Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Edith Stein: Știința crucii și cristologia fenomenologică

Asceza creștină

«În timpul copilăriei vieții spirituale, când începem să ne încredințăm călăuzirii lui Dumnezeu, simțim cum ne conduce mâna sa puternică și robustă; vedem cu extremă claritate cât trebuie să facem și să nu facem. Dar situația nu rămâne mereu așa. Cine îi aparține lui Christos trebuie să trăiască viața sa întreagă. Trebuie să ajungă la vârsta matură a lui Christos, să înceapă într-o zi calea crucii, să meargă spre Ghetsemani și Golgota. Și toate suferințele care provin din exterior sunt nimic în comparație cu noaptea întunecată a sufletului, când lumina divină nu mai luminează și vocea Domnului nu mai vorbește. De ce face așa? Suntem aici în fața misterelor sale, mistere pe care nu putem să le pătrundem până la capăt. Dar ceva putem să vedem în ele. Dumnezeu a devenit om pentru ca să participăm din nou la viața sa. Participare care era la început și care este scopul ultim.

Dar între timp mai este ceva. Christos este Dumnezeu și om, iar cine vrea să participe la viața sa, trebuie să ia parte la viața sa divină și umană. Natura umană asumată de el i-a dat posibilitatea să sufere și să moară. Natura divină pe care o avea din eternitate a dat patimii și morții sale o valoare infinită și puterea de a împlini răscumpărarea. Patima și moartea lui Christos continuă în corpul său mistic și în fiecare din membrele sale. Fiecare om trebuie să sufere și să moară. Dar dacă el este un membru viu al corpului lui Christos, suferința sa și moartea sa devin răscumpărătoare, datorită divinității capului. Acesta este motivul obiectiv pentru care toți sfinții au dorit să sufere. Nu este vorba de o dorință bolnavă. Ochii minții naturale văd în asta un fel de perversiune. Dar în lumina misterului răscumpărării ea este ceva extrem de inteligibil. Astfel, acela care este unit cu Christos rămâne statornic fără să fie zdruncinat și în noaptea întunecată a îndepărtării subiective de Dumnezeu și a părăsirii subiective din partea sa; probabil providența divină îi impune această încercare pentru a-l elibera pe cel care este înlănțuit în mod obiectiv. Între timp să spunem: „facă-se voia ta!” și tocmai, de aceea, în noaptea cea mai întunecată.»

Din Edith Stein, Il Mistero del Natale, trad. Carlo Danna, Queriniana, Brescia 2015, pp. 35-37; traducere în limba română de Wilhelm Dancă.

Misterul Crăciunului este în fiecare zi

«Într-adevăr, Dumnezeu a venit pentru a ne răscumpăra, pentru a ne uni cu sine, pentru a face voința noastră conformă cu a sa. Cunoaște natura noastră. Ține cont de ea și ne-a dăruit așadar tot ceea ce poate să ne ajute să atingem obiectivul.

Pruncul divin a devenit Învățătorul și ne-a spus ce trebuie să facem. Pentru a îmbiba o întreagă viață umană de viață divină nu este îndeajuns să îngenunchem o dată pe an în fața ieslei și să ne lăsăm răpiți de încântare în noaptea sfântă. În scopul acesta trebuie să rămânem zilnic în contact cu Dumnezeu pentru toată viața, să ascultăm cuvintele pe care le-a rostit și care ne-au fost transmise și să le punem în practică. Înainte de toate trebuie să ne rugăm așa după cum ne-a învățat Mântuitorul să o facem și ne-a îndemnat continuu și în mod insistent. „Cereți și vi se va da”. Este o promisiune sigură de a fi ascultați. Și cine rostește zilnic din inimă rugăciunea sa „Doamne, facă-se voia ta” poate să aibă încredere că nu trădează voința divină chiar și atunci când nu are nici o certitudine subiectivă în legătură cu ea.

În afară de lucrul acesta, Christos nu ne-a lăsat orfani. L-a trimis pe Spiritul său, care ne învață pe noi toți adevărul. A întemeiat Biserica, care este călăuzită de Spiritul său, și a instituit într-nsa pe reprezentanții săi, prin gura cărora Spiritul său ne vorbește în cuvinte omenești. Așadar nu suntem singuri, iar acolo unde scade încrederea în propria judecată, dar și în propria rugăciune suntem sprijiniți de puterea ascultării și a mijlocirii.

„Și Cuvântul s-a făcut trup”. Lucrul acesta a devenit adevăr în ieslea de la Betleem. Dar s-a împlinit și într-o altă formă. „Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viața veșnică”. Știind bine că suntem oameni și rămânem oameni în fiecare zi supuși slăbiciunilor noastre, Mântuitorul vine în ajutorul umanității noastre într-o modalitate cu adevărat divină. Așa după cum trupul pământesc are nevoie de pâine zilnică, tot la fel și viața divină așteaptă în noi să fie încontinuu alimentată. „Aceasta este pâinea cea vie, care a coborât din cer”. Cine face ca aceasta să devină pâinea sa zilnică în el se împlinește zilnic misterul Crăciunului, întruparea Cuvântului.»

Din Edith Stein, Il Mistero del Natale, trad. Carlo Danna, Queriniana, Brescia 2015, pp. 38-39; traducere în limba română de Wilhelm Dancă.

Sensul liturgiei

«Viața de fiu al lui Dumnezeu înseamnă așadar să devenim mici și în același timp mari. A trăi euharistic înseamnă să ieși spontan din meschinătatea propriei vieții și să pătrunzi în spațiile ample ale vieții lui Christos. Cine îl vizitează pe Domnul în casa sa nu se va mai îngriji doar și mereu de ale sale și propriile treburi, ci va începe să se intereseze de treburile Domnului. Participarea la jertfa zilnică ne introduce, fără să ne dăm seama, în viața liturgică. Rugăciunile și riturile altarului propun din nou în mod continuu în fața sufletului nostru, în timpul anului liturgic, istoria mântuirii și fac să-i percepem mereu mai mult sensul. Iar acțiunea sacrificatoare ne impregnează neîntrerupt cu misterul central al credinței noastre, punctul de sprijin al istoriei lumii – misterul întrupării și al răscumpărării. Cine poate să participe cu spirit și inimă deschisă la jertfa sfântă fără să intre la rândul său în dinamica acesteia, fără să fie atins de dorința de a se insera pe sine și neînsemnata sa viață personală în marea lucrare a Răscumpărătorului?

Misterele creștinismului sunt un întreg indivizibil. Cine adâncește unul dintre ele ajunge în cele din urmă la toate celelalte. Astfel calea care pornește de la Betleem se îndreaptă fără oprire spre Golgota, pornește de la iesle și ajunge la cruce. Când prea sfânta Fecioară îl prezentă pe Prunc la templu, i s-a prezis că sufletul său va fi străpuns de o sabie, că acel copil era pus spre căderea și ridicarea multora și ca semn de contradicție. Era vestirea patimii, a luptei dintre lumină și întuneric care se manifestase deja în jurul ieslei!

În anumiți ani Întâmpinarea Domnului și Septuagesima, celebrarea întrupării și pregătirea pentru pătimire cad în aceeași zi. În noaptea păcatului luminează steaua Betleemului. Peste splendoarea luminoasă care luminează ieslea cade umbra crucii. Lumina se stinge în întunericul vinerii sfinte, dar revine și luminează mai luminoasă, soare al mizericordiei, dimineața învierii. Fiul încarnat al lui Dumnezeu ajunge prin cruce și pătimire la gloria învierii. Fiecare dintre noi, omenirea întreagă va ajunge împreună cu Fiul omului, prin suferință și moarte, la aceeași glorie.»

Din Edith Stein, Il Mistero del Natale, trad. Carlo Danna, Queriniana, Brescia 2015, pp. 42-44; traducere în limba română de Wilhelm Dancă.

Mistica crucii

«Cu ajutorul acestei succedări viu colorate a imaginilor, s-a derulat înaintea noastră întreaga cale a sufletului. Totodată am avut prilejul să recunoaștem hotărârile tainice ale lui Dumnezeu datorită cărora, începând din dimineața Creației, acest drum fusese proiectat. Și ne dăm seama, cât de puternic întrețesută este această cale tainică a sufletului cu misterele credinței. Ales din veșnicie, sufletul, în calitatea sa de mireasă a Fiului lui Dumnezeu, va participa la viața trinitară a Divinității. Pentru a se cununa cu mireasa, Cuvântul Etern îmbracă natura umană. Dumnezeu și sufletul urmează să fie „doi într-un singur trup”. Deoarece trupul omului păcătos se află în revoltă împotriva spiritului, orice viață în trup nu este altceva decât luptă și suferință: și aceasta, pentru „Fiul Omului” mai mult decât pentru oricare dintre oameni; pentru alții cu atât mai mult, cu cât sunt mai legați de el. Isus Christos caută să câștige sufletul, prin a-și risca viața pentru viața lui, luptând împotriva dușmanilor săi și ai lor. Alungă Satana și toate spiritele rele, oriunde s-ar întâlni personal cu ele. Smulge sufletele din tirania lor. Necruțător dezvăluie răutatea umană, acolo unde aceasta i se înfățișează orbită, deghizată și încăpățânată. Tuturor celor care-și recunosc propria lor păcătoșenie și, mărturisind-o căiți, își doresc fierbinte descătușarea din această stare, el le întinde mâna; în același timp însă le cere să-l urmeze necondiționat, lepădându-se de tot ce se împotrivește în interiorul lor, spiritului său. Prin toate acestea ațâță împotriva sa furia iadului, ura răutății și a slăbiciunii umane, până când acestea erup, pregătindu-i moartea pe cruce. Aici, prin chinurile extreme ale trupului și ale sufletului, mai ales prin noaptea părăsirii de Dumnezeu, Isus Christos plătește, dreptății divine, prețul datoriilor adunate ale tuturor timpurilor, deschizând totodată zăgazurile milostivirii paterne pentru toți cei care au curajul să îmbrățișeze crucea și pe cel Crucificat. În sufletele acestora, el își revarsă lumina și viața sa divină care însă, datorită faptului că nimicește fără îndurare tot ce-i stă în cale, este concepută mai întâi sub aspectul nopții și al morții. Aceasta este Noaptea întunecată a contemplației, este moartea pe cruce a „omului celui vechi”. Noaptea va fi cu atât mai întunecată, moartea cu atât mai chinuitoare, cu cât sufletul va fi cuprins mai puternic de pețirea divină a iubirii, și cu cât sufletul i se va încrede acesteia cu mai puține reticențe. Continua prăbușire a naturii oferă tot mai mult spațiu luminii și vieții divine, care subjugă capacitățile naturale, transformându-le în unele divinizate și spiritualizate. Astfel se desfășoară în creștin, o nouă întrupare a lui Christos, care echivalează cu o înviere din moartea prin răstignire. „Noul om” poartă pe trupul său, rănile lui Christos: amintirea mizeriei păcatului, din care a fost înviat spre o viață fericită, și aducerea aminte a prețului care se cerea plătit pentru aceasta. În suflet rămâne dorul după plinătatea vieții, până în clipa în care i se va îngădui să intre, prin moartea reală a trupului, în lumina cea fără de umbră.

Așadar, unirea nupțială a sufletului cu Dumnezeu este țelul pentru care sufletul a fost creat, pentru care a fost răscumpărat prin cruce, țel înfăptuit pe cruce și pecetluit cu crucea, pentru toți vecii vecilor.»

Din Edith Stein, Știința Crucii. Un studiu despre Ioan al Crucii, trad. Ricarda Maria Terschak OCDS, Editura Carmelitană, Ciofliceni 2012, pp. 328-329. În acest text am schimbat litera mare cu litera mică pentru pronumele care se referă la persoanele divine și am redat „Christos” în loc de Cristos.

 

  • 10 mai 2017
Vladimir Soloviov: Christos și Antichrist

Text selectat din Vladimir Soloviov, Povestire despre Antichrist, pentru cursul de Christologie filosofică; textul va fi discutat și analizat în cadrul orelor de seminar. Printre alte teme, vom discuta despre Christos între bine și rău, forța binelui, ispitele lui Christos, libertatea în spirit, Christos și adevărul.

«Împăratul-supraom va înțelege ce îi trebuie gloatei sale. În această vreme va sosi la el la Roma din Extremul Orient un mare mag învăluit într-un nor des de legende stranii și povești înfricoșate. Conform zvonurilor care circulau printre neo-budiști, ar fi fost de proveniență divină: s-ar fi tras din zeul solar Surja și dintr-o oarecare nimfă de râu.

Acest mag, pe numele său Apolloniu, fără îndoială, un om de geniu, semi-asiat și semi-european, episcop catolic in partibus infidelium, va reuni într-o manieră uimitoare stăpânirea ultimelor descoperiri și aplicații tehnice ale științei apusene și cunoașterea și îndemânarea de a folosi tot ceea ce este cu adevărat solid și semnificativ în mistica tradițională a Orientului. Rezultatele unei asemenea combinații vor fi uluitoare. Apolloniu va ajunge să stăpânească arta semi-științifică, semi-magică de a atrage și a direcționa conform voinței sale electricitatea atmosferică, și în popor se va spune că el poate să coboare pe pământ focul ceresc. De altfel, copleșind imaginația mulțimii cu tot soiul de minunății nemaivăzute, nu va abuza pe moment de forța sa în vreun scop anume. Și iată că acest om va veni la marele împărat, i se va închina ca unui adevărat fiu al lui Dumnezeu, îi va spune că a găsit în cărțile secrete ale Orientului predicțiuni directe cum că el, împăratul, ar fi ultimul mântuitor și jude universal și își va oferi, spre a-i sluji, întreaga lui făptură și pricepere. Fermecat, împăratul îl va primi ca pe un dar suprem și, împodobindu-l cu titluri pompoase, nu se va mai despărți de el. și iată că popoarele Pământului, copleșite de stăpânitorul lor cu binefaceri, vor mai căpăta, în afară de pacea generală, în afară de potolirea generală a foamei, și posibilitatea de a se desfăta continuu cu tot soiul de minuni și semne, care mai de care mai variate și mai surprinzătoare. Se încheia cel de-al treilea an al domniei supraomului.

După rezolvarea încununată de succes a problemei politice și sociale s-a pus problema religioasă. A zgândărit-o împăratul însuși, și mai ales referitor la creștinism Situația creștinătății în vreme aceea era următoarea: deși numeric se subțiase considerabil – pe tot globul rămăseseră nu mai mult de patruzeci și cinci de milioane de creștini – se desăvârșise moral, câștigând astfel în calitate ceea ce pierduse în cantitate. Printre creștini nu mai erau oameni care să nu fie legați de creștinism prin reale interese spirituale. Diversele orientări se reduseseră cantitativ într-un mod destul de echilibrat, menținându-se astfel între ele cam același raport numeric. Iar în ceea ce privește simțămintele reciproce, cu toate că vrajba nu se schimbase în armonie deplină, oricum se atenuase considerabil, iar contradicțiile își pierduseră acuitatea de până atunci. Papalitatea fusese gonită de mult din Roma și, după nesfârșite peregrinări, își găsise adăpost la Petersburg, cu condiția să se abțină de la propagandă aici și în interiorul țării. În Rusia papalitatea s-a simplificat mult. Fără să-și modifice, în esență, componența necesară a colegiilor și oficiilor sale, ea a fost nevoită să spiritualizeze caracterul activității acestora și, de asemenea, să reducă la dimensiuni minime ritualul și ceremonialul său pompos. Multe obiceiuri stranii și ispititoare, deși nedesființate oficial, au ieșit de la sine din uz. În toate celelalte țări, îndeosebi în America de Nord, ierarhia catolică mai avea destui reprezentanți cu voință puternică, energie neobosită și situație independentă, ce concentrau mai tare ca înainte unitatea Bisericii catolice și îi păstrau semnificația internațională, cosmopolită. Referitor la protestantism, în fruntea căruia se afla Germania, îndeosebi după unirea unei părți considerabile a Bisericii anglicane cu cea catolică, acesta se debarasase de tendințele sale negative extremiste, ale căror adepți au trecut pe față la indiferentism religios și ateism. În Biserica evanghelică rămăseseră doar cei care credeau sincer, iar în fruntea lor erau oameni ce reuneau o mare erudiție, o profundă religiozitate și tendința crescândă de a face să renască prin sine chipul viu al creștinismului vechi autentic. Biserica ortodoxă rusă, după ce evenimentele politice au modificat poziția oficială a Bisericii, deși pierduse multe milioane dintre membrii săi efectivi, nominali, a împărtășit în schimb bucuria de a se fi unit cu cei mai buni dintre staroveri și chiar cu mulți sectanți de orientare pozitiv-religioasă. Această biserică înnoită a început, fără să sporească numeric, să crească în forța spiritului, fapt dovedit în lupta sa internă cu sectele, tot mai numeroase în popor, cu caracter extremist și cărora nu le era străin elementul demonic și satanic.

În timpul primilor doi ani ai noii domnii, toți creștinii, speriați și istoviți de o întreagă serie de revoluții și războaie precedente, au manifestat față de noul stăpânitor și reformele sale pacifiste, pe de-o parte, o expectativă binevoitoare, pe de altă parte, o mare simpatie și chiar o exaltare fierbinte. În cel de-al treilea an însă, odată cu apariția marelui mag, mulți ortodocși, catolici și evanghelici au început să dea semne de temeri și antipatii serioase. Textele Evangheliei și ale apostolilor, ce vorbeau despre prințul veacului și despre antichrist, au început să fie citite cu multă atenție și comentate cu însuflețire. Împăratul și-a dat seama, după unele indicii, de furtuna ce va să vină și a hotărât să limpezească lucrurile cât mai curând.

La începutul celui de-al patrulea an de domnie, el emite un manifest adresat tuturor credincioșilor creștini, fără deosebire de confesiune, în care aceștia sunt invitați să-și aleagă ori să-și numească reprezentanți plenipotențiari la sinodul ecumenic prezidat de el. În perioada respectivă rezidența fusese transferată de la Roma la Ierusalim. Palestina era pe atunci o regiune autonomă, populată și condusă mai ales de evrei. Ierusalimul, fost oraș liber, devenise oraș imperial. Lăcașurile sfinte creștine rămăseseră neatinse, însă pe teritoriul întinsei platforme Haram-esh-Sherif, între Birket-Israin și actuala cazarmă, într-o parte, și moscheea Al-Aksa și „grajdurile lui Solomon”, în partea cealaltă, a fost înălțată o clădire uriașă, care cuprindea, în afară de două vechi geamii nu prea mari, o mare catedrală „imperială” pentru unificarea tuturor cultelor și două palate imperiale luxoase, cu biblioteci, muzee și încăperi special amenajate pentru experimente și exerciții de magie. În această semi-catedrală-semi-palat, pe data de 14 septembrie urma să aibă loc deschiderea sinodului ecumenic. Dat fiind faptul că protestantismul nu are cler propriu-zis, ierarhii catolici și ortodocși au hotărât, la dorința împăratului și pentru a imprima un oarecare caracter omogen reprezentării tuturor orientărilor creștinismului, să admită ca la sinod să participe un număr de mireni dintre ai lor, oameni cunoscuți prin cucernicie și devotament față de interesele Bisericii, iar dacă au fost admiși mireni, n-a putut fi exclusă participarea reprezentanților clerului inferior, călugări și preoți. Astfel, numărul total al membrilor sinodului depășea cifra de trei mii, și aproape un milion de pelerini creștini au umplut Ierusalimul și întreaga Palestină.

Trei dintre membrii sinodului se remarcau în mod deosebit. Întâi și-ntâi papa Petru al II-lea, ce stătea de drept în fruntea părții catolice a sinodului. Predecesorul lui murise în timp ce venea la sinod, și la Damasc s-a întrunit un conclav ce l-a ales în unanimitate pe cardinalul Simone Barionini, care a luat numele de Petru. Era de origine simplă, din popor, provenea din regiunea Napoli și își căpătase renumele ca predicator în cadrul ordinului carmelit cu mari merite în lupta cu o sectă satanică ce prinsese puternic în Petersburg și în împrejurimile acestuia și care ademenea nu numai ortodocși, ci și catolici. Numit arhiepiscop de Moghiliov și apoi și cardinal, era vizat mai dinainte pentru tiară. Avea cam la vreo patruzeci de ani, era de statură mijlocie și bine legat, cu fața roșie, nasul acvilin și sprâncenele stufoase. Se aprinde ușor și era iute, vorbea cu patimă, făcând gesturi ample și mai mult fascina auditorul, decât să-l convingă. Față de suveranul universal arăta neîncredere și antipatie, îndeosebi după ce răposatul papă, îndreptându-se spre sinod, cedare insistențelor împăratului și-l numise cardinal pe cancelarul imperial, marele mag universal, episcopul exotic Apolloniu, pe care Petru îl considera un catolic îndoielnic și un impostor neîndoios.

Conducătorul real, deși neoficial al ortodocșilor era starețul Ioan, foarte cunoscut în mijlocul poporului rus. Deși oficial era considerat episcop „în retragere”, nu se retrăsese la nici o mănăstire, ci călătorea tot timpul în diverse direcții. Circulau pe socoteala sa o seamă de legende. Unii spuneau că ar fi înviat Feodor Kuzmici, adică împăratul Alexandru I, născut cam cu trei veacuri în urmă. Alții mergeau și mai departe, afirmând că ar fi adevăratul stareț Ioan, adică apostolul Ioan Evanghelistul, care nici n-ar fi murit niciodată și a început să se arate deschis, pe față, în ultima vreme. În ceea ce-l privește, el nu vorbea niciodată despre originea și tinerețea sa. Acum era foarte bătrân, dar sprinten, cu părul alb și barba tot așa, bătând pe alocuri în galben, ba chiar în verde, înalt, slab la trup, dar cu obrajii plini și ușor rumeni, cu ochi vioi și strălucitori, cu o expresie de înduioșătoare bunătate pe chip blând și la vorbă. Umbla întotdeauna îmbrăcat într-o rasă albă și-n mantie.

În fruntea protestanților la sinod se afla un teolog german, extrem de învățat, profesorul Ernst Pauli. Era un bătrânel uscățiv și mic de statură, cu o frunte enormă, avea nas ascuțit și bărbia și-o rădea cu grijă. Ochii lui erau neobișnuiți datorită privirii ieșite din comun, o privire sălbatic-blajină. Își freca tot timpul mâinile, dădea din cap, încrunta fioros din sprâncene, se bosumfla și, fulgerând cu privirea, scotea morocănos sunete sacadate: So nun! So also! Era îmbrăcat festiv – cu cravată albă și redingotă lungă de pastor, cu însemnele nu se știe cărui ordin pe ea.

Deschiderea sinodului fu impresionantă. Două treimi din uriașul templu închinat „unității tuturor cultelor” erau ocupate cu bănci și scaune pentru membrii sinodului; cealaltă treime o ocupa o tribună înaltă unde, pe lângă tronul imperial și un altul mai scund pentru marele mag – tot el cardinal-cancelar imperial – se aflau șiruri de fotolii: în spate pentru miniștri, curteni și secretari de stat, iar lateral niște șiruri mai lungi a căror destinație nu era cunoscută. În balcoane erau orchestre, iar în piața alăturată se aliniaseră două regimente de gardă și bateria pentru salvele de onoare. Membrii sinodului oficiaseră deja slujbele în diverse biserici, astfel că deschiderea sinodului trebuia să fie pe deplin laică. La intrarea împăratului, însoțit de marele magistru și întreaga sa suită, orchestra începu să cânte „Marșul omenirii unite”, ce slujea drept imn imperial internațional. Toți membrii sinodului se ridicară în picioare și fluturându-și pălăriile strigară tare de trei ori: „Vivat! Ura! Hoch!”

Împăratul se opri lângă tron și, întinzând cu măreață bunăvoință mâna, spuse cu o voce sonoră și plăcută: „Creștini de toate confesiunile! Iubiți supuși ai mei și frați! De la începutul domniei mele, binecuvântată de Cel de Sus cu fapte atât de minunate și glorioase, nu am avut vreodată motiv să fiu nemulțumit de voi. V-ați făcut întotdeauna datoria cu conștiinciozitate și credință. Dar pentru mine e prea puțin. Iubirea mea sinceră pentru voi, frați iubiți, cere în schimb tot iubire. Vreau ca voi să mă recunoașteți drept adevărat conducător în tot ceea ce fac pentru binele omenirii nu din simțul datoriei, ci din iubire fierbinte. Iată deci că, în afară de ceea ce fac pentru toată lumea, vreau să dau dovadă de bunăvoință aparte față de voi. Creștini, prin ce v-aș putea face fericiți? Ce să vă ofer, nu ca supuși ai mei, ci ca frați întru credință? Creștini! Spuneți-mi, ce anume prețuiți voi cel mai mult în creștinism? Căci numai aflând acest lucru voi ști încotro să-mi îndrept eforturile!” Se opri în așteptare. În templu era un vuiet surd. Membrii sinodului vorbeau între ei în șoaptă. Papa Petru, gesticulând aprins, le explica ceva celor din jurul său. Profesorul Pauli clătina din cap și plescăia crâncen din buze. Starețul Ioan, aplecat spre un episcop din răsărit și un capucin le șoptea ceva la ureche.

Așteptând câteva minute, împăratul se adresă sinodului pe același ton blând, în care însă răsuna o abia perceptibilă umbră de ironie. „Dragi creștini, spuse el. Înțeleg cât este de greu pentru voi să dați un singur răspuns direct. Înțeleg și vreau să vă ajut. Din nefericire v-ați scindat încă din timpuri atât de vechi în diverse confesiuni și partide că poate nici nu aveți un singur lucru care să vă atragă pe toți. Dar dacă voi nu vă puteți pune de acord, eu sper să pun de acord toate confesiunile voastre, arătându-le aceeași iubire și fiind deopotrivă gata să întâmpin năzuința adevărată a fiecăreia dintre ele. Iubiți creștini! Eu știu că pentru mulți și nu pentru cei din urmă dintre voi lucrul cel mai de preț din creștinism este acea autoritate spirituală pe care acesta o conferă reprezentanților săi legali, nu pentru avantajul lor personal, desigur, ci pentru binele comun, căci această autoritate este temeiul ordinii spirituale și al disciplinei morale necesare nouă tuturor. Iubiți frați catolici! O, cât de bine vă-nțeleg privirea și cât aș vrea să-mi sprijin puterea pe autoritatea conducătorului vostru spiritual! Ca să nu gândiți că vrem să vă lingușim și să spunem vorbe goale declarăm solemn: conform voinței noastre absolute, episcopul suprem al tuturor catolicilor, papa de la Roma, este readus de astăzi pe tronul său de la Roma, cu toate drepturile și privilegiile aferente acestui titlu și acestei catedre, acordate vreodată de predecesorii noștri, începând cu împăratul Constantin cel Mare. Iar de la voi, frați catolici, nu vreau în schimb decât să mă recunoașteți sincer, din adâncul inimii, pe mine drept unic protector și ocrotitor. Cine mă recunoaște ca atare cu sufletul și cugetul să vină aici, lângă mine.” Și arătă spre locurile goale de pe tribună. Atunci, cu strigăte de bucurie: Gratias agimus! Domine! Salvum fac magnum Imperatorem! Aproape toți părinții bisericii catolice, cardinali și episcopi, cea mai mare parte a mirenilor credincioși și peste jumătate din monahi se urcară pe tribună și, plecându-se până la pământ în direcția unde era împăratul, se așezară în fotolii. Dar jos, în mijlocul sinodului, drept și nemișcat ca o statuie de marmură, ședea la locul său papa Petru al II-lea. Toți cei din jurul său erau acum pe tribună. Dar ceata rărită de monahi și mireni rămași jos se trase înspre el, se strânse în jurul lui și de acolo se auzea un murmur reținut: Non praevalebunt, non praevalebunt portae inferni.

Privind cu mare mirare la Papa, care rămăsese neclintit, împăratul prinse din nou a grăi: „Frați iubiți! Știu prea bine că sunt printre voi și dintr-aceia pentru care lucrul cel mai de preț în creștinism îl reprezintă datina sfântă, vechile simboluri, cântecele și rugăciunile, icoanele și ritualul slujbei din străbuni. Așa și este: ce poate fi mai scump decât aceste lucruri pentru un suflet religios? Aflați dară, iubiții mei, că astăzi am semnat o hotărâre și au fost repartizate fonduri generoase Muzeului Universal de Arheologie Creștină din slăvitul nostru oraș imperial Constantinopol pentru culegerea, studierea și păstrarea tuturor monumentelor bisericești vechi, îndeosebi răsăritene, iar pe voi vă rog să vă alegeți chiar de mâine o comisie, formată din oameni de-ai voștri, care să stabilească împreună cu mine măsurile ce trebuie luate pentru ca obiceiurile și moravurile actuale să se apropie cât se poate de tare de tradițiile și rânduielile bisericii ortodoxe! Frați ortodocși! Cei cărora le este aproape de suflet această dorință a mea, cei ce mă pot numi din toată inima adevăratul lor conducător și stăpân să urce aici!” Și atunci cei mai mulți dintre ierarhii de la Răsărit și Miazănoapte, jumătate din preoți, monahii și mirenii ortodocși urcară cu strigăte de bucurie pe tribună, privind cu coada ochiului la catolicii ce tronau plini de mândrie acolo. Dar starețul Ioan nu se clintea din loc și sufla greu. Și când gloata din jurul său se rări considerabil, el își părăsi locul și se trase mai aproape de Papa Petru și de cei care-l înconjurau. Îl urmară și ceilalți ortodocși care nu urcaseră pe tribună.

Și prinse din să vorbească împăratul: „Știu, iubiți creștini, că sunt printre voi și dintr-aceia care cel mai mult și cel mai mult prețuiesc în creștinism credința personală în adevăr și cercetarea liberă a Scripturii. Nu mai e, cred, nevoie să spun care este părerea mea. Știți, poate, că încă din tinerețe am scrisă o amplă lucrare de critică biblică. La vremea aceea lucrarea a produs oarece vâlvă și a marcat începutul notorietății mele. Și se vede treaba că în amintirea ei mi-a fost trimisă aici, chiar zilele astea, rugămintea Universității din Tübingen de a primi din partea-i diploma de onoare de doctor în teologie. Am pus să se răspundă că primesc cu plăcere și recunoștință. Iar astăzi, pe lângă acel Muzeu de Arheologie Creștină, am semnat și înființarea Institutului Mondial de Cercetare Liberă a Sfintei Scripturi din Toate Unghiurile de Vedere Posibile și de Studiere a tuturor Științelor Auxiliare, cu un buget anual de un milion și jumătate de mărci. Pe cei cărora le e pe plac această dispoziție de suflet și care mă pot recunoaște cu inima curată drept conducător suveran îi invit să vină încoace, lângă noul doctor în teologie”. Și pe frumoasele buze ale mărețului om zvâcni ușor un soi de zâmbet ciudat care aducea mai mult cu un rânjet. Mai bine de jumătate din savanții teologi o porniră spre tribună, deși cu oarece încetineală și nehotărâre. Toți aruncau câte o privire spre profesorul Pauli, care părea crescut din scaunul pe care ședea. Acesta își plecase mult capul, se cocoșase și se încovoiase. Învățații-teologi ce urcaseră pe tribună erau vizibili încurcați, iar unul dintre ei dădu deodată din mână a lehamite și, sărind direct jos, pe lângă scară, o porni șchiopătând ușor spre Pauli și spre acei câțiva ce rămăseseră lângă acesta. Profesorul își înălță fruntea și ridicându-se cu o mișcare oarecum incertă o porni pe lângă băncile rămase goale, însoțit de cei ce împărtășeau aceeași credință cu el și-i rămăseseră alături, și se așeză mai aproape de starețul Ioan și de Papa Petru, înconjurați și ei de ai lor.

Cei mai mulți participanți la marea adunare, printre care aproape întreaga ierarhie a Răsăritului și Apusului, se aflau pe tribună. Jos mai rămăseseră doar cele trei grupulețe alăturate de oameni strânși în jurul starețului Ioan, al Papei Petru și al profesorului Pauli.

Împăratul le vorbi cu tristețe în glas: „Ce mai pot să fac pentru voi? Oameni ciudați ce sunteți! Ce mai vreți de la mine? Eu nu știu. Spuneți-mi, dar, voi, voi înșivă, care sunteți creștini, părăsiți de cei mai mulți dintre frații și conducătorii voștri, acuzați de popor, spuneți-mi deci care este pentru voi lucrul cel mai de preț în creștinism?” Atunci, starețul Ioan, alb și drept ca o lumânare de ceară, se ridică și zise cu blândețe: „Mărite stăpân! Pentru noi, cel mai de preț în creștinism este însuși Christos – El Însuși, și pornind de la El totul; căci noi știm că în El își are sălaș trupesc deplinătatea lui Dumnezeu. Însă și de la tine, mărite, suntem gata să primim orice lucru bun, dacă însă vom recunoaște în mâna ta generoasă mâna sfântă a lui Christos. Iar la întrebarea ta, ce-ai putea să faci pentru noi, iată răspunsul nostru drept: închină-te aici, în fața noastră, lui Isus Christos, Fiul Domnului, Cel care s-a întrupat, a înviat și va veni, închină-te Lui și noi te vom primi cu iubire ca pe adevăratul înainte-mergător al Său, la cea de-a doua, măreață venire”. Tăcu și-și aținti privirea spre chipul împăratului. Ceva rău se petrecea cu acesta. În se stârnise aceeași furtună infernală ca atunci, în noaptea fatală. Își pierdu cu desăvârșire echilibrul interior, și toate gândurile lui se concentrară asupra unui singur lucru: ce să facă să își păstreze stăpânirea de sine aparentă și să nu se trădeze înainte de vreme. Făcea eforturi supraomenești ca să nu se azvârle urlând sălbatic asupra celui ce vorbise și să nu înceapă să-l roadă cu dinții. Deodată auzi glasul cunoscut, nepământean: „Taci și nu te teme de nimic”. Tăcea. Numai fața-i încremenită și întunecată i se strâmbase toată, iar ochii-i azvârleau scântei. Între timp, atunci când cuvânta starețul Ioan, marele mag, ce ședea înfășurat cu totul în uriașa sa mantie în trei culori care-i acopereau purpura de cardinal, părea să facă pe sub ea nu știu ce mașinații. Ochii-i sclipeau, vădind concentrare, și mișca din buze. Prin ferestrele deschise ale templului se vedea cum se lățea pe cer un uriaș nor negru și curând se întunecă de-a binelea. Starețul Ioan nu-și putea lua ochii uimiți și înspăimântați de pe chipul împăratului cufundat în tăcere, și deodată, îngrozit, făcu un salt îndărăt și, întorcându-se cu spatele, strigă cu o voce sugrumată: „Copilașilor, e Antichristul!” Atunci se auzi asurzitor un tunet și în templu explodă un fulger sferic uriaș care îl acoperi pe stareț. Preț de o clipă totul încremeni, iar atunci când creștinii năuciți de tunet își veniră în fire, starețul Ioan zăcea mort.

Împăratul, livid dar calm, se adresă adunării: „Ați văzut judecata divină. Eu nu am dorit moartea nimănui, dar tatăl meu din ceruri își răzbună fiul iubit. E limpede. Cine și-ar putea încerca măsura cu Cel de Sus? Secretari! Notați: sinodul ecumenic al tuturor creștinilor, după ce focul din cer l-a doborât pe adversarul smintit al măriei sale divine, l-a recunoscut în unanimitate pe măritul împărat al Romei și al întregii lumi drept stăpânitor și conducător suprem”.

Deodată templul fu străbătut de un cuvânt rostit tare și răspicat: Contradicitur. Papa Petru al II-lea, roșu la chip precum focul, se ridică și, tremurând tot de mânie, își înălță cârja spre împărat: „Unicul nostru stăpânitor este Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Iar cine ești tu – ai auzit. Piei dintre noi, Cain ucigaș de frate! Piei, sălaș al diavolului! Prin puterea lui Christos eu, slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu, te alung pe vecie pe tine, câine scârbav, din ograda Domnului și te dau tatălui tău, Satana! Anatemă, anatemă, anatemă!” Cât timp a vorbit Papa, marele mag s-a foit neliniștit pe sub mantie și, mai tare decât ultima anatemă, bubui tunetul, iar ultimul papă căzu fără suflare. „Astfel vor pieri de mâna tatălui meu toți vrăjmașii mei” – spuse împăratul. Pereant, pereant – strigară tremurând prinții Bisericii. El se întoarse și, sprijinit de umărul marelui mag, ieși încet pe ușa din spatele tribunei, însoțit de toată gloata. În templu rămăseseră doar cele două trupuri fără viață și o mână de creștini aproape morți de frică. Singurul care nu se pierduse cu firea era profesorul Pauli. Groaza ce-i cuprinsese pe toți ceilalți părea să fi trezit în el toate forțele spiritului. Și la înfățișare se schimbase – căpătase un aspect maiestuos și înălțător. Urcă cu pași deciși pe tribună și, așezându-se pe unul din locurile secretarilor de stat goale acum, luă o foaie de hârtie și începu să scrie ceva. Când termină, se ridică și citi cu voce de tunet: „Întru slăvirea unicului nostru mântuitor, Isus Christos. Sinodul ecumenic al bisericilor lui Dumnezeu, întrunit la Ierusalim, după ce preafericitul nostru frate Ioan, reprezentând creștinătatea de la Răsărit l-a demascat pe marele impostor și dușman al Domnului, arătând că acesta este adevăratul Antichrist prevestit de cuvântul Domnului, iar preafericitul nostru părinte Petru, reprezentând creștinătatea din Apus, l-a excomunicat definitiv, în mod legal și întemeiat, din sânul Bisericii Domnului, acum, în fața corpurilor acestor doi martori ai lui Christos, uciși pentru adevăr, hotărăște: să rupă orice legătură cu adunătura rătăcită și abjectă din jurul lui și, retrăgându-se în pustiu, să aștepte venirea negreșită a adevăratului nostru Domn Isus Christos”. Mulțimea se însufleți și răsunară cu tărie voci: Adveniat! Adveniat cito! Komm, Herr Jesu, Komm! Vino, Doamne Isuse!”

Profesorul Pauli mai scrisese ceva și apoi citi: „Adoptând în unanimitate acest prim și ultim document al celui din urmă sinod ecumenic, semnăm cu numele noastre” și făcu un semn prin care-i poftea pe cei de jos să vină. Urcară toți în grabă și semnară. La sfârșit semnă cu caractere mari gotice: Duorum defunctorum testium locum tenens Ernst Pauli. „Să mergem acum cu chivotul ultimului nostru testament!” – spuse el, arătând spre doi morți. Corpurile fură puse pe niște tărgi. Creștinii o porniră încet, cântând imnuri latinești, nemțești și ortodoxe, către ieșirea din Haram-esh-Sherif. Aici procesiunea fu oprită de un secretar de stat trimis de împărat și însoțit de un ofițer și un pluton de armată. Soldații se opriră la intrare, iar secretarul de stat se urcă pe tribună și citi: „Hotărârea maiestății sale divine: pentru ca toți creștinii să ia aminte și pentru a-i apăra pe aceștia de oameni rău-intenționați care iscă discordie și duc în ispită, considerăm întemeiat ca trupurile fără viață ale celor doi instigatori uciși de focul ceresc să fie expuse public pe strada Creștinilor (Haret-en-Nasaara), la intrarea în principala catedrală a acestei religii purtând hramul Mormântului Domnului și totodată al Învierii, pentru ca toată lumea să se convingă de moartea lor. Adepții lor, care refuză cu înverșunarea bunăvoința noastră și, nesocotiți, nu vor să vadă semnele prea clare ale divinității înseși, sunt iertați prin mila noastră și grația tatălui nostru ceresc de la moartea prin focul venit din ceruri pe care ar merita-o și sunt lăsați în voia lor cu o unică interdicție, pentru binele tuturor: să nu se așeze în orașe sau în alte locuri populate, ca să nu-i tulbure ori să-i ducă în ispită pe oamenii nevinovați și simpli cu scornelile lor răuvoitoare”. După ce acesta termină, la semnalul ofițerului opt soldați se apropiară de tărgile pe care erau corpurile.

„Să se facă cele scrise” – spuse profesorul Pauli, și creștinii ce purtau tărgile li se dădură fără o vorbă soldaților care plecară prin poarta de nord-vest; iar creștinii, ieșind pe poarta de nord-est, o porniră în grabă spre Ierihon, pe lângă Muntele Măslinilor, pe un drum de pe care jandarmii și două regimente de cavalerie goniseră în prealabil mulțimea de oameni strânși acolo. Hotărâră să aștepte câteva zile pe colinele pustii de lângă Ierihon. A doua zi de dimineață sosiră de la Ierusalim niște pelerini cunoscuți și le povestiră ce se petrecuse la Sion. După prânzul de la curte, toți membrii Sinodului au fost invitați în uriașa sală a tronului (lângă locul unde se presupunea a fi fost tronul lui Solomon) și împăratul, adresându-se reprezentanților ierarhiei catolice, le-a spus că în mod evident binele Bisericii cere de la ei să-și aleagă neîntârziat un urmaș destoinic al apostolului Petru, că din motive de timp alegerile trebuie să fie sumare, că prezența sa, a împăratului, ca reprezentant și conducător al întregii lumi creștine, va compensa cu vârf și îndesat lipsurile din cadrul ritualului și că el, în numele tuturor creștinilor, propune Sfântului Colegiu să fie ales iubitul său prieten și frate Apolloniu, așa fel încât strânsa lor legătură să facă temeinică și indestructibilă unitatea bisericii și a statului, pentru binele lor comun. Sfântul Colegiu s-a retras într-o încăpere specială pentru conclav și peste o oră și jumătate s-a întors cu noul papă Apolloniu. Iar în timp ce aveau loc alegerile, împăratul îi convingea blând, înțelept și elocvent pe reprezentanții ortodocși și protestanți ca, ținând cont de noua și măreața eră din istoria creștinătății, să lase deoparte vechile neînțelegeri, dându-și, ca zălog, cuvântul că Apolloniu va ști cum să șteargă toate abuzurile de putere săvârșite de-a lungul istoriei. Convinși prin această cuvântare reprezentanții confesiunii ortodoxe și protestante au alcătuit act de unire a bisericilor și, atunci când Apolloniu și cardinalii au intrat în sală în strigătele de bucurie ale întregii adunări, un arhiereu și un pastor protestant i-au înmânat hârtia. Accipio et approbo et laetificatur cor meum – a rostit Apolloniu, semnând documentul. „Sunt un adevărat ortodox și un adevărat protestant, tot așa cum sunt un adevărat catolic”, a mai adăugat sărutându-se prietenește cu grecul și neamțul. Apoi s-a apropiat de împărat, care l-a îmbrățișat și l-a strâns îndelung la piept. În timpul acesta au prins să gonească în toate direcțiile prin palat și prin templu niște punctulețe luminoase. Ele se făceau din ce în ce mai mari prinzând forme iridiscente de stranii creaturi; de sus au prins să cadă flori nemaivăzute pe pământ, umplând aerul cu arome necunoscute. De undeva de sus se auzeau sunete fermecătoare, mergând direct la suflet și la inimă, scoase de instrumente muzicale nemaivăzute, iar vocile angelice ale unor cântăreți nevăzuți îi slăveau pe noii stăpâni ai cerului și pământului. În timpul acesta, din colțul nord-vestic al Palatului Central, de sub kubbet-el-aruah, „cupola sufletelor”, unde, după cum cred musulmanii, s-ar afla intrarea în Infern, a răzbătut un vuiet teribil. Când cei prezenți s-au deplasat poftiți de împărat într-acolo, au auzit cu toții clar glasuri nenumărate, voci subțiri și țipătoare cam ca de copii, ori ca de diavoli, ce spuneau: „Venit-a ziua, dați-ne drumul, mântuitori ai noștri, mântuitori ai noștri!” Dar atunci când Apolloniu, plecat asupra stâncii, a strigat de trei ori într-o limbă necunoscută, vocile au tăcut și vuietul subteran a încetat. Între timp o mulțime uriașă a înconjurat din toate părțile Haram-esh-Sherif. La căderea nopții împăratul, însoțit de noul papă, a ieșit pe balconul de la răsărit, stârnind o furtună de ovații. A salutat prietenește în toate părțile, în timp ce Apolloniu lua din niște coșuri mari aduse de cardinalii-diaconi și arunca încontinuu în aer niște minunate lumânări romane, rachete și roți de foc, ce se aprindeau la atingerea mâinii lui: când sidefii-fosforescente, când sclipind în toate culorile curcubeului. Și toate acestea, atunci când ajungeau la pământ, se transformau în nenumărate foi de toate culorile cu indulgențe pentru iertarea păcatelor trecute, prezente și viitoare. Exaltarea populară depăși orice limită. E drept că unii afirmau că au văzut cu ochii lor cum indulgențele se preschimbau în broaște și năpârci mai mult decât scârboase. Și cu toate acestea cei mai mulți erau în extaz. Serbările populare au mai ținut câteva zile, și trebuie spus că noul papă-făcător de minuni a ajuns să făptuiască lucruri atât de uimitoare și de incredibile, încât ar fi absolut inutil să mai fie relatate.

În timpul acesta creștinii aflați lângă înălțimile pustii ale Ierihonului se dedicaseră postului și rugăciunii. În seara celei de-a patra zile, după lăsarea întunericului, profesorul Pauli cu nouă însoțitori călare pe măgari și cu o căruță pătrunseră în Ierusalim și mergând pe străzi lăturalnice, pe lângă Haram-esh-Sherif, ieșiră pe Haret-en-Nasaara și se apropiară de intrarea în Catedrala Învierii unde, pe caldarâm, zăceu trupurile Papei Petru și starețului Ioan. La ora aceea strada era pustie, tot orașul era adunat la Haram-esh-Sherif. Soldații de gardă dormeau somn adânc. Cei veniți după corpurile lipsite e viață constatară că acestea nu erau defel atinse de putrezeală, ba chiar nu erau nici țepene și grele. Ridicându-le pe targă și acoperindu-le cu mantalele aduse, se întoarseră pe aceleași drumuri ocolite la ai lor, și cum lăsară tărgile pe pământ suflul vieții intră în cei morți. Aceștia începură să se miște, încercând să arunce de pe ei mantalele în care erau înveliți. Toți prinseră a-i ajuta cu strigăte de bucurie. Curând cei doi înviați se ridicară în picioare întregi și nevătămați. Și zise starețul Ioan înviat: „Iată, copilașilor, că nu ne-am despărțit. Și uite ce-o să vă spun eu vouă acum: e timpul să împlinim ultima rugăciune a lui Christos pentru discipolii săi, ca ei să fie uniți, așa cum sunt El cu Tatăl – uniți. Așa că, pentru această uniune a lui Christos, să-l cinstim, copiii mei, pe prea iubitul frate al nostru Petru. Fie ca el să păstorească de acum înainte oile lui Christos. Așa să știi, frate!” Și-l îmbrățișă pe Petru. Apoi se apropie profesorul Pauli: Tu es Petrus! – îi spuse el papei – Jetzt ist es ja gründlich er wiesen und ausser jedem Zweifel gesetzt. Și-i strânse cu putere mâna dreaptă cu mâna sa dreaptă, iar stânga i-o întinse starețului Ioan cu cuvintele: So also, Väterchen – nun sind wie ja Eins in Christo. Astfel se săvârși uniunea bisericilor în noaptea neagră, în loc înalt și retras. Dar deodată întunericul nopții fu sfâșiat de o sclipire orbitoare și pe cer apăru semn măreț: o femeie, învăluită în soare, cu luna la picioare, iar pe cap cu o cunună din douăsprezece stele. Apariția rămase un timp pe loc, apoi o porni încetișor spre miazăzi. Papa Petru își înălță cârja și strigă: „Iată prapurul nostru! Să mergem, să-l urmăm!” Și o porni în direcția vedeniei, însoțit de ambii stareți și de toată ceata de creștini, spre Muntele Sfânt, spre Sinai …».

Din Vladimir Soloviov, Povestire despre Antichrist, trad. Cojocaru Dana, Editura Humanitas, București 2005, pp. 180-196.

  • 3 mai 2017
Hegel: Isus Christos? Apariția lui Dumnezeu într-un om

«Christos a fost numit în biserică Dumnezeu-om – această îmbinare exorbitantă este aceea care contrazice absolut intelectul; însă în ea unitatea naturii divine și umane a fost adusă la conștiința omului, a fost transformat în certitudine faptul că alteritatea, sau, cum se mai spune, finitatea, slăbiciunea, coruptibilitatea naturii omenești, nu este incompatibilă cu această unitate, după cum în ideea eternă alteritatea nu aduce nici un prejudiciu unității, care este Dumnezeu. Apariția este un om în prezență sensibilă. Dumnezeu în prezență sensibilă nu poate avea altă figură decât figura omului: în sfera sensibilului, a lumescului singur omul este ceea ce e spiritual; prin urmare, dacă spiritualul trebuie să fie în formă sensibilă, el trebuie să fie în formă omenească.» (p. 471)

Învățătura lui Christos

«Problema este cum poate fi această învățătură, care este calitatea ei? Prima învățătură nu poate fi cum este ulterior doctrina în biserică – ea trebuie să aibă particularități care primesc în biserică cu necesitate, în parte, o altă determinare, iar în parte rămân în afară. Învățătura lui Christos, ca nemijlocită, nu poate fi dogmatică creștină, învățătură a bisericii. Când comunitatea este înfăptuită, iar împărăția lui Dumnezeu realizată, această învățătură nu mai poate avea aceeași determinare ca mai înainte.

Învățătura creștină nemijlocită trezește sentimente prin reprezentări; conținutul pe care ea îl are și care pe treapta lui cea mai înaltă este explicare a naturii lui Dumnezeu, acest conținut este tocmai pentru conștiința sensibilă și parvenind la ea ca intuiție și nu ca doctrină ce are în forma ei conceptul: ceea ce mai târziu, în biserică, a devenit necesar cu ajutorul științei.

Conținutul principal al acestei învățături poate fi numai general, abstract. Când lumii ce stă pe poziția reprezentării trebuie să i se dea ceva nou, o lume nouă, o religie nouă, un nou concept despre Dumnezeu, e nevoie în primul rând de terenul general, în al doilea rând de ceva particular, determinat, concret. Lumea care se află pe poziția reprezentării întrucât gândește, gândește abstract, gândește numai generalul; este păstrat numai pe seama spiritului care se află pe poziția conceptului să cunoască din general particularul, să lase să iasă acest particular prin el însuși din concept; pentru lumea reprezentării cele două sunt unul în afara celuilalt și acesta este terenul gândului general. Acest teren general poate fi deci produs de învățătura pentru adevăratul concept al lui Dumnezeu.

Întrucât este vorba de o nouă conștiință a oamenilor, de o nouă religie, ea este conștiința concilierii absolute; prin aceasta este condiționată o nouă lume, o nouă religie, o nouă realitate, o altă stare a lumii, căci existența exterioară are religia ca substanțial al său.

Aceasta este latura negativă, polemică, împotriva subzistării acestei exteriorități în conștiința și credința oamenilor. Religia cea nouă se anunță pe sine ca o nouă conștiință – conștiință a concilierii omului cu Dumnezeu; această conciliere exprimată ca atare este împărăția lui Dumnezeu, realitatea în care domnește Dumnezeu; spiritele, inimile sunt conciliate cu el; astfel Dumnezeu este acela care a ajuns să domnească. Așadar acesta este terenul general.

Această împărăție a lui Dumnezeu, noua religie, are deci în sine determinația negării împotriva a ceea ce există; aceasta este latura revoluționară a învățăturii care, fie că aruncă la o parte tot ce subzistă, fie că-l nimicește, îl răstoarnă. Toate lucrurile pământești, lumești cad în țărână fără valoare și sunt declarate astfel. Ceea ce a premers se transformă, raportul precedent, starea religiei, a lumii, nu poate rămâne ca mai înainte; este vorba ca omul, care trebuie să dobândească conștiința concilierii, să fie scos din această lume, să i se pretindă acestui om să facă abstracție de realitatea existentă.

Această nouă religie este ea însăși încă concentrată, nu există ca și comunitate, ci în această energie care constituie unicul interes al omului ce trebuie să lupte, să se zbată, să și-o păstreze fiindcă ea nu este încă în consonanță cu starea lumii, nu e încă în legătură cu conștiința lumii.

Prima manifestare conține latura polemică, exigența de a ne îndepărta de lucrurile finite, se cere înălțare la nivelul unei energii infinite în care universalul pretinde să fie păstrat ferm pentru sine și căreia trebuie să-i devină indiferente toate celelalte legături, ceea ce de altfel este moral, just; toate celelalte legături trebuie să fie date la o parte.

„Cine este mama mea și cine sunt frații mei!” etc.; „Lasă morții să-și îngroape morții!” etc.; „Cine pune mâna pe plug și privește înapoi nu e bun pentru împărăția lui Dumnezeu. Eu am venit să aduc sabie” etc. (Lc 9, 59-62).

Vedem exprimat aici polemicul împotriva relațiilor finite. „Nu te îngriji de ziua de mâine, dă-ți bunurile săracilor!” (Mt 6, 34).

Toate aceste raporturi care se referă la proprietate dispar; de altfel, ele se suprimă iarăși pe sine în ele însele: când totul este dat săracilor nu există săraci. Toate acestea sunt învățături, determinări, care aparțin primei manifestări, când numai noua religie constituie unicul interes pe care omul trebuie să se creadă în pericolul de a-l mai pierde. O latură este această renunțare; această renunțare, această depreciere a oricărui interes esențial și a legăturilor morale este în apariția concentrată a adevărului o determinare esențială, care ulterior, când adevărul are existență sigură, pierde din importanța ei.

Aceasta este proclamarea împărăției lui Dumnezeu: în aceasta, ca împărăție a iubirii, trebuie să se transpună omul, astfel încât să se lanseze nemijlocit pe sine în acesta adevăr. Acest lucru este enunțat cu cea mai pură, cea mai prodigioasă fermitate, de exemplu, la începutul așa-numitei predici de pe munte. „Fericiți cei curați  cu inima, căci ei vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5, 8). (…)

În legătură cu această înălțare și ca ea să se producă în om, nu se vorbește de nici o mijlocire, ci este enunțată această ființă nemijlocită, această transpunere nemijlocită de sine în adevăr, în împărăția lui Dumnezeu. Lumea intelectuală, spirituală, împărăția lui Dumnezeu, este aceea căreia trebuie să-i aparțină omul.

Acestea sunt expuse într-o limbă plină de entuziasm, într-un ton pătrunzător care face să vibreze tot sufletul, scoțându-l din lumea intereselor trupești. „Aspirați mai întâi spre împărăția lui Dumnezeu și spre dreptatea lui” (Mt 6, 33).

În ceea ce privește elementul particular, acesta ar fi constituit din învățături mai precise, printre care învățătura despre iubire constituie principalul punct central. „Iubește pe Dumnezeu mai presus de orice și pe aproapele tău ca pe tine însuți” (cf. Mc 12, 29-31). Totuși, aceste porunci sunt deja în Vechiul Testament; ceea ce poate fi considerat ca porunci morale este deja, în parte, și în alte religii, în parte în religia iudaică. În aceste învățături apare și acest moment, acest mod-determinat: întrucât acestea sunt exprimate atât de nemijlocit: „Aspirați spre împărăția lui Dumnezeu”, tindeți cu elan spre adevăr, întrucât acest lucru este cerut atât de nemijlocit, el se înfățișează oarecum ca fiind exprimat subiectiv, și deci intră în considerare persoana [învățătorului].

Sub acest raport Christos nu vorbește numai ca învățător care expune vederile sale subiective, care are conștiința a ceea ce produce, conștiința activității sale, ci el vorbește ca profet: el este acela care, această exigență fiind nemijlocită, vorbește nemijlocit din Dumnezeu și din care Dumnezeu exprimă toate acestea.

A avea în adevăr această viață a spiritului, viață care există fără mijlocire, este exprimat atât de profetic, încât Dumnezeu este cel ce spune aceasta. Este vorba de adevărul absolut, divin, care există în sine și pentru sine; această proclamare și voire a adevărului care există în sine și pentru sine și dovedirea faptică a acestei proclamări este declarată ca activitate a lui Dumnezeu, avem conștiința unității reale a voinței divine, a acordului nostru cu ea.

Dar, la forma acestei enunțări accentul principal este pus pe faptul că cel ce o exprimă este esențial omul, fiul omului, el e acela care exprimă acest lucru, în care este esențială această proclamare, această dovedire prin fapte a aceea ce există în sine și pentru sine, această acțiune a lui Dumnezeu ca acțiune într-un om, și nu ca ceva supraomenesc, ca ceva care vine în forma unei revelații exterioare; această prezență divină este esențial identică cu omenescul.

Christos se numește pe sine fiu al lui Dumnezeu și fiu al omului; acest lucru trebuie să fie luat în sens propriu. Arabii își spun reciproc fiu al unui anumit trib; Cristos aparține genului uman, acesta este neamul său. Christos este și fiul lui Dumnezeu; sensul adevărat al acestei expresii poate fi și răstălmăcit, spunând că toți fiii oamenilor ar fi fii ai lui Dumnezeu sau că ei ar trebui să facă din sine fii ai lui Dumnezeu etc.

La învățătura lui trebuie apoi să fie adăugat și destinul pe care l-a avut acest individ. Faptul că el a devenit martir al adevărului este în strânsă legătură cu un astfel de mod de a se înfățișa. Întrucât întemeierea împărăției lui Dumnezeu este absolut în directă contradicție cu statul existent, întemeiat pe un alt fel și mod-determinat de religie, destinul este, exprimat uman, acela de a fi martir al adevărului, în legătură cu amintitul mod de a păși.

Acestea sunt momentele principale ale învățăturii lui Christos. Acest învățător a adunat prieteni în jurul său. Întrucât învățăturile lui erau revoluționare, Christos a fost acuzat și executat, el a pecetluit astfel cu moartea sa adevărul învățăturii sale. – Atât de departe ne însoțește în această istorie și necredința; ea este cu totul asemănătoare cu aceea a lui Socrate, numai că pe un alt teren: Socrate a înălțat și el la conștiință interioritatea, daimonion-ul său nu este altceva, și el a învățat că omul nu trebuie să se oprească la autoritatea obișnuită, ci să-și dobândească lui însuși convingerea și să acționeze potrivit convingerii sale. Acestea sunt individualități asemănătoare și destine asemănătoare. Interioritatea lui Socrate a fost potrivnică credinței religioase a poporului său, precum și constituției statale a acestuia, și de aceea a fost el executat, pentru adevăr a murit și el.

Christos a trăit în mijlocul altui popor, iar învățătura sa are prin urmare altă culoare, însă împărăția cerurilor și puritatea inimii conțin totuși o profunzime infinit mai mare decât interioritatea lui Socrate. – Aceasta este istoria exterioară a lui Christos, care e și pentru necredință cum este istoria lui Socrate pentru noi.» (pp. 472-476).

Patima și învierea lui Christos

«Însă suferința, moartea lui Christos, a suprimat raportul omenesc al lui Christos și tocmai această moarte este aceea prin care se face trecerea în religios; aici ceea ce importă este sensul, modul de a concepe această moarte. Pe de o parte, ea este moartea naturală cauzată de nedreptate, ură și violență; dar este deja fermă credința în inimi, în suflete că nu e vorba în genere de moralitate, de gândirea și voința subiectului în sine și din sine, ci ceea ce ne interesează este un raport infinit cu Dumnezeu, cu Dumnezeu prezent, certitudinea împărăției lui Dumnezeu, o mulțumire nu înăuntrul unei moralități și nici a unei moralități obiective în conștiința morală, ci o mulțumire în afara căreia nu există nimic mai înalt, raport ca însuși Dumnezeu. (…)

Moartea este atunci piatra de încercare, așa-zis, prin care se verifică credința, întrucât aici dovedește ea esențial că înțelege apariția lui Christos. Moartea are deci sensul că Christos a fost Dumnezeu-omul, Dumnezeu care a avut totodată natură omenească, și încă până la moarte. Este destinul finalității omenești de a muri; astfel moartea este dovada supremă a omenescului, a finității absolute: și anume, Christos a murit de moartea potențată a răufăcătorului; n-a murit numai de moarte naturală, ci chiar de moartea rușinii și a oprobriului pe cruce: omenescul a apărut la el împins până la punctul lui extrem.

Apare însă acum încă o altă determinație. Dumnezeu a murit, Dumnezeu este mort – acesta este gândul cel mai îngrozitor, că tot ce e veșnic, tot ce e adevăr nu este, e însăși negația în Dumnezeu; de aceasta sunt legate durerea supremă, sentimentul lipsei totale de scăpare, abandonarea a tot ce e superior. – Procesul nu se oprește aici, ci se produce acum convertirea; anume, Dumnezeu se păstrează pe sine în acest proces, iar acesta este numai moartea morții. Dumnezeu reînvie la viață: prin urmare procesul se convertește în contrarul său. – Învierea aparține esențial credinței: după învierea sa, Christos a apărut numai prietenilor săi; aceasta nu este istorie exterioară pentru necredință, ci această apariție este numai pentru credință. După înviere urmează transfigurarea lui Christos și triumful înălțării la dreapta lui Dumnezeu. – Această istorie este explicitare a însăși naturii divine. Dacă în prima sferă l-am sesizat pe Dumnezeu în gând pur, în această a doua sferă sesizarea începe cu modul-nemijlocit pentru intuiție și pentru reprezentarea sensibilă. Acum, procesul este acela că singularitatea nemijlocită e suprimată: cum în prima sferă impenetrabilitatea lui Dumnezeu a încetat, generalitatea sa abstractă, potrivit căreia el este esența esențelor, a fost suprimată, aici e acum suprimat omenescul, modul-de-a-fi-nemijlocit al singularității existente, și acest lucru are loc prin moarte; însă moartea lui Christos este moartea însăși (a) acestei morți, e negația negației. Același parcurs și proces al explicării lui Dumnezeu l-am avut în împărăția tatălui, dar el este (există) aici întrucât e obiect al conștiinței. Căci a existat impulsul intuirii naturii divine. – În legătură cu moartea lui Christos trebuie să fie subliniat cu deosebire momentul că Dumnezeu este cel ce a omorât moartea ieșind din ea; prin aceasta sunt afirmate finitatea, umanul, umilirea ca ceva străin în acela care e absolut Dumnezeu; se dovedește că finitatea îi este străină și e primită de la altul; acest altul sunt oamenii care se opun procesului divin. Finitatea lor a acceptat-o Christos, această finitate care în ascuțișul extrem al ei este răul; acest omenesc, care este el însuși moment în viața divină, este acum determinat ca ceva străin, neapărținător lui Dumnezeu; însă această finitate în existența-pentru-sine a ei față de Dumnezeu este răul, e ceva străin de el; dar el a acceptat-o pentru a o omorî prin moartea lui. Moartea rușinoasă este aici totodată iubirea infinită.

Iubire infinită este faptul că Dumnezeu s-a afirmat pe sine identic cu ceea ce-i este străin, pentru a-l omorî. Aceasta este semnificația morții lui Christos, Christos a purtat păcatul lumii, l-a împăcat pe Dumnezeu, se spune. (…)

În moartea lui Christos a fost omorâtă finitatea omului pentru adevărata conștiință a spiritului. Această moarte a naturalului are în chipul acesta semnificație universală, finitul, răul în general, este nimicit. Lumea a fost astfel mântuită, prin această moarte i s-a luat lumii răul ei în sine. În adevărata înțelegere a morții apare în felul acesta relația subiectului ca atare. Contemplarea încetează aici, însuși subiectul este atras în proces; el simte propria sa înstrăinare, pe care Christos a luat-o asupra sa întrucât a îmbrăcat omenescul, dar prin moartea sa l-a nimicit. (…)

Acest negativ exterior se convertește în chipul acesta în interior. Moartea are, pe de o parte, sensul, semnificația că omenescul este înlăturat și măreția divină reapare din nou. Dar moartea este ea însăși totodată și negativul, e acea culme supremă căreia îi este expus omul ca existență naturală și tocmai prin aceasta însuși Dumnezeu.» (pp. 477-481).

De la Christos la Spirit

«Toate celelalte feluri de satisfacere conțin în ele faptul că prin o oarecare determinație a lor sunt de speță inferioară, încât raportul cu Dumnezeu rămâne ca un „dincolo”, ca ceva depărtat, ba chiar ca ceva neprezent. Determinația fundamentală în această împărăție a lui Dumnezeu este prezența lui Dumnezeu, încât membrilor acestei împărății nu li se recomandă numai iubire de oameni, ci li se spune să aibă conștiința că Dumnezeu este iubire.

Prin aceasta se spune tocmai că Dumnezeu este prezent, că această prezență trebuie să fie ca sentiment propriu, sentiment de sine. Împărăția lui Dumnezeu, prezența lui Dumnezeu este această determinație. De aceasta ține certitudinea prezenței lui Dumnezeu. Întrucât aceasta este, pe de o parte, o trebuință, un sentiment, subiectul trebuie, pe de altă parte, să se și deosebească de ea, el trebuie să distingă de sine și această prezență a lui Dumnezeu să fie certă, iar această certitudine poate exista aici numai la modul apariției sensibile.

Noi îl avem pe Dumnezeu ca Dumnezeu al unor oameni liberi, dar dat mai întâi încă în spiritul poporului, spirit subiectiv, limitat și în plăsmuirea accidentală a fanteziei; apoi avem durerea lumii după strivirea spiritelor popoarelor. Această durere a fost locul de naștere al unui nou spirit, a fost impulsul de a-l ști pe (cunoaște) pe Dumnezeu ca Dumnezeu spiritual, în formă generală cu finitate înlăturată. Această trebuință a fost creată de înaintarea istoriei, de explicarea spiritului lumii. Acest impuls nemijlocit, această dorință fierbinte care vrea și cere ceva determinat, oarecum instinctul spiritului, care este mânat să-l cunoască pe Dumnezeu ca spiritual – aceasta este mărturia spiritului și latura subiectivă a credinței. Această nevoie și această dorință fierbinte a pretins o astfel de apariție, manifestarea lui Dumnezeu ca manifestare a spiritului infinit, în forma unui om real.» (pp. 477-478).

«În ceea ce privește cealaltă atestare, anume că apariția s-a produs în acest om, în acest loc, în acest timp, această atestare trebuie să fie recunoscută considerând istoria universală, și ea trebuie să fie aici presupusă.

Însă această apariție istorică poate fi îndată considerată în două feluri. O dată ca om, potrivit stării sale exterioare, așa cum apare el considerării nereligioase, ca om obișnuit. Și apoi potrivit tratării în spirit și cu spiritul care străbate până la adevărul său, de aceea, fiindcă are în sine această sfâșiere infinită, această durere, voiește adevărul, vrea să aibă și trebuie să aibă nevoia adevărului și certitudinea adevărului. Aceasta este adevărata considerare în religie. Aceste două laturi sunt de deosebit aici, tratarea nemijlocită și aceea prin credință.» (pp. 471-472).

«Cu moartea lui Christos începe însă convertirea conștiinței. Moartea lui Christos este punctul central în jurul căruia se învârtește totul, în concepția ei rezidă diferența dintre conceperea exterioară și credință, adică considerarea cu spiritul, din spiritul adevărului, din Spiritul sfânt. Potrivit considerării exterioare, Christos este om ca Socrate, un învățător care a trăit virtuos în viața sa și care a adus la conștiința omului ceea ce este veridic în genere, ceea ce trebuie să constituie baza pentru conștiința omului. Considerarea superioară este însă aceea conform căreia în Christos a fost revelată natura divină. Această conștiință se răsfrânge asupra enunțurilor relatate, că fiul îl cunoaște pe tatăl (cf. In 8, 55) etc. – Enunțuri care au mai întâi pentru sine o anumită generalitate și pe care exegeza le poate atrage în câmpul unei considerări generale, dar pe care credința le sesizează în adevărul lor prin interpretarea morții lui Christos; căci credința este esențial conștiința adevărului absolut, a ceea ce este Dumnezeu în sine și pentru sine: însă ce este Dumnezeu în sine și pentru sine am văzut, el este acest proces al vieții, e trinitatea în care universalul se opune pe sine sieși și-n această opunere este identic cu sine. Dumnezeu este în acest element al eternității îmbinarea-de-sine cu sine, această încheiere a sa cu sine. Numai credința sesizează și are conștiința că în Christos acest adevăr existent în sine și pentru sine este intuit în procesul lui și că abia prin el a fost revelat acest adevăr.

Abia această contemplare este religiosul ca atare, unde însuși divinul este moment esențial. În conștiința prietenilor, a cunoscuților săi care au fost convertiți există această presimțire, reprezentare, această voință a unei noi împărății, a „unui nou cer și a unui nou pământ”, a unei lumi noi; această speranță, această certitudine, a străpuns realitatea inimilor lor, sălășluind adânc în realitatea inimilor lor.» (pp. 476-477).

«Comportarea conținutului în felul acesta este latura religioasă și aici începe formarea comunității: acest conținut este tot una cu ceea ce s-a numit revărsare a Spiritului sfânt. Spiritul este acela care a revelat acest lucru: raportul față de simplul om se transformă într-un raport care este transformat, schimbat plecând de la spirit, astfel încât natura lui Dumnezeu se descoperă pe sine în el și acest adevăr dobândește certitudine mijlocită, ca apariție.

Prin aceasta obține deci acela care a fost considerat mai întâi ca învățător, prieten, martir al adevărului, o cu totul altă poziție. Până aici este numai începutul care e condus de spirit la rezultat, la sfârșit, la adevăr. Moartea lui Christos este, pe de o parte, moartea unui om, a unui prieten care a murit prin violență etc., însă această moarte este aceea care, înțeleasă spiritual, devine ea însăși mântuire, punct central al concilierii.

Intuirea naturii spiritului la modul sensibil, satisfacerea nevoii spiritului păstrată în fața lor a fost apoi ceea ce, după moartea lui Christos, s-a revelat mai întâi prietenilor acestuia. Așadar, această convingere, pe care ei au putut s-o scoată din viața lui, nu era încă adevăratul adevăr, ci abia spiritul.

Înainte de moartea sa se afla în fața lor un individ sensibil: lămurirea înțelegătoare propriu-zisă le-a dat-o spiritul, despre care Christos spune că el îi va conduce pe ei întru tot adevărul: „Abia acela va fi adevărul în care vă va conduce pe voi spiritul” (cf. In 16, 13).

Astfel se determină pe sine această moarte pe latura aceasta ca moarte care este trecere la glorie, la glorificare, dar care e numai restaurarea gloriei originare. Moartea, negativul, este mijlocitorul ca să fie pusă (afirmată) drept atinsă măreția originară. Așadar este importantă istoria învierii și înălțării lui Christos de-a dreapta lui Dumnezeu acolo unde istoria dobândește o concepție spirituală.

Astfel s-a întâmplat deci că mica comunitate a avut certitudinea că Dumnezeu a apărut ca om.» (pp. 480-481).

«„Dumnezeu însuși este mort”, se spune într-un cântec al lui Luther, această conștiință exprimă că omenescul, finitul, fragilul, slăbiciunea, negativul, este însuși moment divin, este în însuși Dumnezeu; exprimă că alteritatea, finitul, negativul, nu este în afara lui Dumnezeu, ca alteritate, ea nu împiedică unitatea ei cu Dumnezeu: este știință alteritatea, negația ca moment al însăși naturii divine. Aici este conținută cea mai înaltă idee a spiritului.» (p. 481).

«În întreagă această istorie a devenit conștient oamenilor adevărul la care au ajuns: anume, că ideea lui Dumnezeu are certitudine pentru ei, că omul este Dumnezeu nemijlocit, prezent, și anume în sensul că în această istorie, așa cum o concepe spiritul, este înfățișarea însăși a procesului a ceea ce este omul, ce este spiritul. În sine Dumnezeu și mort – această mijlocire prin care omenescul este înlăturat, pe de altă parte, ceea-ce-există-în-sine vine înapoi la sine și abia astfel este spirit.» (pp. 481-482).

«Conștiința comunității care face astfel trecerea de la simplul om la omul-Dumnezeu, la intuirea, la conștiința, la certitudinea unității și unirii naturii divine și umane, este aceea cu care începe comunitatea și e ceea ce constituie adevărul pe care este întemeiată comunitatea.

Explicarea concilierii este aceea că Dumnezeu este împăcat cu lumea, sau mai curând că Dumnezeu s-a arătat înclinat să fie conciliat cu lumea, că omenescul tocmai nu-i este ceva străin, ci că această alteritate, auto-diferențiere, finitatea, cum se spune, este un moment în el însuși, însă fără îndoială un moment care dispare; dar el s-a arătat, s-a revelat pe sine comunității în acest moment.

Aceasta este pentru comunitate istoria apariției lui Dumnezeu, această istorie e istorie divină, prin care comunitatea a ajuns la conștiința adevărului. Din aceasta s-a format conștiința, știința că Dumnezeu este triunit.

Concilierea în care se crede în Christos nu are nici un sens, dacă Dumnezeu nu e știut (cunoscut) ca cel triunit, dacă nu se recunoaște că el este, dar este și ca celălalt, ca ceea ce se diferențiază pe sine, ca celălalt astfel încât acest celălalt e Dumnezeu însuși, are în el natura divină în sine, și că suprimarea acestei diferențe, alterități, această reîntoarcere, această iubire, este spiritul.

Ține de această conștiință faptul că credința nu este raport față de ceva secundar, ci e raport față de Dumnezeu însuși.» (p. 482).

Din Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Prelegeri de filosofie a religiei, trad. D. D. Roșca, Editura Humanitas, București 1995.

NB. Am intervenit în traducerea de mai sus și am redat câțiva termeni altfel: Cristos – Christos; ființare – ființă; ființează – există.

București, 9 aprilie 2017

  • 11 aprilie 2017
Rosmini: Isus Christos? Cauza exemplară, Adevărul și Caritatea lui Dumnezeu

Persoana lui Christos și moartea sa

Scrisoare către don Luigi Gentili la Domodossola

«Dragul meu frate și coleg în slujirea Domnului,

care să vă hrănească mereu și să vă întărească cu harul său,

Îți răspund acum la întrebările pe care mi le-ai pus în scrisoarea ta dragă pe care am primit-o astăzi. Prima: în ce constă unirea ipostatică a lui I.C. și dacă aceasta ar fi unirea intelectului cu Cuvântul etern. – Așa după cum v-am spus verbal, unirea intelectului cu Cuvântul etern este unirea din ținuturile cerești, aceea a lui Christos, adică unirea ipostatică este unirea cea mai puternică. Vorbind cu dumneavoastră care ați citit Eseul, pot să mă explic pe scurt. În viața aceasta intelectul nostru vede ființa mentală sau comună; în cealaltă viață va vedea ființa subzistentă, pe Dumnezeu, esența divină. Când intelectul nostru vede ființa subzistentă, atunci nu încetează să vadă ființa mentală, dar această ființă mentală se identifică cu ființa subzistentă; tot la fel este identificat Cuvântul divin, lumea minții celor fericiți; deci cei fericiți văd Cuvântul. Dar ce înseamnă vederea Cuvântului? Nu înseamnă că deja sunt Cuvântul. Ei pot spune: vedem Cuvântul, dar nu pot să spună: suntem Cuvântul. Ce diferență există între aceste două expresii? Aceasta potrivit căreia vedem Cuvântul exprimă că, de fapt, Cuvântul este obiectul intelectului; dar când se spune suntem Cuvântul, atunci se exprimă că, în fapt, Cuvântul însuși este subiectul, nominativul, este acela care vorbește în această construcție. Țineți cont de această diferență și veți vedea cât de departe este unirea fericiților cu Dumnezeu în raport cu unirea ipostatică.

Veți zice: explicați-mi cum devine Cuvântul subiect în Christos. Aceasta este explicația pe care pot să v-o dau. Ce este o persoană? „Persoana este un subiect inteligent (un Eu) și autonom”; dacă vreți definiția pe care am dat-o în Antropologie: „persoana este o substanță inteligentă, în măsura în care conține un principiu independent și incomunicabil”. Dar în omul simplu partea rațională și volitivă este acest principiu ce constituie personalitatea, pentru că este principiul cel mai înalt care există într-un om, de care depind toate celelalte potențe; Eul în noi, în măsura în care este inteligent, volitiv, liber, în acea măsură este o forță supremă născută să domine toate celelalte forțe componente ale naturii umane și, deci, este o persoană. Dar în Christos nu este la fel; acel Eu uman, inteligent, volitiv, liber nu este suprem, nu este independent, ci unit cu un alt Eu, cu Eul divin; depinde de Eul divin într-un mod asemănător felului în care principiul animal într-un om depinde de principiul inteligent: sicut anima rationalis et caro unus est homo, ita Deus et homo unuis est Christus. Deci Eul uman în Christos nu este persoană. Când Christos spune: EGO et Pater unum sumus, vorbește de Eul divin, persoana; când spune: Pater maior Me est, vorbește despre un Me uman, și nu despre persoană, ci despre un principiu subordonat, nu despre primul, care îl privează de modul de a fi persoană. – A doua întrebare: dacă omenitatea lui Christos poate și să se bucure și, în același timp, să sufere. Dar referitor la acest punct vă trimit la ceea ce învață Sfântul Toma, partea a III-a, chestiunea XLVI, art. 7 și 8, care vă va mulțumi, cred, pe deplin. – A treia întrebare: despre părăsirea Tatălui. Mi se pare că pe scurt aceasta este explicația. Eul divin era în mod esențial fericit; Eul uman în ceea ce privește partea superioară, adică intelectul care avea viziunea beatifică, era fericit în întregime. În ținuturile cerești este un act al intelectului, al acestei singure puteri care îl vede pe Dumnezeu, care îi face pe toți fericiți. Astfel partea superioară a ținutului ceresc atinge, ca să spunem așa, pe Dumnezeu, iar celelalte părți sau potențe devin fericite nu pentru că îl ating sau îl văd pe Dumnezeu nemijlocit precum celelalte, deoarece ca atare (ca potențe separate) nu sunt capabile să-l vadă pe Dumnezeu, ci pentru că bucuria mare din plinătatea părții intelective dă pe dinafară și aproape că se revarsă în toate celelalte părți. Dar această revărsare și această inundare a bucuriei divine în Christos călător nu aveau loc; era împiedicat de însăși voința sa; cu excepția momentului de pe Tabor, când pentru câteva clipe, le-a arătat Apostolilor că putea să o facă. Astfel alte părți inferioare ale naturii umane a lui Christos nu erau fericite pe pământ și puteau să sufere durerea, după cum au și suferit peste măsură. Cu aceste premise, iată în ce consta părăsirea Tatălui. Cristos a murit doar din cauza durerii, fără să se nască în corpul său, după părerea mea, vreun fel de distrugere. Însă doar durerea corporală, fără distrugere, nu putea să-l ucidă, după părerea mea, pentru că eu cred că moartea nu survine decât atunci când spasmul corporal se termină cu o cangrenă sau provoacă vreo altă distrugere; dar lucrul acesta, cum spun, nu cred că a avut loc în Christos înainte de moarte. Totuși putea să-l ucidă și l-a ucis durerea spiritului care i s-a adăugat; fiind că sunt de părere că o durere excesivă a spiritului poate să împiedice orice funcție vitală a sufletului în corp, și deci poate, după ce a lăsat corpul mort, să se despartă de suflet.

Dar se va spune, cum poate să aibă loc lucrul acesta în Christos? Nu putea sau să reducă, sau să împiedice această durere, ori să se întărească singur? Putea, mai mult decât atât nimic nu-i era mai ușor, dar nu a voit și aici este aspectul eroic, inefabil al abandonării lui Christos în seama Providenței Tatălui său ceresc. Din respect față de sine Christos s-a lăsat în mâinile Tatălui; spunea Christos – „Eu am un Tată, se va gândi el la mine, nu vreau să mă gândesc decât la el, atunci să clarifice el lucrurile acestea! Tatăl meu este foarte bun, foarte grijuliu, de ce trebuie să-mi fac griji?” – Aceasta este caritatea ridicată la gradul cel mai înalt, la infinit. Nu-l costa nimic să se sprijine pe sine, dar nu, Tatăl trebuie să aibă cinstea de a-l salva pe acela care spera numai în Tatăl. Tatăl a voit să pună în primejdia cea mai mare posibilă atâta credință, atâta părăsire și l-a lăsat să moară fără să-l întărească, fără să-l ajute. Aceasta este părăsirea inefabilă. Deși Christos a fost părăsit de Tatăl, pentru lucrul acesta, el nu l-a părăsit pe Tatăl, dar a sperat în el și dându-și ultima suflare a spus: In manus tuas commendo spiritum meum!! Oh, ce lucruri inefabile, adorabile, incomprehensibile sunt acestea! Etiam si occideris me, in ipso sperabo. Cred din toată inima că, dacă vom putea să înțelegem părăsirea Tatălui, nu vom supraviețui durerii pe care ne-ar provoca-o.

La revedere, dragul meu, rugați-vă la Pătimirea dumnezeiască și plângeți și pentru mine, pentru că am inima foarte împietrită. La revedere și vă mulțumesc mult pentru tot binele pe care îl faceți sufletelor răscumpărate de Christos; acesta bine s-a făcut și pentru mine și mă simt dator; Christos vă va răsplăti. Îmbrățișați-i pe toți și aprindeți-i de dragostea divină. La revedere din nou. Al dumneavoastră devotat ROSMINI p.

Trento, 18 martie 1832

P.S. Animalele, pentru a răspunde la întrebarea din prima dumneavoastră scrisoare, nu au nici un fel de cunoaștere propriu-zisă; au doar senzații și tot ceea ce ține de senzații: 1. fantezie; 2. instinct; 3. obișnuință. Dar ar fi prea mult să vă vorbesc despre aceste lucruri. Puteți să găsiți ceva despre ele în Antropologia, în care voi trata pe larg aceste chestiuni. Spuneți-i dragului Molinari și lui Vismara, Morera, Belisy, Alvazzi, Flecchia, Giuseppe și Petru mii de urări în Domnul.»

Din Antonio Rosmini, Epistolario completo, Casale Monferrato, tip. Givoanni Pane, 1889, vol. IV, pp. 236-239, scrisoarea 1641, trad. Wilhelm Dancă.

[Corespondența lui Rosmini este foarte bogată; ediția 1884-1889 conține 11.000 publicate în 13 volume. Începând din 2013 se pregătește o ediție critică a Epistolarului rosminian.]

Cuvântul, înțelepciunea lui Dumnezeu în istorie

«45. În mai multe cărți sfinte s-a vorbit despre credință ca sursă de înțelegere, ca aceea ce învigorează rațiunea umană și o conduce la adevăr, ca învățătoare ce o face să vadă și care îi încredințează secretele înțelepciunii. Sfântul Paul scriind Evreilor învață că doar prin credință cunoaștem acel plan foarte vast pe care Dumnezeu l-a conceput și îl desfășoară practic în univers.

Tot acest lanț imens de evenimente din care rezultă universul, care începe cu cuvântul creator și se termină cu cuvântul judecător al lumii, toate aceste nenumărate evenimente, spun, potrivit Sfântului Paul, stau împreună și depind doar de Cuvântul divin. „Prin credință”, spune (Sfântul Paul), „înțelegem că lumea a fost alcătuită prin cuvântul lui Dumnezeu, așa încât ceea ce se vede provine din cele care nu se văd” (Evr 11,3). Ce sunt aceste lucruri invizibile din care au fost scoase cele vizibile? Cele dintâi sunt conceptele atotputernicului, care subzistau în mintea sa înainte de crearea universului, sunt decretele concepute de el deja din veșnicie, dar care rămâneau invizibile pentru creaturi, fiindcă acestea nu erau încă formate, iar acelea încă nu erau puse în act. Asemenea decrete și concepte sunt planul arhitectului înțelept, potrivit căruia a proiectat și a construit edificiul; dar acest proiect nu fusese inscripționat în nicio materie exterioară, nici pe hârtie, nici pe piatră sau pe lemn;  exista doar în mintea sa. De aceea creatura intelectivă înainte de a fi admisă la vederea unei asemenea minți, nu găsește nici unde, nici cum să vadă marele proiect al lumii, cu excepția cazului în care este pus în execuție în mod vizibil. Dar nu este pus în execuție pe deplin decât la sfârșitul secolelor. Astfel, acest proiect, acest concept imens devine vizibil în mod perfect doar la sfârșitul secolelor, deși toate secolele, potrivit doctrinei Sfântului Paul, sunt cuprinse în el, sunt toate, înainte ca să se desfășoare, proiectate și așezate în secretul minții celei mari. De vreme ce încă nu au trecut toate aceste secole, prin care se zidește edificiul maiestos corespunzător cu fiecare din părțile sale modelului etern, și, neputând să fie în ochii omului, care trăiește pe pământ, pe deplin vizibil, Dumnezeu putea doar să i-l arate în mod pozitiv sub aspectul părților sale principale și al scopului său sublim; astfel, numai revelația putea să ne facă părtași la conceptul divin. Numai prin auzire, doar prin credință care, pe scurt, vine din auzite, am fi putut să înțelegem că toate secolele trecute au fost îndreptate de Cel Etern spre scopul cel mai înalt al gloriei Cuvântului umanizat.

46. Aceasta este marea explicație pentru care, potrivit profetului Isaia, Dumnezeu îl consolează pe Israel, poporul său, și îi dovedește cât de slab este sprijinul pe care se bazează celelalte popoare ce se încred în zei falși; el îi provoacă pe acești zei și pe toți adoratorii lor să explice marele plan al universului, așa după cum el poate să o facă, fiindcă el l-a conceput și doar el l-a pus în desfășurare.

Așadar, pentru a face cunoscut acest plan, pentru a transmite această mare știre care doar ea putea să aducă liniște în sufletul uman mereu neliniștit, mereu agitat în privința viitorului său destin, el este cel priceput în a cunoaște prezentul, trecutul, viitorul, fiind el toată imensitatea timpurilor, toată vastitatea spațiilor adunate la un loc, în unitatea lor cea mai completă și perfectă, și legând fiecare atom și fiecare mișcare de un singur scop fixat din eternitate și demn de Dumnezeu, de un scop care este Dumnezeu însuși, Cuvântul. „Eu sunt cel dintâi”, spune în acel loc (Is 44, 6-8), „și cel din urmă și în afară de mine nu este Dumnezeu. Cine este ca mine? Să spună, să facă cunoscut și să-mi explice, de când am format poporul din vechime! Cele viitoare și cele care vor veni să le facă cunoscute! Nu vă temeți și nu vă înspăimântați! Nu te-am făcut eu să auzi de demult și nu ți-am făcut cunoscut? Voi sunteți martorii mei”. Aproape că spune: dacă nu aveți nicio ființă în afară de mine care să poată să expună și să reveleze în fața neamului omenesc marele plan ce cuprinde toate lumile, ce cuprinde lungimea, lățimea, adâncul, trecutul, prezentul, viitorul, atunci nu aveți pe nimeni în afară de mine care să-i găsească și să le transmită oamenilor consolarea adevărată în necazurile lor, să le dea acea știință atât de necesară, care explică guvernarea universală și care o justifică, care înlătură dificultățile minții omului încercat și care liniștește tulburările inimii. Să tremure așadar în întunericul ignoranței sale profunde cine este departe de mine; cei care îmi sunt aproape să nu se teamă de nimic, dar în revelațiile ce le voi face lor și ce le-am făcut mereu, să caute puterea lor, să-și bazeze tăria lor, astfel încât dacă celorlalți oameni li se întâmplă să aibă noroc, să nu invidieze soarta lor incertă și de moment.

47. Într-adevăr, nimeni în afara lui Dumnezeu nu putea să descopere acel scop moral al universului care regularizează toate iregularitățile aparente; doar el putea deja încă de la început să vorbească oamenilor recent creați cum au fost scoase lucrurile din nimic, cum era creatura inteligentă scopul tuturor celorlalte (creaturi), care era scopul acestei creaturi, de ce a creat-o, adică pentru ca să găsească în slujirea sa fericirea. Numai Dumnezeu revelând omului planul pe care doar el îl concepuse putea să-l facă părtaș la punerea lui în desfășurare.

Așadar, știința ce reînsuflețește și revitalizează spiritul oprimat în încercare este aceea ce revelează tainele Providenței, iar aceasta nu putea să fie decât de la Dumnezeu, nu putea să vină decât de la cuvântul lui Dumnezeu. Rațiunea umană nu putea să o inventeze de la sine, trebuia să fie pozitivă. Dumnezeu o scotea din gândul secret al minții sale, deoarece în exterior acel gând nu se realiza deplin și nu se făcea văzut decât la sfârșitul secolelor, când se va putea vedea din toate lucrurile unitatea cea mai simplă. De aceea, fără această revelație, doar cu ajutorul științei experimentale, omul lovit de nenorociri și încurcat de varietatea evenimentelor cu greu ar fi reușit să nu șovăie și să nu piardă și ideea de minte binefăcătoare care guvernează lumea. Pentru acest motiv Dumnezeu nu l-a lăsat pe om fără revelație, ci a început să i-o dea când au apărut primele sale nenorociri, mai mult chiar decât atât, când el a început să existe; se poate spune că, atunci, încă de la început, printr-o astfel de revelație s-a pus în mișcare rațiunea umană imobilă.

48. Existența, înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu în guvernarea universului a fost cu adevărat acea sămânță fructiferă, aruncată la început, care a germinat tot ce a fost cel mai sănătos, cel mai consolant, cel mai prețios conținut din toate filosofiile națiunilor.

De aceea cei integri care au fost loviți și tulburați de nenorocirile umane să-l roage pe Dumnezeu nu pentru o altă consolare, ci să le sporească luminile sale, să sporească descoperirea secretelor sale din Providența sa. Aceasta este răsplata sfinților încercați: „Fă-mi cunoscute, Doamne, căile tale, și învață-mă cărările tale. Călăuzește-mă în adevărul tău și învață-mă, căci tu ești Dumnezeul mântuirii mele și pe tine te-am așteptat ziua întreagă”. (Ps 25, 4-5). Astfel, doar din cunoașterea acestor căi și a acestor cărări și din ce aștepta personajul (din Psalmi) ce vorbește despre acea întărire, înțelegem ce-i trebuia spiritului său încercat; sau din cunoașterea, cum spun Eusebiu și Teodor Eracles, a scopurilor Providenței, a privirilor care bat departe, potrivit cărora Dumnezeu împarte bunurile și relele. Comunicând mai multe din aceste lumini acelor oameni care au mai mare nevoie, Domnul îi provoacă cu bunătate fidelă, așa cum spune Apostolul, „Încă nu v-a încercat vreo ispită care să depășească măsura omenească. Dumnezeu este credincios: el nu va permite să fiți ispitiți peste ceea ce puteți, însă o dată cu ispita vă va da și o ieșire ca să o puteți îndura” (1 Cor 10, 13). Așa încât prin suferințe și nenorociri cei buni nu suferă decât o ispită, pe care Sfântul Paul o numește „omenească”, adică sensibilă, fără ca tulburarea din simțurile lor să treacă și să genereze îndoială în minte sau să îndepărteze consensul voinței de la credința adevărată.

49. Nici această știință consolatoare pe care Dumnezeu o comunică sfinților săi nu este diferită de corpul adevărurilor ce constituie religia revelată. Cât de prețioasă este această religie pentru omenire! Nu este oare adevărat că cel ce o studiază și o judecă în mod echitabil află în cele din urmă că ea nu este altceva decât o știință de încurajare comunicată ființelor muritoare pentru a le mângâia și a le susține în încercările lor, pentru a le revela în descurajările lor și pentru a le confirma în adevăr și în virtute? De aceea măreața carte a Scripturilor este o scrisoare divină, un tratat mângâietor, unde se găsește depozitul Credinței. Faptul că acesta este scopul și misiunea generală a scripturilor divine face parte din învățătura Apostolului către Romani, care îi întărea în încercare și le spunea: „tot ce a fost scris de mai înainte a fost scris pentru învățătura noastră pentru ca, prin statornicia și mângâierea Scripturilor, să avem speranță” (Rom 15, 4).»

Din Antonio Rosmini, Teodicea, a cura di Umberto Muratore, Roma-Stresa, Citta Nuova-CISR, 1977, pp. 60-63, trad. Wilhelm Dancă.

Christos Învățătorul adevărului și al carității

«108. Dar după cum am spus, în fiecare ucenic locuiește Cuvântul și-l umple de Duhul său, în așa fel încât fiecare este și centru și întruchiparea scopului întregului, cu toate că este și un mădular mai mult sau mai puțin important care îndeplinește un rol mai mult sau mai puțin important în trupul al cărui cap este Christos. În fiecare pâlpâie deci lumina adevărului și în fiecare arde focul carității: nu îi lipsește nici celui mai neînsemnat creștin în marea și în substanțiala comuniune a Bisericii și poartă în sine principiul și aplecarea spre alte unificări binefăcătoare și care este mai mult sau mai puțin aplecat spre acestea spre a contribui mai mult sau mai puțin la caritate, și aceasta mai mult sau mai puțin la cunoașterea exterioară și prin daruri, se manifestă în el. De aici rezultă toate acele asociații de ordin religios, care își propun să propage, prin mai mult zel, pe o scară mai mare, cu mai multă rânduială, caritatea și binefacerile față de aproapele: care nu sunt, după cum reiese clar, decât propovăduirea adevărului și a carității, rădăcinile mereu roditoare, și rezultatul firesc și necesar al Școlii, al lui Dumnezeu care este Învățătorul nostru și Mântuitorul oamenilor, adică a Bisericii sale.

Căci caritatea poate fi exercitată de oricine, dar cu mai mult rod dacă sunt mai mulți laolaltă, dacă o fac într-un cuget, asemenea unei armate pașnice bine organizate, instruite și disciplinate, în aceeași acțiune. Și cine iubește cu adevărat un lucru, îl iubește în întregime, nu doar o parte din el, și cum adevărul despre care vorbim e nelimitat, la fel și caritatea pură e, prin felul său de a fi, nemărginită; astfel nu s-ar putea zice niciodată: îndeajuns, fără a se respinge singură, deci tinde spre atingerea culmii să facă tot binele de care este în stare. Marginile sale nu sunt decât subiective dat fiind că ea se găsește implicată și antrenată în om, nu se poate extinde și în lucrările exterioare, și rămâne astfel implicată în măsura în care rămâne implicat în om și adevărul. Acea ignoranță deci, care se poate găsi până și la creștini în ceea ce privește cunoașterea care ține de reflecție, și slaba conlucrare dintre libera voință pentru explicarea adevărului însuși, sunt cele două limite impuse de diferiți oameni zelului carității lui Christos. Dar aceste limite pot fi împinse din ce în ce mai încolo și îndepărtate; și deci nedefinitul este mereu o nouă manifestare a Creștinismului. Dat fiind că caritatea ajunge să facă totul și cu orice sacrificiu. Acum toate lucrurile bune, fie și trecătoare, pot servi țelului celor bune, căruia, prin presupuneri și argumentări neautorizate, a fost atât de controversat în rândul filosofilor dinainte de Christos, fără de care nu ar fi văzut limpede în veci, și nu ar fi căzut de acord; dar după Christos nimănui nu-i mai poate fi neclar sau îndoielnic care este țelul. Așadar, caritatea este o dragoste pentru care omul se uită pe sine pentru semenii săi, nu-și mai caută altă preocupare decât aceea de a le aduce toate cele bune, prin fiecare învățătură, osteneală și suferință, fie că este vorba de un lucru bun pentru trup, intelect sau unul moral: subordonându-le pe cele două de mai înainte celui din urmă pentru că este țelul celorlalte. Cele trei culmi care produc caritatea, la o privire atentă, se reîntorc la cele trei stări ale ființei, cea reală, cea ideală și cea morală: și îi revin celor trei categorii supreme, în care se regăsesc toate lucrurile care pot fi concepute de minte, și care se cufundă în cele trei stări primordiale ale ființei. Și cum în această ființă, una și în același timp Întreită, se regăsește adevărul; la fel se poate vedea din nou în ce fel caritatea se regăsește în adevăr, și cum acestea două comunică între ele. Acum, adevărul deplin e rânduit, dat fiind că și ființa e rânduită; în așa fel încât după rânduiala generării, vine ființa reală și ideală, și după acestea două cea morală, și întreaga ființă ajunge să atingă perfecțiunea prin ea. Astfel, în același mod e rânduită, de asemenea, și caritatea. Despre care, orice altă dragoste care s-ar îndepărta de această rânduială, și s-ar opune rânduielii adevărului, în consecință, s-ar putea spune că e falsă, și mai degrabă, dăunătoare decât binefăcătoare. Cristos, așadar, a adus adevărata dragoste pe pământ, care nu putea fi pe de-a-ntregul adevărată decât cu condiția să fie în același timp atât sublimă cât și dumnezeiască, și pe bună dreptate el a putut să afirme că acest precept era al său. (cf. In 15, 12).

109. Și cum caritatea pornește de la discipoli fie de unii singuri, fie în părtășie; așa pornește de la aproapele spre binele individului, și spre binele comunității; totuși, înțelesul uman al carității se adresează întotdeauna individului; căci comunitățile însele condiționează mijloacele și nu scopurile, neputând avea alt scop decât fie binele indivizilor asociați, fie al celorlalți. În caritate se găsește deci principiul nemuritor al refacerii și reformei nu numai a Bisericii, după cum am spus când am vorbit despre adevăr, dar și a societății familiale, lucrarea de educație fiind în mod principal datorată carității, iar în ceea ce privește societatea civilă, în căutarea îndurării care îi însuflețește pe membrii săi, căci aceasta are ca temelie dreptatea, căreia îi domolește rigoarea, făcând pace între păreri și interese printr-o stimă reciprocă, prin concesii mutuale și rezonabile înțelegeri între cetățeni, și mai ales să reteze orgoliul și despotismul atât de obișnuit și aproape de neseparat al acestei puternice societăți, învățând-o ce este ea, faptul că este doar slujitoarea și nicidecum stăpâna Bisericii, sau a Familiei, pe care asemenea orânduirilor precedente care prin modul cum erau concepute le-au respectat și slujit, trebuie să aibă ca scop cinstirea acestora. Dar fiind că și familia și națiunea sunt părtașe ale acestei nemuriri, căci înțelepciunea creștinească are părtășie cu toate lucrările pe care le cuprinde și le preface și că mai înainte de toate ea însăși încurajează marea școală pe care a deschis-o, adică Biserica catolică.

110. Dar caritatea nu se oprește, după cum am spus, la om, ci se desăvârșește în Dumnezeu; pentru că ea îi iubește pe oameni sau pentru că aceștia au sau pot să aibă părtășie cu dumnezeirea. Dat fiind că, Dumnezeu, Învățătorul lumii, este Adevărul, iar acesta odată ce se face cunoscut oamenilor, desăvârșește Adevărul, așa încât acesta este începutul și uneori sfârșitul învățăturii dumnezeiești care într-un cerc nicidecum vicios, ci puternic și plin de viață, sălășluiește și se împlinește, astfel Dumnezeu, Duhul adevărului, este Caritatea, care făcându-se cunoscută oamenilor se reîntoarce mereu la ea însăși, așa cum a observat și Sfântul Augustin, iubește cu aceeași dragoste, și totul este dragoste, Dumnezeu Dragoste începutul și Dumnezeu Dragoste sfârșitul. Și astfel dezvăluit și împărtășit omului scopul binelui, i-au fost dăruite omenirii acele două lucruri supreme pe care ea le-a căutat mereu bâjbâind prin lumea întunericului, adică virtutea desăvârșită și viața fericită. Căci în acel mod de viață și de lucru care se mărginește și se oprește în mijlocul drumului, care nu înțelege scopul absolut al tuturor lucrurilor, Dumnezeu poate să lase să se vadă prea bine vreo asemănare sau mai degrabă analogie cu virtutea, spre care aceasta are o aplecare, și această asemănare sau analogie sau aplecare poate fi luată în mod eronat de oameni drept virtute dar nu poate fi virtute, „după cum”, spune Sfântul Augustin, „nici înțelepciunea adevărată nu este cea care, în lucrurile percepute de ea cu chibzuință, în acțiunile pline de curaj, puse în aplicare cu multă grijă, bine rânduite, nu își îndreaptă atenția spre acea finalitate, în care Dumnezeu este totul în toți, într-o veșnicie sigură și pace deplină. Într-o asemenea virtute totală, pe care omul o găsește pe acest pământ, unde totul începe și nimic nu se sfârșește, unde adevărul esențial este privit ca o enigmă, unde îndurarea este practicată ca un exercițiu laborios și ca un efort, găsește, după cum spuneam, pe acest pământ, viața fericită, ascunsă printre vălurile adevărului și învăluită printre pătimirile îndurării, dar nu mai puțin adevărată. Omul aflat într-o astfel de condiție se declară satisfăcut în sinea sa, și declară asta cu toată sinceritatea. El știe să ia în stăpânire infinitul și, în voința lui, a cărui bunăvoință și maiestate nesfârșite le simte din plin, poposind ca într-un loc foarte sigur, căruia i se încredințează cu o speranță fără de tăgadă, fiindcă nici el, deși plămădit de Însuși Dumnezeu în spiritul carității sentimentelor, nu se mulțumește deloc să prefere bucuria eternă, în locul onorurilor trecătoare și pune în balanță valoarea celor două comori nemărginite, ca o femeie ce zice: „ori pătimești, ori mori” și așa cum același Apostol, ezită în privința binelui, care ar trebui să fie cel mai prețios; sau evidențiază meritul chiar înaintea viziunii, așa cum spunea o altă femeie: „să nu mori, dar să pătimești”, și cum spune undeva Apostolul Paul: „Căci aș dori să fiu eu însumi anatema de la Christos pentru frații mei” (adică separat de principiul său) (cf. Rom 9, 3). Dar, dacă în timpul școlii, al activităților libere, al așteptării unor merite este suficientă, pentru a face fericită viața omenească, „acea speranță”, ca să folosim exprimarea Sfântului Augustin, „a contemplării lui Dumnezeu, care aduce cu sine înțelepciunea adevărului sigură și plăcută”. Odată cu încetarea curgerii timpului, adevărul esențial, care persistă în om ca început, manifestându-se totodată și ca sfârșit, îi dezvăluie și îi oferă toate comorile eterne, ascunse în profunzimile ființei adevărate, și astfel, Christos, ca în bine cunoscutul verset biblic, dăruiește Împărăția Tatălui, deja dezvăluită oamenilor; și Îndurarea se contopește cu Adevărul, care o influențează, o însoțește și se raportează la ea, distrugând, ca să zic așa, cuptorul care strânge laolaltă flăcările, ațâță văpaia flăcărilor care nu se ostoiește, și, cuprinzând întreaga ființă descoperită, face ca omul să trăiască prin ea, adăpându-se din focul divin și din nemurire. Promisiunea, așa cum apare destul de limpede, este pe măsura marelui Învățător, fiind în conformitate cu absolutul învățăturii: totul se înfăptuiește, dacă acel învățător este Dumnezeu, deci el trebuie să fie totul laolaltă și obiectul doctrinei, adevărul, și sursa obiectului îndurării și chiar obiectul veșnic al fericirii: orice altă știință ar fi mai prejos de un astfel de învățător și unei astfel de învățături, așa cum orice alt țel ar fi fost inferior măreției Creatorului.

111. Sfântul Augustin observă că există anumite lucruri, pe care, deținându-le, implicit le cunoști. Și pe acestea oamenii nu le pot separa de dragoste. Dar, în același timp, unele dintre ele nu pot fi cunoscute pe deplin, și, deci, nici deținute de către cel care nu se bucură de ele, plăcerea fiind în sine un act de dragoste; nu pot fi stăpânite, dacă nu sunt cunoscute și nici cunoscute, atâta timp cât nu sunt iubite și plăcute de cineva. Binele se află în următoarea situație: bonum quod non amatur, nemo potest perfecte habere vel nosse: quis enim potest nosse quantum sit bonum, quo non fruitur. Non autem fruitur, si non amat: nec habet igitur quod amandum est, qui non amat. (De Diversis Quaestionibus, q. 35).

Aplicând această doctrină la o viață fericită, se confirmă ceea ce spuneam mai înainte, adică:

În cunoașterea adevărului se desăvârșește îndurarea, pentru că aceasta fiind un bine, nu poate fi cunoscută în totalitate, dacă nu este iubită și nimeni nu se bucură de ea, și invers, îndurarea se desăvârșește neapărat în cunoașterea adevărului, căci faptul în sine de a deține acest obiect iubit implică tocmai cunoașterea lui. Ceea ce nu implică un cerc vicios, ci mai degrabă ca adevărul și îndurarea să coexiste aproape, aș zice împreună, comunicând și completându-se reciproc.

Cele două cuvinte la care se rezumă învățătura lui Christos, Adevăr și Îndurare, conțin nu numai înțelepciunea omului în viața prezentă, ci și fericirea din viața viitoare; așa încât, învățăcelul unei astfel de școli primește înțelepciunea, pe care și-a dobândit-o în vârtejul încercărilor prezente și își însușește o oarecare demnitate și o oarecare pace în toiul luptelor care s-au dat în jurul lui, fie de forțele naturii, fie de neîncetatele conflicte ale omenirii; astfel are revelația morții trecătoare și a veșnicei fericiri.

De aceea, ca în cuvântul Învățătorului dumnezeiesc: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău” (Mt 22, 37), nu este numai un act de dreptate, ci și o măsură, de chibzuință dată omului, așa încât el să-și poată da seama unde poate descoperi această viață de veșnică fericire, care este ultima sa speranță și ansamblul nevoilor sale, și asta pentru că în îndurarea deplină se descoperă împlinirea adevărului; astfel, în mod asemănător, îi este indicată chiar viața fericită, aproape arătată cu degetul de către Învățătorul dumnezeiesc, în deplina cunoaștere a adevărului, care nu poate fi desăvârșită, dacă omul ignoră această parte pe care doar îndurarea i-o revelează, astfel zicându-i: „Iar viața veșnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Christos”. (In 17, 3).

Am preluat acest text din Antonio Rosmini, Introducere în filozofie, trad. Raluca Anca Popescu, Editura Ars docendi, București 2002, pp. 300-308.

[Pentru motive didactice, în textul citat mai sus am redat următoarele cuvinte într-un limbaj catolic uzual: milă = caritate; restaurație = refacere; milostivire = îndurare; universală = catolică; Hristos = Christos; Iisus = Isus; slova = cuvântul; grăind = zicând; ucenic = discipol; Pavel = Paul.]

București, 8 aprilie 2017

  • 8 aprilie 2017
Kierkegaard: Isus Christos? Paradox, model, cale și adevăr

Christos este paradoxul

«El nu este, și nu vrea să fie pentru nimeni, unul despre care am avut ceva de învățat doar din istorie (istoria lumii, istoria pur și simplu, în contrast cu istoria sfântă) căci din istorie nu se poate ajunge să știi nimic despre el, pentru că, în primul rând, despre el nu poți „să știi” nimic. El nu vrea să fie judecat omenește după urmările vieții sale, adică, el este semnul scandalului și obiectul credinței și vrea să fie aceasta. A-l judeca după urmările vieții sale este o blasfemie; căci el este Dumnezeu, și atunci viața sa, pe care el o trăiește și a trăit-o, este nesfârșit mai hotărâtoare decât toate urmările ei în istorie. Cine a rostit aceste cuvinte ale chemării? Cel care cheamă, care rostește invitația. Cine este cel care cheamă? Isus Christos. Care Isus Christos? Isus Christos care e așezat în slavă la dreapta Tatălui? Nu, de pe tronul slavei sale el nu a rostit nici un cuvânt. Deci este Isus Christos în umilința lui, în starea de umilire, cel care a rostit aceste cuvinte. Și atunci Isus Christos nu este unul și același? Da, el este astăzi și ieri același și același ca și acum 1800 de ani, acel Isus Christos care s-a coborât pe sine însuși și și-a asumat condiția de serv, acel Isus Christos este cel care a rostit cuvintele acelea ale chemării. Tot el este acela care a spus că se va reîntoarce în slavă. La acea reîntoarcere în slavă este iarăși același Isus Christos; dar lucrul acesta nu s-a întâmplat încă. Așadar acum el nu este în slavă? Ba da, aceasta o crede creștinul. Dar cuvintele acelea el le-a rostit când se afla în starea de umilire, dintru slava sa el nu le-a spus. Și despre întoarcerea sa întru slavă nu se poate ști nimic, ea poate fi doar, în înțelesul cel mai strict al cuvântului, crezută. Dar credincios nu poți ajunge să fii decât venind la el când el se află în umilința lui, venind la el care semnul scandalului și obiectul credinței. Altminteri el nu există pe pământ, căci numai astfel a fost el aici. Că el se va întoarce în slavă, e un lucru pe care-l așteptăm, dar lucrul acesta nu poate fi așteptat și crezut decât de cel care, așa cum a fost el aici, a stat lângă el și stă mai departe lângă el. Isus Christos este acum același; însă el a trăit acum 1800 de ani în acea umilință și se schimbă de abia la reîntoarcerea sa. Nu s-a întors încă, deci el este încă mai departe cel umilit, despre care se crede că va reveni întru slavă. Ceea ce a spus și a predicat el, acel cuvânt pe care el l-a rostit, devine eo ipso neadevărat dacă stârnim aparență că Christos al slavei a fost cel care l-a rostit. Nu, acela tace, cel umilit vorbește. Intervalul (dintre umilința și reîntoarcere în slavă) care în clipa aceasta durează de vreo 1800 de ani, intervalul, adică ceea ce intervalul vrea să facă din el, relatările lumești ale istoriei lumii și istoriei bisericii despre Christos, despre cine a fost Christos, cine a fost adică cel care a spus cuvintele acelea, este indiferent, nu înseamnă nici vreun întreg, nici vreo jumătate; este ceva care pe el doar îl deformează, și prin aceasta face neadevărate acele cuvinte ale chemării. Căci ar fi un neadevăr dacă eu inventez cuvinte pe care un om nu le-a rostit niciodată și susțin că el le-ar fi spus. Dar este de asemenea neadevăr, și cuvântul pe care el l-a spus devine neadevărat, sau devine neadevărat faptul că el anume le-a spus, acele cuvinte, când eu îl inventez pe el în esență altfel decât era el odinioară, atunci când le-a spus. În esență altfel; căci un neadevăr în legătură cu unul sau altul dintre lucrurile întâmplătoare faptul că „el” anume le-a spus. Și astfel, dacă așa îi place lui Dumnezeu, să meargă aici pe pământ într-un atât de strict incognito, cum numai un atotputernic și-l poate asuma – și de ce, cu ce intenție anume face el asta, asta o știe numai el cel mai bine, și oricum temeiul și intenția rată că acest incognito vrea să însemne ceva esențial – dacă îi place lui Dumnezeu să vină în această umilă înfățișare de serv, arătând întocmai ca oricare alt om, să vină și să-i învețe pe oameni – și cineva apoi repetă întocmai cuvintele pe care el le-a spus, dar trezește impresia că Dumnezeu ar fi spus aceste cuvinte; atunci lucrul devine neadevărat că el a spus aceste cuvinte. Se poate învăța ceva din istorie despre Isus Christos? Nu. De ce nu? Pentru că, în primul rând, despre „Christos” nu se poate „ști” nimic. El este paradoxul, contrariul credinței, există numai pentru credință. Dar orice comunicare istorică este comunicare a „științei”, astfel că din istorie nu se poate ajunge să se știe nimic despre Christos. Căci dacă ajungi să știi despre el mult sau puțin sau ceva, atunci nu este acela care el este în realitate. Atât ajungi să știi despre el altceva decât ceea ce el este în realitate, astfel că nu ajungi să știi nimic despre el, sau ajungi să știi ceva neadevărat, ești înșelat astfel. Istoria face din Christos un altul decât el este într-adevăr, și astfel ajungi să știi din istorie mai multe despre Christos? Nu, nu despre Christos, căci despre el nu se poate ști nimic, în el se poate crede doar.» (pp. 36-38).

Contemporaneitatea cu Christos

«Creștinismul a venit pe lume ca Absolutul însuși, nu ca mângâiere sau consolare în înțelesul omenesc al cuvântului, creștinismul vorbește dimpotrivă mereu despre felul în care creștinul trebuie să sufere, despre cum un om, pentru a deveni și a fi creștin, trebuie să îndure suferințe, pe care el le și poate evita dacă renunță să devină creștin. Este într-adevăr o deosebire, mereu, nesfârșit mai mare căscându-se, între Dumnezeu și om și din cauza aceasta în situația contemporaneității se vădește că a deveni creștin (pentru a fi transformat întru asemănare cu Dumnezeu) omenește vorbind este un chin și o suferință încă și mai mare decât cea mai mare suferință omenească, și pe lângă aceasta și o crimă în ochii contemporanilor. Și așa se va arăta a fi totdeauna atunci când a deveni creștin ajunge să însemne și a deveni contemporan cu Christos. Și dacă a deveni creștin nu ajunge să capete această semnificație, atunci toate astea sunt o simplă vorbărie, devii creștin și e totul o vorbă goală și auto-înșelăciune și e doar vanitate, și e totul blasfemie și păcat împotriva celei de-a doua poruncii a legii și păcat împotriva Duhului Sfânt. Căci în fața Absolutului nu există decât un singur timp: Prezentul; pentru cel care nu este contemporan cu Absolutul, acesta nu există. Și că Isus Christos este Absolutul, asta se vede ușor, pentru că în fața lui nu există decât o singură situare: cea a contemporaneității; cei trei sute, șapte sute, cincisprezece sute, șaptesprezece sute sau optsprezece sute de ani sunt ceva ce nu are nimic de-a face cu toată problema, nu o schimbă cu nimic, și nici nu dezvăluie cine anume a fost el. Căci cine este el e evident și revelat numai pentru credință. Isus Christos, ca să spunem asta cu toată gravitatea, nu este un comediant, și nici o personalitate doar istorică, pentru că el ca paradox este o personalitate cât se poate de neistorică. Însă contemporaneitatea constituie deosebirea dintre poezie și realitate. Sigur, deosebirea dintre poezie și istorie constă în faptul că istoria este ceea ce s-a petrecut în realitate, poezia este posibilul, gânditul, poetizatul. Ceea ce s-a întâmplat însă cu adevărat, trecutul, este numai într-un anumit sens realul, anume numai în contrast cu ceea ce e creat de poezie. Lipsește aici determinantul, care este determinantul adevărului (ca interioritate) și al întregii religii: determinantul pentru tine. Trecutul nu este realitate „pentru mine”; numai prezentul este pentru mine realitate. Numai lucrul acela pe care îl trăiești în același timp, ca un contemporan cu el, este „pentru tine” realitate. Și astfel orice om nu poate deveni contemporan decât cu timpul în care trăiește – și apoi cu încă ceva, căci viața lui Christos pe pământ, istoria sfântă, stă singură pentru sine, în afara istoriei. Despre istorie poți să citești și să auzi ca despre ceva trecut, aici poți, dacă așa îți place ție, să formulezi judecăți pornind de la rezultate, de la deznodământ. Însă viața lui Christos pe pământ nu e ceva trecut, ea nu a așteptat la vremea ei, acum 1800 de ani, și nu așteaptă nici acum ajutorul rezultatului acesta. Un creștinism istoric este o încurcătură de vorbe și o nebunie creștină; căci ceea ce trăiește în fiecare generație ca creștin adevărat este acel lucru contemporan cu Christos, nu are nimic de a face cu creștinii din generațiile trecute, dar are totul de a face cu Isus Christos cu care este contemporan. Viața sa pe pământ merge laolaltă cu fiecare generație a stirpei omenești, viața sa pe pământ are contemporaneitatea sa veșnică. Și asta face de fiecare dată ca toate prelecțiile docte (care erudiție doctă, profesorală își are toate peticele șarlatanești și tot sprijinul în esență în sporovăiala că creștinismul ar fi ceva de domeniul trecutului și s-ar afla în istoria celor 1.800 de ani) să fie cea mai necreștinească dintre toate ereziile, ceea ce vede oricine și deci ar renunța la toate aceste dizertații docte, dacă ar încerca să-și imagineze generația contemporană cu Christos – ținând asemenea dizertații docte, însă orice generație (de credincioși) este de fapt contemporană. Dacă nu poți să te învingi pe tine însuți să devii creștin în situația de contemporaneitate cu Christos sau dacă el în situația de contemporaneitate cu tine nu te poate emoționa și atrage la sine, atunci tu nu ai să devii niciodată creștin. Poți atunci să-l cinstești și să-l lauzi, să-i mulțumești și să-l răsplătești cu toate bunurile lumești pe cel care te face să-ți închipui că ești totuși creștin – acela te înșală. Te poți socoti fericit că ai fost contemporan cu vreunul care să îndrăznească să-ți spună asta, poți ajunge să te exasperezi până îți vine să turbezi de mâncărimea asta care seamănă cu înțepătura unui „tăune”, că ești contemporan cu cineva care ți-o spune; în primul caz ești unul care se lasă înșelat, în celălalt caz ai ajuns cel puțin să afli câte ceva despre adevăr. Dacă nu poți să înduri condiția de contemporaneitate, această privire în realitate, dacă nu poți să ieși pe stradă și să-l vezi pe Dumnezeu în această oribilă procesiune și să vezi că acesta e și cazul tău și să-i cazi la picioare și să-l adori: atunci tu nu ești în esență creștin.» (pp. 86-89).

Christos este modelul

«… căci în realitate să fii creștin nu înseamnă să fii Christos (o, blasfemie!), ci să fii dintre cei care-l urmează, dar nu un asemenea adept delicat și împodobit care să vrea să profite de pe urma denumirii și îl lasă pe Christos să fi suferit acum multe, multe sute de ani; nu, să fii dintre cei care-l urmează înseamnă ca viața ta să capete la fel de multă asemănare cu viața lui cât îi este posibil unei vieți omenești să capete. Creștinismul nu este o doctrină; toată vorbăria despre scandalul întru creștinism ca doctrină este o înțelegere greșită, însemnează a atenua impulsul irezistibil într-o piatră a poticnirii, ca atunci când se vorbește despre o piatră de poticnire întru doctrina lui Dumnezeu Omul, întru învățătura despre iertarea păcatelor și împăcare. Nu, scandalul nu se leagă aici nici de Christos, și nici de faptul că tu însuți ești creștin. Dar cum mai apoi în creștinism totul a devenit confuz, tot astfel și aspectul acesta și astfel s-a realizat tocmai bine ca creștinismul să fi devenit păgânism. În creștinism se tot desfășoară o veșnică predică despre ce s-a întâmplat după moartea lui Christos, cum a învins el și cum învățătura sa a cucerit victorioasă întreaga lume, pe scurt se aud predici pline de încredere care ar trebui să se încheie mai curând cu exclamații de ura! decât cu amin. Nu, viața lui Christos aici pe pământ – aceasta este paradigma, și la fel și eu trebuie, ca orice alt creștin, să mă străduiesc să-mi alcătuiesc viața și acesta este obiectivul esențial al predicii, la asta trebuie să slujească ea, adică să mă mențină în stare activă atunci când mă moleșesc, și să mă întărească atunci când îmi pierd curajul. Tocmai aceasta este paradigma în situația de contemporaneitate; în ea nu se ajunsese câtuși de puțin la vorbărie despre ceea ce s-a petrecut apoi. Însă creștinismul actual l-a înlăturat pe Christos, și dimpotrivă vrea – să-l moștenească, să profite de numele său mare, de urmările uriașe ale vieții sale, și chiar nu lipsește mult ca ei actualii creștini să nu-și însușească drept propriu merit aceste urmări și să încerce să ne facă să ne închipuim că creștinismul actual este Christos. În loc ca fiecare generație să înceapă de la început cu Christos și apoi să-și facă din viața lui o paradigmă, creștinismul actual și-a luat libertatea să expună întreaga relație la modul pur istoric, să înceapă prin a-l lăsa pe Christos să rămână mort – și atunci e un adevărat triumf. (…) În situația de contemporaneitate, când te puteai asigura în fiecare clipă în ce măsură ucenicul îi seamănă învățătorului, nu era cu putință nici un fel de asemenea vorbărie goală scoasă din istoria universală; căci atunci ucenicul era alcătuit după paradigmă – nu ca în creștinismul actualmente existent, unde (presupunând, ceea ce este adevărul, că Christos este modelul, paradigma) dacă îi iei în considerare pe creștinii luați izolat, la gândul că ei ar putea corespunde unei astfel de paradigme, te miri singur, ca atunci când cineva ar susține că domus s-ar declina după paradigma lui mensa.» (pp. 128-130).

Christos este calea și adevărul

«Astfel Christos este adevărul în sensul că singura explicație adevărată despre ce este adevărul este aceasta: că el este adevărul. Poate fi întrebat aceasta un apostol, poate fi întrebat un creștin, anume ce este adevărul, și atunci apostolul și creștinul acela arată spre Christos la întrebarea aceasta și spune: priviți-l pe el, învățați de la el, el era adevărul. Asta vrea să spună că adevărul în sensul în care Christos este adevărul, nu este o sumă de fraze, nici o determinare conceptuală și nici altele asemenea, ci o viață. Ființa adevărului nu este o reduplicare directă a ființei în relație cu gândirea, ceea ce ar fi doar o ființă gândită dar pe care gândirea o asigura că a fi fiind doar o himeră care nu există, în timp ce-i păstrează gândirii valabilitatea că este lucrul gândit, că adică are valabilitate. Nu, ființa adevărului este reduplicarea în tine, în mine, în el, că viața ta, viața mea, viața lui exprimă apropiindu-se treptat, străduindu-se să o facă, adevărul; că viața ta, viața mea, viața lui este apropiindu-se treptat de asta, străduindu-se spre asta, ființa adevărului, așa cum adevărul era în Christos, o viață, căci el era adevărul. Și din cauza asta, înțeles la modul creștin, adevărul nu constă firește în a ști adevărul. În pofida întregii filosofii mai noi, există aici o uriașă deosebire, în ceea ce se vede din relația lui Christos cu Pilat, căci Christos nu putea răspunde la întrebarea lui Pilat – Ce este adevărul, ar fi putut răspunde doar un neadevăr, tocmai pentru că nu el era cel care știa ce este adevărul, ci pentru că el era adevărul. Nu că el n-ar fi știut ce este adevărul; însă atunci când ești adevărul și când chemarea insistă ca să fii adevărul, știința adevărului este un neadevăr. Căci adevărul este ceva care urmează cu totul de la sine din faptul că ești adevărul, nu invers; și tocmai din cauza aceasta devine neadevăr când a ști adevărul este ceva despărțit și deosebit de a fi adevărul sau când a ști adevărul este făcut să devină unul și același lucru cu a fi adevărul; pentru că mai curând situația este inversă: a fi adevărul este de fapt unul și același lucru cu a ști adevărul și Christos n-ar fi știut niciodată adevărul dacă el n-ar fi fost el însuși adevărul; și nici un om nu știe mai mult despre adevăr decât ce este el în acel adevăr. La drept vorbind adevărul nu poate fi știut; căci dacă știi ce e adevărul atunci trebuie să știi că adevărul este să fii adevărul și atunci știi în știința ta despre adevărul că a ști adevărul este un neadevăr. Dacă ai vrea să spui că prin știința adevărului ai fi adevărul, atunci spui singur că ești adevărul: să fii adevărul atunci când spui că știi adevărul ar fi să fii adevărul, căci în alte cazuri ar trebui să spui: adevărul; este să știi adevărul, altminteri întrebarea despre adevăr revine, astfel că întrebării nu i se răspunde, ci răspunsul decisiv este doar amânat în faptul că trebuie iarăși să poți ști dacă sau nu ești adevărul. Asta vrea să spună: știința stă în relație cu adevărul, dar până aici eu sunt neadevărat în afara mea; în mine, adică atunci când eu sunt adevărat în mine (nu neadevărat în afara mea) este adevărul, atunci când el este, există, o ființă, o viață. Din cauza asta se spune „Căci aceasta este viața veșnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe cel pe care l-ai trimis” (In 17, 3): adevărul. Asta vrea să spună, numai atunci cunoscu în adevărul lui cu adevărul, atunci când el devine în mine o viață. Din cauza aceasta Christos asemuiește adevărul cu o mâncare și și-o asumă ca pe o mâncare; căci tot astfel cum trupește prin preluarea (asimilarea) mâncării se primește viața, la fel, spiritual vorbind, adevărul este și ceea ce dă viață cât și ceea ce primește viață, el este adevărul. Și de aici se vede ce uriașă confuzie, poate cea mai mare posibilă, este să vrei să predai creștinismul ca pe o doctrină. Și cum creștinismul prin această continuă predare ca într-o școală se preschimbă se mai vede și din faptul că astăzi toate modurile de exprimare se alcătuiesc în sensul că adevărul ar fi o cunoaștere și o știință (se vorbește acum constant despre percepere, speculație, contemplare și așa mai departe) pe când, dimpotrivă, în creștinismul originar toate exprimările arătau că adevărul este o ființă, un ceva care este. Există o deosebire între adevăr și adevăruri, și această deosebire se vede mai ales în determinantul „a fi ceva care este”, sau se mai vede și prin faptul că se face o deosebire între „calea” și distincția finală privind ceea ce se va atinge la urmă, „rezultatul”. În raport cu adevărul, prin care se arată că există o deosebire între calea urmată și ceea ce se atinge când se înaintează sau s-a mers pe această cale, pentru cei care vin mai târziu se poate ivi o schimbare în comparație cu predecesorii lor, cel care parcurge calea mai târziu urmând un model poate începe dintr-un alt loc decât predecesorul, el poate ajunge cu mult mai ușor, pe scurt, o asemenea schimbare care se ivește de la sine constă în faptul că drumul va fi scurtat, în anumite cazuri va fi scurtat până într-acolo încât calea va dispărea. Când adevărul va fi calea, adică adevărul însuși, va însemna o viață – și astfel spune Christos despre sine: Eu sunt adevărul și calea și viața (In 14,6) – atunci nu mai poate fi gândită vreo schimbare în ce privește relația dintre predecesori și cei care îi urmează. Schimbarea ar fi constat în faptul că drumul ar fi fost scurtat, ceea ce ar fi fost posibil pentru că drumul nu era în esență același lucru cu adevărul. Când însă adevărul este însăși calea, atunci drumul nu mai poate fi scurtat și nu mai poate dispare fără ca adevărul să nu fie deformat sau să dispară. (…) Când vrem să ne ținem ferm de litere a ceea ce a fost spusa lui Christos că el este adevărul, atunci vom vedea tot mai limpede că o biserică triumfătoare nu poate fi în lumea aceasta decât o iluzie, că în lumea aceasta în adevăr nu poate fi vorba decât de o biserică luptătoare. Însă biserica luptătoare se află față de Christos într-o situație de umilință și se simte atrasă spre el; biserica triumfătoare abuzează de biserica lui Christos. Textul de față are ca misiune tocmai să facă limpede aceasta, și mai trebuie doar să se amintească și de faptul că printr-o biserică triumfătoare se va înțelege totdeauna o biserică voind să fie triumfătoare aici pe lumea aceasta; căci o biserică triumfătoare întru veșnicie este ceva cu totul în ordine, corespunzând Înălțării lui Christos în glorie.» (pp. 232-234; 237-238).

Din Sören Kierkegaard, Școala creștinismului, trad. Mircea Ivănescu, Editura Adonai, București 1995. Am modificat traducerile de mai sus și am redat câțiva termeni într-o altă formă: ființare – ființă sau ceva care este; Cristos – Christos.

  • 31 martie 2017