păcat?” (In 8, 46). Or, dacă nu avem dovezi contrare, este injust să trecem pilda ireproșabilă dată spre învățătură de un povățuitor – când ea este oricum de datoria fiecăruia – în alt cont decât al celei mai pure dispoziții morale a lui. O asemenea dispoziție morală, concepută în idealul umanității cu toate patimile luate asupra sa de dragul a ce e mai bine în lume, este pe deplin valabilă, în fața justiției supreme, pentru toți oamenii din orice timp și din orice lume, atunci când omul își clădește justiția după modelul acesteia, așa cum se și cade să procedeze. Firește, ea va rămâne întotdeauna o justiție ce nu e a noastră, în măsura în care aceasta ar trebui să constea într-o conduită aflată în deplină și ireproșabilă conformitate cu acea dispoziție morală. Dar trebuie să existe posibilitatea ca prima să se dedice celeilalte, dacă ea se pune de acord cu dispoziția morală a prototipului, deși, pentru a se face înțeleasă, întâmpină încă mari dificultăți, pe care vrem să le expunem acum.» (pp. 84-90).

Interpretarea rațională a vieții istorice a lui Christos

«Așadar, în ciuda principului Binelui, aici (pe pământ) a fost instaurată o împărăție a Răului, căruia i s-au suspus toți oamenii descendenți (pe cale naturală) din Adam, și anume cu consimțământul lor, fiindcă iluzia bunurilor acestei lumi le-a întors privirile de la hăul coruperii ce le era rezervată. Ce-i drept, în fața pretenției legitime a Răului cu privire la dominația asupra oamenilor, principiul Binelui s-a apărat instituind o formă de guvernare statuată numai în vederea venerării publice a numelui său (în teocrația iudaică). Fiindcă însă aici dispoziția sufletească a supușilor a rămas orientată exclusiv către resorturile reprezentate de bunurile acestei lumi – și ei nici nu voiau, așadar, să fie guvernați în această viață altfel decât prin răsplăți și pedepse, nefiind, în schimb, capabili de alte legi decât acelea care, în parte, impuneau ceremonii și datini împovărătoare, în parte, erau ce-i drept morale, dar numai când exista o constrângere exterioară, prin urmare doar în măsura în care erau civile, iar atunci dispoziția morală lăuntrică nici nu mai intra în discuție -, această reglementare n-a prejudiciat în esență împărăția întunericului, ci a slujit doar spre a păstra mereu în memorie dreptul de neșters al primului proprietar. – Atunci, în sânul aceluiași popor – într-o perioadă când el resimțea din plin toate relele fizice provocate de o constituție ierarhică și când, în cea mai mare parte, fusese trezit la rațiune, maturizându-se deci pentru o revoluție, atât din cauza acestor fapte, cât și poate datorită teoriilor despre libertatea morală, de natură să zdruncine servilismul, elaborate de filosofii greci care căpătaseră treptat influență asupra lui – a apărut deodată, ca pogorât din cer, un individ a cărui înțelepciune era și mai pură decât a filozofilor de până atunci; în privința învățăturilor și a pildei lui, singur a dat de știre că este, ce-i drept, om adevărat, și totuși un trimis de obârșie divină și că, în nevinovăția lui originară, nu fusese implicat în contractul pe care restul neamului omenesc, prin reprezentantul său, primul strămoș, l-a încheiat cu principiul Răului și „de care principele acestei lumi n-a avut, așadar, parte” (In 14, 30). Astfel a fost pusă în primejdie dominația principiului Răului. Căci acest om foarte plăcut lui Dumnezeu a rezistat ispitelor lui de a adera și el la acel contract; când și alți oameni au adoptat prin credință aceeași dispoziție morală, Răul a pierdut tot atâția supuși, iar împărăția lui risca să fie complet distrusă. Atunci, el i-a oferit acestui om vasalitatea întregii sale împărății, cu condiția de a accepta să se pună în slujba lui, ca proprietar al acesteia. Întrucât încercarea n-a avut sorți de izbândă, nu numai că el l-a privat pe acest venetic pe domeniul lui de tot ce-i putea face plăcut traiul pe pământ (ducându-l la sărăcie lucie), ci a stârnit împotriva lui și toate persecuțiile prin care oamenii răi îi pot amărî viața cuiva, a provocat patimile pe care numai cel ce are o dispoziție morală bună le trăiește cu adevărat profund, a defăimat intenția pură a învățăturilor lui (pentru a-l lipsi de orice aderenți) și l-a prigonit până la moartea cea mai rușinoasă, fără ca totuși, printr-un asemenea asalt al unor netrebnici asupra fermității și sincerității dovedite de învățătura și pilda lui în vederea Binelui suprem, să facă ceva împotriva sa. Iar acum, deznodământul acestei lupte! Rezultatul ei poate fi privit ca unul legitim, sau chiar ca unul fizic. Dacă ne uităm la acesta din urmă (care este evident), constatăm că principiul Binelui este partea înfrântă; după numeroasele patimi îndurate, acest om a fost nevoit să-și dea viața în disputa respectivă, pentru că a provocat o revoltă în sânul unei dominații străine (care deține puterea). Cum însă împărăția unde dictează principiile (fie ele bune, sau rele) nu este o împărăție a naturii, ci a libertății, adică una în care putem dispune de lucruri numai dacă stăpânim sufletele, și în care deci nimeni nu este sclav (șerb), exceptându-l pe cel ce vrea să fie sclav, și câtă vreme vrea să fie astfel, tocmai această moarte (supremul stadiu de pătimire a unui om) întruchipa principiul Binelui, adică umanitatea în desăvârșirea ei morală, ca exemplu de urmat pentru oricine. Reprezentarea acestuia trebuia și putea să aibă cea mai mare influență asupra sufletelor oamenilor chiar în perioada respectivă, cum o poate avea în orice epocă, vădind cel mai izbitor contrast între libertatea copiilor cerului și robia unui simplu fiu al pământului. Însă principiul Binelui nu s-a pogorât nevăzut, din cer în umanitate, doar într-o anumită perioadă, ci de la originea neamului omenesc, unde-și are primul sediu în mod legitim (așa cum trebuie să recunoască oricine când ia aminte la sfințenia acestui principiu și, totodată, la caracterul neinteligibil al legăturii lui cu natura sensibilă a omului la nivelul predispoziției morale). Așadar, întrucât principiul Binelui a apărut într-un om real, considerat exemplu pentru toți ceilalți, „omul acesta a venit pe proprietatea lui, iar ai săi nu l-au primit, dar pe cei care l-au primit i-a împuternicit să se cheme copii ai lui Dumnezeu, ce cred în numele său” (In 1, 11ss); adică prin pilda lui (cât privește ideea morală), el deschide poarta libertății pentru oricine care, aidoma lui, vrea să facă să dispară tot ceea ce ține libertatea în lanțurile vieții pământești, spre dezavantajul moralității, și se adună sub stăpânirea lui la această „împroprietărire a unui popor ce și-ar da silința să facă lucruri bune”, lăsându-i în voia lor pe cei care preferă robia morală. (…)

Dacă dezbrăcăm de veșmântul lui mistic acest mod de reprezentare plin de viață și care era, probabil, unic ca popularitate în epoca lui, observăm cu ușurință că din punct de vedere practic, acesta a fost valabil și obligatoriu (în spiritul și sensul lui rațional) pentru toată lumea din orice perioadă, fiindcă el îi e destul de accesibil fiecărui om, făcându-l să-și recunoască îndatoririle. Acest sens constă în faptul că pentru oameni nu există altă mântuire decât să adopte cât mai profund în dispoziția lor morală principii morale autentice și că acestei adoptări nu i se opune, eventual, sensibilitatea atât de acuzată, ci o anumită perversitate din vină proprie, sau oricum am vrea să mai numim această stricăciune ori amăgire (fausseté, viclenie satanică, prin care Răul a intrat în lume), o corupție care rezidă în toți oamenii și nu poate fi înfrântă de nimic altceva decât de ideea Binelui moral în toată puritatea lui, având conștiința că ea aparține într-adevăr predispoziției noastre originare și că trebuie doar să ne dăm silința s-o apărăm de orice amestec impur și s-o adoptăm profund în dispoziția noastră morală pentru ca, prin efectul pe care îl are treptat asupra sufletului, să ne convingem că temutele forțe ale Răului nu pot realiza nimic împotriva noastră (nu pot „trece de porțile iadului”) și că trebuie să-i atribuim Binelui alt semn distinctiv decât cel al unei conduite bune, ca să nu suplinim cumva, din superstiție, absența acestei încrederi prin expiații ce nu presupun nici o schimbare de opinie, sau din exaltare, prin pretinse clarificări interioare (pur pasive), astfel încât să fim mereu ținuți la distanță de Binele ce se întemeiază pe spontaneitate. – De altfel, o strădanie precum cea de față – de a căuta în Scriptură un sens aflat în armonie cu tot ce e mai sfânt din ce ne învață rațiunea – nu numai că poate fi îngăduită, ci trebuie considerată, mai degrabă, o datorie, iar aici ne putem aminti de cuvintele pe care înțeleptul învățător le-a spus ucenicilor săi despre cineva care mergea pe un drum aparte, la capătul căruia avea să ajungă totuși la aceeași destinație: „Să nu-l opriți, căci cine nu e împotriva noastră este cu noi” (Mc 9, 39-40)». (pp. 110-117).

Immanuel Kant, Religia în limitele rațiunii pure, trad. Radu Gabriel Parvu, Editura Humanitas, București 2004, pp. 82-90; 110-117.

 

Texte selectate pentru cursul de Cristologie filosofică.

  • 24 martie 2017