Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!

„Teologia are nevoie de filosofie, pentru că teologia gândește credința,

iar gândirea în activitatea sa folosește concepte și limbaje filosofice”. (Wilhelm Dancă)

Vacanța timp de (re)conectare cu Dumnezeu din adâncul sufletului

Tema lecturilor biblice de astăzi a fost legătura dintre păstor și comunitate. Prin extensie am vorbit despre legătura dintre misiunea de păstor și membrii unei comunități la nivel politic, educațional, profesional, familial. În termeni concreți păstorul ar trebui la nivel politic să unifice, nu să dezbine. La nivel educațional, să formeze, nu să deformeze. La nivel profesional, să zidească, nu să dărâme. La nivel familial, să edifice, nu să scandalizeze sau să deruteze spiritual și moral. Dar cum să-i unești pe oamenii contemporani? Nu este ușor. De ce?

Omul din zilele noastre pare să fie conectat în exterior cu semenii săi. Dar, când rămâne singur, descoperă că este deconectat cu lăuntrul său. Pornind de la lecturile biblice ale duminicii și, în special de la Evanghelie (Mc 6, 30-34), am dezvoltat ideea de vacanță bună. În timpul acesteia omul se poate regăsi pe sine și poate deveni deschis unirii cu ceilalți din comunitate.

De aceea, mai întâi, am arătat că este o diferență de motivație pentru ziua de vacanță sau de odihnă din cartea Exodului și cea din cartea Deuteronomului. În prima omul se odihnește pentru a binecuvânta creația lui Dumnezeu și a-i mulțumi pentru darul creației. În a doua omul este chemat să se odihnească pentru a celebra darul libertății. Din păcate mentalitatea capitalistă contemporană a pătruns și în stilul de a face vacanță sau concediu. Astfel, în loc să ne odihnim pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru creație și pentru libertate, căutăm să rămânem conectați în exterior. Căutăm să producem, să facem ceva în exterior și în timpul vacanței. Aceasta este situația omului care pleacă în vacanță cu laptop și angajamente antreprenoriale de rezolvat. Greșit!

Apoi am vorbit despre tirania grijilor, angajamentelor, proiectelor personale sau sociale care ne transformă în sclavi. În felul acesta pierdem libertatea pe care am primit-o în dar de la Dumnezeu. Am invitat pe credincioșii prezenți la liturghie să „piardă timpul” din când în când și să decolmateze prezența lui Dumnezeu din interiorul lor. Am citat-o pe Etty Hillesum și am făcut o trimitere la cartea ei „Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943)” tradusă recent în românâ și publicată la Humanitas. Din cauza meschinăriilor și josniciilor, din cauza egoului propriu care se umflă, Dumnezeu din izvorul lăuntric de viață nu se mai aude. Dumnezeu din interiorul omului nu se mai vede, nu mai ajunge să fie prezent la nivelul relațiilor în exterior.

Am propus ca moto pentru vacanțele din acest an: „Să decolmatăm izvorul în care se găsește Dumnezeu”. Mai multe detalii în articolul postat mai jos. Vacanță bună!

  • 18 iulie 2021
Concediu semn de umilință, credință și generozitate

Concediu semn de umilință, credință și generozitate! Despre motivele pentru care cineva își întrerupe activitatea sau munca obișnuită și își ia concediu am vorbit duminica trecută în biserica din satul meu natal unde la evanghelia proclamată în timpul sfintei liturghii L-am ascultat pe Isus care îi invita pe ucenici să se retragă într-un loc liniștit pentru „a se odihni puțin” (cf. Mc 6, 30-34). Ce înseamnă azi, pentru noi, „a se odihni puțin”?
Cred ca sunt putini cei ce gândesc că a te odihni puțin, a lua concediu ori a te odihni o zi dintr-o săptămână este semn de umilință. Mulți se consideră atât de buni încât nu accepta că pot fi înlocuiți de alții. Mulți sunt atât de ahtiați de muncă încât se transformă fără să-și dea seama în mașini, în roboți sau în „diavoli” cum mi-a spus un preot din Italia. Acestora le-ar prinde bine o vizită la cimitir, pentru că acolo ar putea vedea crucile multor bărbați și femei care s-au crezut la fel ca ei, adică de neînlocuit. Fără îndoială cine “face cerere” de concediu își recunoaște implicit limita sau limitele, are acel bun simț uman care-l face sa se accepte pe sine ca ființă bună, dar cu limite. Din acest punct de vedere concediul ar trebui să fie un timp de mărturisire a propriilor limite, oboseli și o ocazie de refacere a “bateriilor”.
De asemenea, concediul este semn de credință în Dumnezeu, pentru că acesta este timpul în care omul își rezervă ocazia de a recapitula popriile răspunsuri la câteva întrebări esențiale: De ce exist? De unde vin? Încotro mă îndrept? Catehismul mic al Bisericii îi vine în ajutor și propune următorul răspuns la întrebarea de ce l-a făcut Dumnezeu pe om: Dumnezeu l-a creat pe om ca să-L cunoască, să-L iubească și să-L slujească în viața aceasta și să fie fericit împreună cu El în viața viitoare.
În fine, concediul sau întreruperea activității/muncii obișnuite este semn de generozitate atunci când o facem din dragoste față de aproapele. Unii își fac concediul însoțind persoane bolnave sau impreuna cu cei care au nevoie de ajutor. Dar există o altă formă de concediu mic și foarte mic, adică se poate întâmpla să fim întrerupți de alții în timp ce lucrăm; dacă îi ajutăm, cu dragoste, cu bunăvoință, fără supărare, atunci acea întrerupere are o valoare deosebită, pentru că exprimă iubirea noastră față de aproapele și credința că avem un singur Dumnezeu. Cine îl are pe Dumnezeu drept Tata îi considera frați pe cei din jurul său! Isus Mântuitorul a dezvoltat în mod definitiv acest aspect al frățietății în rugăciunea „Tatăl nostru”. Mai multe detalii despre aceste lucruri puteți să le aflați ascultând predica postată mai jos. Cu această ocazie invit pe prietenii mei să-și ia concediu și să petreacă vacanța cât mai bine, cu folos pentru trup și pentru suflet!

  • 23 iulie 2018