Wilhelm Dancă

Dragi prieteni,

În sărbătoarea „Înălțarea Sfintei Cruci” din acest an, 14 septembrie 2017, la catedrala sf. Iosif din București, am vorbit la predică despre crucea simbol al mântuirii ce străjuiește altarele pe care se celebrează sfânta liturghie, îndemnându-i pe credincioșii prezenți ca, ori de câte ori vin la biserică, să-și îndrepte privirea spre Cristos răstignit, mort și înviat, și să se lase copleșiți de iubirea fără margini a lui Dumnezeu pentru noi. Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați câteva reflecții ale sfintei Edith Stein despre crucea simbol sau semn distinctiv al celor care cred în Cristos.

«Principiul de „simbol” est utilizat cu înțelesuri multiple. Uneori se folosește într-un sens foarte larg, astfel încât, prin el, se înțelege orice lucru perceptibil cu simțurile, prin care se denumește ceva spiritual; sau se înțelege orice lucru cunoscut din experiența naturală, prin care se desemnează ceva necunoscut, poate chiar ceva imposibil de înțeles cu ajutorul experienței naturale. În acest sens larg al cuvântului, atât crucea cât și noaptea pot fi numite simboluri. Totuși, ținând cont de diferența dintre semn și imagine, apare deja o contradicție. Imaginea – înțeleasă în sensul unei reproduceri – face referire la obiectul reprodus datorită unei asemuiri interioare. Cine vede reproducerea, este imediat direcționat cu gândul către original, pe care fie că îl recunoaște, fie că îl cunoaște prin tocmai acea reprezentare. Între semn și obiectul desemnat nu este necesară o concordanță de conținut. Relația dintre semn și conținut se bazează pe o înserare arbitrară, despre care trebuie să fie informat cel care dorește să înțeleagă semnul. Crucea, evident, nu este o imagine în sensul propriu al cuvântului. (Dacă o numim „imagine cu sens”, sau „alegorie”, nu înseamnă cu mult mai mult decât dacă o numim „simbol” în acel sens larg al cuvântului, pe care tocmai l-am explicat: este ceva vizibil, care indică către un sens aflat dincolo de ceea ce se poate vedea). Între cruce și suferință nu există nici o asemănare direct perceptibilă, nici vreun raport de semn arbitrar stabilit. Crucea a fost încărcată cu propria ei însemnătate datorită istoriei sale. Ea nu este un oarecare „obiect natural”, ci este o „unealtă” confecționată și utilizată de mâna omului în vederea unui scop bine definit. Ca unealtă, crucea a jucat în istorie un rol de o importanță incomparabilă. Oricine trăiește în incinta culturii creștine cunoaște câte ceva legat de acest rol. Din acest motiv, dar și datorită formei sale intuitive, crucea îl transpune, pe cel care o privește, nemijlocit în abundența sensurilor legate de ea. Este deci un semn, dar unul al cărei însemnătate nu i-a fost aplicată artizanal, ci pe care o merită realmente datorită efectelor produse de ea, cât și a istoriei sale. Forma ei vizibilă indică raportul între ea și sensul legat de ea. Acestei stări de fapt îi vom corespunde, numind crucea o emblemă (sau semn distinctiv)».

Din Edtih Stein, Știința crucii. Un studiu asupra lui Ioan al Crucii, trad. Ricarda Maria Terschak OCDS, Editura Carmelitană, București 2012, pp. 81-82.

Mai jos puteți să ascultați predica din sărbătoarea „Înălțarea Sfintei Cruci”: