Wilhelm Dancă

Dragi prieteni,

Viața ca o barcă! Barca vieții! Prezența lui Isus Christos în barcă face diferența. Deși este folosită mai rar, „viața ca o barcă” sau „barca vieții” este o imagine care are ceva în comun cu minunea mersului pe apă din viața sf. Petru (Mt 14, 22-33). Isus voia să se apropie de barca în care se aflau discipolii săi, pentru că furtuna era puternică, marea agitată, iar barca risca să se răstoarne. Crezând că este o nălucă, Petru a considerat că ar fi mai bine să nu vină cu ei în barcă și, dacă el este Domnul, să-i poruncească să vină la el pe apă. Domnul i-a spus: „Vino!”. După ce a mers puțin pe apă, Petru a fost cuprins de îndoială. Domnul l-a salvat de la înec. La sfârșit, toți au mărturisit: „Cu adevărat, tu ești Fiul lui Dumnezeu!”. Mai multe despre semnificația acestui moment din viața primilor ucenici pentru noi, astăzi, găsiți în predica de mai jos. Pentru aprofundarea predicii, vă invit să citiți câteva gânduri ale sf. Augustin despre dialogul lui Petru cu Isus, mersul pe apă și scufundarea lui Petru, și despre pofta lucrurilor pământești care lovește existența noastră asemenea unei furtuni puternice.

«La acest lucru se referă ceea ce am citit ceva mai înainte: „Doamne, dacă ești tu, poruncește să vin la tine pe apă” (Mt 14, 28). Dacă ești tu, poruncește; pentru că eu nu sunt în stare să împlinesc lucrul acesta doar prin puterea mea, ci și prin puterea ta. A recunoscut care era puterea sa și care era puterea Lui; a avut încredere că prin voința Lui poate să facă ceea ce nicio slăbiciune umană nu ar fi capabilă să îndeplinească. Dacă, deci, „ești tu, poruncește!”, pentru că, dacă tu vei cere ceva, lucrul acela se va face. Ceea ce nu reușesc să împlinesc încrezându-mă în propriile mele forțe poți să realizezi tu prin porunca ta. Iar Domnul spune: „Vino!” (Mt 14, 29). Atunci Petru fără să mai stea pe gânduri, mânat de porunca primită și încrezându-se în prezența lui Christos care îl susținea și îl călăuzea, a sărit imediat în apă și a început să meargă. A reușit să împlinească ceea ce voia Domnul, dar nu în virtutea propriilor forțe, ci ajutat de puterea Domnului. Într-adevăr, „odinioară erați întuneric, acum însă, lumină în Domnul” (Ef 5, 8). Ceea ce nimeni nu reușește să facă prin mijlocirea lui Paul și a lui Petru sau a oricărui alt Apostol reușește să o realizeze prin mijlocirea Domnului. Iată de ce Paul disprețuindu-se cu umilință, face bine că-l pune în evidență pe Christos când zice: „Oare Paul a fost răstignit pentru voi, sau în numele lui Paul ați fost botezați?” (1 Cor 1, 13). Așadar nu ați fost botezați în harul meu, ci împreună cu mine; nu în puterea mea, ci în puterea lui.»

«Așadar Petru a mers pe apă la porunca Domnului, știind că nu putea să aibă această putere de la sine însuși. În virtutea credinței a reușit să împlinească ceea ce slăbiciunea umană nu ar fi în stare să facă. În felul acesta membrii Bisericii sunt puternici în credință. Trebuie să fiți atenți, să ascultați, să înțelegeți, să puneți în practică. Fiindcă nu trebuie să-i ajutăm niciodată pe cei tari în credință astfel încât să devină slabi, ci să-i ajutăm pe cei slabi ca să devină tari. Nimeni nu va primi de la Dumnezeu darul tăriei, dacă nu este convins de propria sa slăbiciune. (…).»

«Revenind la Petru: „Poruncești-mi” – zice – „să vin la tine pe apă” (Mt 14, 28). A îndrăznit să o facă fiindcă era om, dar nu a cerut lucrul acesta de la un om. Îmi poruncește Dumnezeu om, pentru ca să pot să îndeplinesc ceea ce nu poate omul. „Vino!”, i-a răspuns. Petru atunci a coborât din barcă și a început să meargă pe apă; Petru a putut să facă lucrul acesta pentru că i-l ceruse piatra. Iată ceea ce Petru a fost în stare să facă prin harul Domnului; dar ce a putut să facă prin puterile sale? Văzând puterea vântului potrivnic i-a fost frică și, pentru că începea să se scufunde, a strigat: „Doamne, salvează-mă!” (Mt 14, 30). A avut încredere în Domnul, a reușit să se salveze datorită Domnului; s-a clătinat însă ca om și a alergat la Domnul. „Când spun: Mi se clatină piciorul” (Ps 93, 18). Așa spune psalmul. Acesta e cuvântul unui sfânt imn de laudă al lui Dumnezeu și, dacă îl vom înțelege, mai multă încă dacă îl vom dori, va fi și al nostru. „Când spun: Mi se clatină piciorul”. De ce se clatină, oare nu pentru că este al meu? Și continuă zicând: „îndurarea ta, Doamne, mă susține” (Ps 93, 18). Nu puterea mea, ci milostivirea ta. Oare Domnul l-a părăsit pe acela care se clătina după ce i-a ascultat rugămintea? Unde ar fi adevărul următoarei afirmații: „este cineva care s-a încrezut în Domnul, și a fost făcut de rușine?” (Sir 2, 10). Unde ar fi adevărul altei afirmații: „Sau cineva care l-a invocat, și el l-a trecut cu vederea?” (Sir 2, 10). Întinzându-i îndată mâna pentru a-l ajuta, l-a ridicat în timp ce se scufunda, dar l-a certat pentru că nu a avut încredere: „Om cu puțină credință, de ce te-ai îndoit?” (Mt 14, 31). Ai avut încredere în mine și apoi te-ai îndoit de puterea mea.»

«Gata, fraților, să terminăm acest discurs. Să considerați lumea ca și cum ar fi o mare, un vânt puternic și o mare furtună. Pentru fiecare pofta proprie este o furtună. Dacă îl vei iubi pe Dumnezeu, vei merge deasupra mării, sub picioarele tale va fi mândria lumii. Dacă tu iubești lumea, furtuna te va înghiți. Ea poate să-i devoreze pe proprii săi iubitori, dar nu-i poate susține. Însă, când inima ta este agitată de poftă, pentru a o putea învinge să invoci divinitatea lui Christos. Credeți cumva că doar atunci când suflă vântul potrivnic aveți de-a face cu împotrivirile acestei lumi? Într-adevăr, se crede că suflă vântul potrivnic și trebuie invocat Dumnezeu când este război, când au loc tulburări ale ordinii sociale, când este foamete sau ciumă sau când chiar unui singur individ i se întâmplă o nenorocire personală. Când însă lumea ne place din cauza fericirii temporare, ni se pare că nu suflă vântul din față. Tu, însă, în legătură cu aceste lucruri, nu trebuie să întrebi liniștea lumii ci pofta ta. Vezi dacă liniștea este în inima ta; vezi dacă nu cumva vântul din interior te face să cazi; lucrul acesta trebuie să-l vezi! Este semn de mare virtute să combați fericirea ca aceasta să nu te ducă în afara drumului drept, să nu te corupă, să nu te facă să cazi. Este semn de mare virtute – spun – să lupți cu fericirea; este o mare fericire să nu te lași învins de fericire. Învață să calci în picioare atracțiile lumii: amintește-ți să ai încredere în Christos. Dacă, deci, piciorul tău se clatină, dacă eziți, dacă nu te înalți deasupra tuturor lucrurilor, dacă începi să te scufunzi, spune: „Doamne, salvează-mă!” (Mt 14,30). Spune: „Sunt pierdut”, ca să nu pieri. De moartea pe care o aduce carnea te va elibera numai acela care a murit în carne pentru tine. Îndreptați-vă ființa spre Domnul!»

Din Augustin, Discursul 76, nr. 3.5; 4.6; 5.8; 6.9, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți asculta predica din 13 august 2017: