Wilhelm Dancă

Dragi prieteni,

În cel de-al treilea curs despre raportul între „Fides et Ratio” vorbim despre căutarea lui Dumnezeu la Seneca și Plotin. Seneca descoperă un Dumnezeu Rațiune imanentă în natură, un concept ce pregătește noțiunea de Providență din creștinism. Plotin îl identifică pe Dumnezeu cu Unul și subliniază caracterul său incognoscibil și inefabil.

STOICISMUL

În prima parte a cursului vorbim despre stoicism, unul dintre cele mai mari sisteme filosofice ale antichității și cel mai important în epoca elenistă. La stoici cosmosul dobândește o puternică semnificație religioasă. Într-adevăr, toți gânditorii stoici caută în mod susținut Divinul, pe care îl concep (influențați de Heraclit, dar și de filosofii platonicieni și aristotelici), ca Foc și Logos. Stoicii îl identifică pe Dumnezeu cu Sufletul lumii. Dumnezeu este Rațiunea imanentă în natură căreia i se acordă caracter de necesitate absolută și, totodată, de perfecțiune și ordine. Acest Principiu este perceput ca Mintea providențială ce reglementează, orânduiește și finalizează realitatea lumească; această concepție prevestește conceptul creștin de Providență și, în sensul acesta, se opune interpretării date de Aristotel. Dar Logosul impersonal stoic este în mod panteistic însăși ordinea cosmică.

Stoicismul se împarte în trei mari perioade: Stoa antică, Stoa intermediară și Stoa nouă. Reprezentanți de seamă în Stoa antică sunt Zenon, fondatorul școlii, Cleantes și Crisipos care a organizat sistematic doctrina stoică. Stoa intermediară a avut o tendință eclectică – a inclus elemente platonice, aristotelice și epicureice – este reprezentată de Panetius și Posidonius. Stoa nouă caută să revină la doctrina originară, promovând căutarea Divinului în dimensiunea etică și religioasă a vieții. Exponenții săi principali sunt Epictet, Seneca și Marc Aurelius.

Există o diferență între stoicismul grec și cel roman; în stoicismul roman se atenuează mult caracterul panteist al Rațiunii Divine și se păstrează cel providențial. Influența stoicismului clasic este foarte mare în filosofia occidentală și prezentă mereu în toate concepțiile panteiste.

SENECA (4 – 65)

Având un profund sens religios, Seneca se apropie în gândirea sa de Marc Aurelius și de Epictet. Dumnezeu conceput ca Providență dătătoare de viață ce guvernează universul este prezent într-un chip special în viața etică a omului. La Seneca se observă o anumită atenuare a panteismului cosmologic din stoicismul antic prin promovarea unei concepții despre Divinitate mai aproape de exigențele interiorizate și transcendentaliste care au fost puse în lumină de creștinism.

Dumnezeu coboară la noi și face posibilă urcarea la el – «15). (…) Zeii nu sunt năzuroși, nici invidioși: îi primesc pe toți și își întind mâinile către toți cei ce se înalță. 16). Te minunezi că omul urcă până la zei? Zeul coboară printre oameni, ba chiar – mai precis – coboară în oameni: nu există înțelepciune fără de zeu. Semințele divine au fost răspândite în trupul omului și, dacă cel ce le-a primit este un cultivator bun, ele evoluează pe măsura obârșiei lor, cresc asemenea celor din care provin. Dacă e însă un cultivator rău, le face să piară, așa cum se întâmplă pe un pământ sterp și mlăștinos, care se umple mai apoi de buruieni, în loc de grâne[1].»[2]

Se urcă la Dumnezeu pornind de la ordinea cosmosului – «1). (…) Nu se cuvine să ridicăm brațele către cer sau să-l implorăm pe păzitorul templului să ne lase aproape de urechile statuii, de parcă am găsi mai bună ascultare: zeul îți este alături, este cu tine, este înlăuntrul tău. 2). Eu așa spun, Lucilius: există în noi un spirit sfânt, care ne urmărește și ne veghează faptele, fie ele bune sau rele[3]; după cum ne purtăm noi cu el, așa se poartă și el cu noi. Nici un om nu este virtuos fără de zeu: ori este oare cineva în stare să se ridice deasupra sorții sale fără ajutorul lui? El ne insuflă principii alese și înalte. În orice om virtuos. „Stă, mare,-un zeu” (care zeu, nu se știe!)[4]. 3). Dacă te vei afla în fața unei dumbrăvi cu arbori bătrâni, de o înălțime neobișnuită, unde ramurile dese ce se acoperă unele pe altele te împiedică să vezi cerul, atunci grandoarea acelei păduri, singurătatea locului și sentimentul surprinzător ce se naște din umbra densă și neîntreruptă într-un loc deschis te va convinge că acolo este un zeu. Dacă o grotă, făcută nu de mână de om, ci adâncită până în străfunduri de elemente ale naturii, ține deasupră-i pe stânci scobite un munte, atunci un sentiment de spaimă religioasă îți va lovi sufletul. Noi venerăm izvoarele marilor fluvii; sunt înălțate altare acolo unde iese e neașteptate un fir viguros de apă; cinstim izvoarele de apă caldă, iar culoarea opacă ori adâncimea nemăsurată au făcut ca unele lacuri să devină sacre. 4). Dacă vei vedea un om netemător dinaintea primejdiilor, liber de patimi, fericit între nenorociri, senin în mijlocul furtunilor, care privește la ceilalți oameni din înalturi și la zei de la egal la egal, nu te va cuprinde oare un sentiment de respect pentru el? Nu vei spune: „Există acolo ceva mai mare și mai presus decât ai crede că se potrivește trupului sărman în care se află?” 5). O forță divină a coborât în el; o putere cerească pune în mișcare spiritul acesta ieșit din comun, cumpătat, care trece peste orice socotindu-l neînsemnat, care își râde de spaimele și de dorințele noastre. O făptură atât de măreață nu poate exista fără ajutorul divin; de aceea partea cea mai însemnată din el se află acolo de unde a coborât. Așa cum razele soarelui ating pământul, dar nu se desprind de locul din care pornesc, tot așa spiritul măreț și sacru, trimis aici pentru a ne face mai bine cunoscută divinitatea, stă împreună cu noi, dar rămâne unit cu originea sa; depinde de ea, privește la ea, tinde la ea și stă în mijlocul nostru ca o făptură superioară.»[5]

«Acum este de prisos să arăt cum o lucrare atât de mare nu rezistă fără un supraveghetor și că joncțiunea stelelor sau mișcarea lor în direcții diferite nu ține de un impuls accidental; iar cele pe care le pune în mișcare întâmplarea se tulbură de multe ori și grabnic se ciocnesc; această rapiditate, care nu cunoaște obstacol, stă sub comanda unei legi eterne, purtând cu sine sumedenie de lucruri, pe mare și pe uscat, și sumedenie de lumini strălucitoare, ce scânteiază la intervale bine rânduite; această ordine nu poate ține de o materie rătăcitoare, iar elementele care s-au întâlnit accidental păstrează cu mare artă un fel de echilibru.»[6]

Natura divinității – Stoicii noștri, după cum știi, afirmă că în natură există două principii din care își trag originea toate cele care sunt: cauza și materia. Materia zace inertă, total pasivă, și nu ar face nimic, dacă nu ar fi cineva care să o pună în mișcare; cauza însă, sau rațiunea, dă formă materiei și obține cu ajutorul ei tot felul de lucrări. Așadar, trebuie să existe în mod necesar două elemente: substratul din care sunt făcute lucrurile și agentul care le face: acesta este cauza, celălalt este materia. (…) Acum noi căutăm cauza primă și generală, care trebuie să fie simplă; dar și materia este simplă. Căutăm să aflăm care este esența acestei cauze. Da, aceasta este rațiunea creatoare, Dumnezeu. (…) În realitate totul provine din materie și din Dumnezeu, care guvernează toate lucrurile față de care este centrul, regulatorul, călăuza, care pe toate le conduce potrivit voinței sale. Este cel mai prețios și puternic principiu activ, adică Dumnezeu, și nu materia care primește amprenta. Locul pe care îl ocupă Dumnezeu în univers este ca sufletul în om; materia este în univers ca trupul în noi. Așadar substanța mai puțin nobilă să fie supusă celei mai bune.»[7]

«Acolo (în contemplarea cerului și a stelelor) sufletul percepe în cele din urmă ceea ce a căutat îndelung, acolo începe să-l cunoască pe Dumnezeu. Ce este Dumnezeu? Mintea universului. Ce este Dumnezeu? Tot ceea ce vezi și tot ceea ce nu vezi. Să-i acordăm măsura justă: măreția sa depășește orice închipuire, pentru că este, el singur, toate lucrurile și susține lucrarea sa din interior și din exterior. Ce diferență există, așadar, între natura lui Dumnezeu și a noastră? În noi sufletul este partea mai bună; în Dumnezeu nu există nimic care să nu fie suflet. El este în întregime rațiune. Totuși ființele muritoare sunt victime ale unei așa mari erori că judecă această lume – incomparabilă prin frumusețe, ordine și potrivire, și conformă planului divin – un produs accidental, legat de întâmplare cât privește funcționare sa și, de aceea, subiect al unei existențe dezordonate, în mijlocul unor lovituri de fulger, printre nori, furtuni și alte fenomene care asaltează pământul și zonele învecinate. Și această nebunie nu ajunge doar la oamenii simpli, ci se extinde și la cei care mărturisesc înțelepciunea. Există unii care cred că au despre dânșii, da, un suflet înzestrat cu previziune, capabil să organizeze toate lucrurile, fie cele proprii, fie ale altuia, dar consideră acest univers, din care și noi facem parte, lipsit de inteligență și călăuzit de întâmplarea oarbă și de o natură inconștientă de ceea ce face. Știi să apreciezi cât de important este pentru om să dobândească aceste cunoștințe și să afle limitele oricărui lucru? Ce poate să facă Dumnezeu? El creează materia de care se servește (în lucrarea sa) sau o folosește pe cea care există deja? Materia a fost înaintea de a fi rațiunea sau rațiunea înainte de a fi materia? Dumnezeu realizează tot ceea ce vrea sau lucrarea sa din multe puncte de vedere îl trădează și multe lucruri ies cu defecte din mâna marelui meșter, nu pentru că meșteșugul său este lipsit de putere, ci pentru că materia pe care o prelucrează deseori i se opune? A se interesa de aceste lucruri, ale studia și a fi absorbiți de ele nu înseamnă a se elibera de propria condiție muritoare și a trecere în rândul ființelor superioare? Ce folos ai putea să ai, îmi vei zice, din aceste studii? În lipsa altuia, pe acesta cu siguranță: voi ști că toate lucrurile sunt mici, când vei cunoaște măsura lui Dumnezeu.»[8]

«Nici măcar nu au crezut (cei din vechime) că Iupiter, pe care noi îl adorăm în Capitoliu și în alte temple, trimite cu mâna sa fulgerele. Ei îl concep pe Iupiter cum îl înțelegem noi, susținător și custode ale universului, suflet și spirit al lumii, suveran și meșter al oricărui lucru. Toate numele i se potrivesc. Vrei să-l chemi Destinul? Nu greșești, pentru că este acela de care depind toate lucrurile; este Cauza cauzelor. Vrei să-l chemi Providența? Ai dreptul acesta, pentru că înțelepciunea are grijă de necesitățile acestei lumi, pentru ca ea să meargă mai departe fără piedică și să-și îndeplinească diferitele sale funcții. Vrei să-l chemi Natura? Nu faci rău, pentru că din el s-au născut toate lucrurile; este sufletul care ne dă viață. Vrei să-i spui Lumea? Nu greșești, pentru că de la dânsul vine tot ceea ce vezi, el este imanent în părțile sale; în timp ce se susține pe sine susține și tot ceea ce este al său. Etruscii gândeau la fel și au spus că fulgerele sunt trimise de Iupiter, pentru că fără el nimic nu se face.

Dar de ce Iupiter nu lovește pe cine ar trebui și lovește în schimb pe cei nevinovați? Tu mă tragi înspre o mare problemă căreia trebuie să-i acordăm timpul și locul ce îi convin. Până atunci spun că fulgerele nu sunt fulgerate de Iupiter, dar că toate lucrurile au fost dispuse în așa fel încât și cele care nu sunt făcute de el nu sunt înfăptuite fără rațiune, iar aceasta este cea a lui Iupiter. Într-adevăr, chiar dacă Iupiter nu le face acum, a făcut ceea ce se cere pentru ca să fie înfăptuite. El nu asistă oamenii în mod individual în tot ceea ce fac, dar le-a dat tuturor mâna, forța, cauza.»[9]

NEOPLATONISMUL

În partea a doua a cursului vorbim despre filosofia neoplatonică în care vedem cum se afirmă puternic necesitatea unui Principiu absolut (Unu) drept condiție și cauză originară a lumii. De asemenea, mai vedem cum Unul nu este conceput ca Dumnezeu în sensul obișnuit al termenului. Filosofia neoplatonică subliniază caracterul inefabil al Unului, care transcende orice determinare finită și orice categorie a cunoașterii noastre, astfel că nu poate fi definit decât în sens impropriu cu ajutorul vreunui atribut.

De asemenea, Unul nu poate fi definit în plan teologic. Concepția neoplatonică are un caracter panteist, dar nu în sensul panteismului naturalist, precum panteismul stoicilor, ci în sens religios, un sens care derivă din raportul Unului cu lumea. Fiind plinătatea supra-abundentă a realității, Unul emană (revarsă, dă pe din afară) lumea, care este în felul acesta parte constitutivă a Unului, dar, totodată, Unul transcende infinit lumea ce se revarsă din plinătatea lui.

Gnosticismul și maniheismul sunt două curente filosofico-religioase care au fost contemporane cu neoplatonismul. Toate aceste trei curente – neoplatonismul, gnosticismul și maniheismul sunt strâns legate de evoluția teologiei creștine, chiar dacă au reprezentat tendințe heterodoxe și eretice.

PLOTIN (205-270)

Dintre filosofii neoplatonici, Plotin este cel mai mare. În filosofia sa, conceptul de Dumnezeu s-a transformat într-un Principiu metafizic ce transcende orice determinare. Astfel, Dumnezeu se reduce la conceptul de Unu, cauza primă a multiplului, în mod absolut incognoscibilă și inefabilă pentru că transcende toate determinările finite. Despre Unul putem să afirmăm doar ceea ce nu este, însă nu ceea ce este, potrivit metodei teologiei negative; deși știm că este cauza primă a gândirii, a vieții și a ființei, trebuie să excludem faptul că este gândire, viață și ființă.

Plotin propune o teologie în mod esențial mistică, deoarece Unul poate fi perceput printr-o experiență specială de unire sau, mai bine zis, de anulare de sine în Absolut, trecând dincolo de orice cunoaștere.

a). Dovezi ale necesității unui principiu

1). Multiplul implică și presupune Unul – «(…) căci multiplul este posterior unului. (…) unul, existent cu adevărat, este principiul numărului și a ceea ce este astfel (multiplu)».[10]

«Dacă există multiplu este necesar să mai întâi unul.»[11]

«Căci, înaintea tuturor, trebuie să existe ceva simplu, diferit de toate câte (vin) după el (…).»[12]

«Or, înaintea multiplului trebuie să existe unul, din care (să derive) și multiplul, căci unul este prim în orice număr. În cazul numărului se spune astfel pentru că (numerele) succesive înseamnă compunere, dar de ce este necesar în cazul existentelor un unu din care (să provină) multiplele? (Fără unu) multiplele vor fi separate unele de altele, ajungând la întâmplare, din direcții diferite, să se compună (unul cu celălalt).»[13]

2). Gândirea presupune unitate – «Dacă, așadar, este imposibil să gândim și să exprimăm lucrurile fără unu sau doi sau alt număr, cum ar fi posibil să nu existe ceea ce fără de care nu se poate gândi și spune nici un lucru? Într-adevăr, este imposibil să spui că nu există acela, a cărui non existență ar face imposibilă gândirea și spunerea oricărui lucru. Dar ceea ce este necesar în orice situație pentru producerea gândirii și a discursului, trebuie să fie anterior discursului și gândirii.»[14]

3). Inteligibilitatea ființelor presupune o lumină superioară – «După cum lumina amestecată cu corpurile are nevoie de o alta (lumină) pentru a se face vizibilă, tot la fel ființele inteligente au nevoie, oricât de luminoase ar fi, de o lumină superioară lor, pentru a deveni vizibile în fața lor și a altora. Când cineva vede această lumină, se îndreaptă spre inteligibile, o cuprinde pe aceea ce se revarsă asupra acestora și se bucură de ea, după cum aici jos se îndrăgostește nu de corpurile în sine, ci de frumusețea ce se reflectă în ele. Fiecare inteligibil este pentru sine ceea ce este, dar devine obiect al dorinței doar dacă Binele îl face să strălucească ornându-l cu atractivitate și revărsând dorința iubirii în acela care știe să dorească. După ce a primit în sine o revărsare de sus, sufletul se agită, este transportat de imboldul dorinței și devine în întregime iubire.»[15]

4). Mișcarea presupune un scop – «Fiecare ființă care se mișcă are nevoie de un ceva spre care să se miște».[16]

«Există o ierarhie ascendentă care face ca cel ce stă deasupra să fie bine pentru acela care se găsește dedesubt, cu condiția ca înălțarea să nu se înțeleagă ca trecere de la un termen la cel următor, ci să continue mereu spre un termen superior. Atunci se va face oprirea la un termen extrem, dincolo de care nu se mai poate urca: acesta este Primul, ființa adevărată și suverană prin excelență, dar și cauză în raport cu alții. Binele materiei este forma și, dacă materia ar simți, ar iubi forma. Binele corpului este sufletul, fără de care el nu ar putea nici să existe, nici să se conserve pe sine. Binele sufletului este virtutea. Și mai sus este Nous, iar dincolo de el (se găsește) ceea ce noi numim Natura primă.»[17]

b). Transcendența absolută și caracterul inefabil al Unului – «Dar cel anterior acestor este principiul lor, care le este imanent, căci nu originea (unui lucru) este imanentă, ci (elementele) din care (este compus).»[18]

«Dar, fiindcă esența născut (din unu) este formă (căci nu se poate spune că ceea ce s-a născut din el ar fi altceva), dar nu o formă a unui lucru anume, ci a universului, care să nu lase în afară vreo altă (formă), este necesar ca unul să fie fără formă. Dar, dacă este fără formă, nu este esență. Căci esența trebuie să fie ceva anumit, adică ceva determinat, pe când (unul) nu trebuie luat ca determinat, căci atunci nu ar mai fi principiu, ci doar acel ceva determinat care ai spune că este. Așadar, dacă în cel născut (din unu) se află toate lucrurile, care dintre ele vei spune că este unul? Nefiind nici unul din ele, se poate spune doar că este dincolo de ele. dar ele sunt ființele și Ființa; prin urmare, el este dincolo de ființă. Căci (expresia) dincolo de ființă nu spune ceva anume (căci nu afirmă ceva), nu îi spune nici numele, ci doar conduce la (concluzia că) el nu este aceasta. Dar (afirmația) făcută nu îl cuprinde deloc, căci ar fi ridicol să cauți să cuprinzi această natură imensă. Într-adevăr, cine ar vrea să o facă ar înceta să îl mai urmărească în vreun fel, fie și pentru puțin timp. Așa cum cel care, vrând să vadă natura inteligibilă, poate vedea ceea ce este dincolo de sensibil dacă nu are nici o imagine a sensibilului, tot așa și cel care vrea să îl vadă pe cel de dincolo de inteligibil îl poate vedea dacă abandonează întregul inteligibil, aflând prin inteligibil că există (ceva dincolo de el), însă abandonând inteligibilul (pentru a afla) cum este (cel de dincolo de acesta). Dar acest „cum este” trebuie să arate că el nu este cumva; căci în cel în care nu există „ceva” nu există nici „cumva”. Dar noi, în durerile facerii, nu știm ce trebuie să spunem, vorbim despre ceea ce nu se poate vorbi și îl numim vrând să-l indicăm așa cum putem.»[19]

[1] Această concepție potrivit căreia Dumnezeu are mereu inițiativa va deveni un adevăr important al gândirii creștine, dar va fi înțeleasă într-o perspectivă diferită, adică una care nu face atingere libertății omului.

[2] Seneca, Scrisori către Lucilius, 73, 15-16, trad. Ioana Costa, București 2014, 151-152.

[3] Virgil, Eneida, 352. Formulări asemănătoare se găsesc și la Marc Aureliu, Gânduri către sine însuși, trad. Cristian Bejan, București 2013. Cfr. Marc Aureliu, Gânduri către sine însuși, II,3: «Operele zeilor sunt pline de providență, cele ale sorții nu sunt fără natură sau fără urzeala și înlănțuirea evenimentelor guvernate de providență. Toate decurg de acolo»; II, 11: «Astfel să acționezi, să exprimi și să gândești fiecare lucru, ca și cum ai putea să părăsești chiar în această clipă viața. Căci, dacă zeii există, a pleca dintre oameni nu este nimic primejdios: căci ei nu te-ar arunca în nenorocire; dar, dacă ei nu există sau nu se ocupă de cele omenești, la ce bun să trăiesc într-o lume lipsită de zei sau de providență?»; III, 4; VI, 9, 36 și 38; VII, 9; X, 1 și 26; XII, 28, trad. Cristian Bejan, București 2013.

[4] Virgil, Eneida, VIII, 352. Virgil a fost influențat de panteismul stoic (Sufletul lumii este și foc cosmic și Mintea providență), după cum se poate vedea în Eneida, VI, 274-743.

[5] Seneca, Scrisori către Lucilius, 41, 1-5, op.cit., 99-100.

[6] Seneca, Despre providență, 1, 2, trad. Vichi-Eugenia Dumitru și Ștefania Ferchedău, București 2014, 13-14.

[7] Seneca, Scrisori către Lucilius, 65, 2-24, trad. Wilhelm Dancă. În traducerea românească lipsește acest text.

[8] Seneca, Naturales quaestiones, I, 13-17, trad. Wilhelm Dancă.

[9] Seneca, Naturales quaestiones, II, 45-46, trad. Wilhelm Dancă.

[10] Plotin, Enneada, III, 8, 9, trad. Vasile Rus, Liliana Peculea, Marilena Vlad, Alexander Baumgarten, Gabriel Chindea, Elena Mihai, București 2005, 215.

[11] Plotin, Enneada, VI, 6, 13, trad. Wilhelm Dancă.

[12] Plotin, Enneada, V, 4, 1.

[13] Plotin, Ennead, V, 3, 12.

[14] Plotin, Enneada, VI, 6, 13, trad. Wilhelm Dancă.

[15] Plotin, Enneada, VI, 7, 21, trad. Wilhelm Dancă.

[16] Plotin, Enneada, V, 1-6.

[17] Plotin, Enneada, VI, 7, 25, trad. Wihelm Dancă.

[18] Plotin, Enneada, V, 3, 11.

[19] Plotin, Enneada, V, 5, 6.