Wilhelm Dancă

Dragi prieteni, vă invit să citiți câteva învățături consolidate despre aparițiile Celui Înviat, așa cum sunt prezentate de Catehismul Bisericii Catolice, ca pregătire sau ca aprofundare a conținutului predicii din Duminica a III-a a Paștelui pe care o postez mai jos. De asemenea, vă rog să mă iertați pentru confuzia topografică pe care am făcut-o în timpul predicii, spunând Bolzano în loc de Bolsena, unde a avut loc miracolul euharistic. Mai precis, minunea s-a întâmplat în biserica sf. Cristina, în anul 1263. Corporalul însângerat se păstrează și astăzi în catedrala din Orvieto.

«Maria Magdalena și femeile sfinte, care veneau să isprăvească îmbălsămarea trupului lui Isus, îngropat în grabă în seara Vinerii Sfinte din cauza venirii sabatului, au fost cele dintâi care l-au întâlnit pe Cel înviat. Așadar, femeile au fost primele mesagere ale Învierii lui Cristos pentru apostolii înșiși (cf. Lc 24, 9-10). Lor, Isus li se arată după aceea, întâi lui Petru, pe urmă celor Doisprezece. Chemat să întărească credința fraților săi, Petru îl vede deci pe cel înviat înaintea acestora și mărturia lui face comunitatea să exclame: „A înviat cu adevărat Domnul și s-a arătat lui Simon” (Lc 24, 34).

Toate câte s-au petrecut în acele zile de Paști angajează pe fiecare dintre apostoli – și în mod cu totul deosebit pe Petru – în construirea erei noi care a început în dimineața Paștelui. În calitate de martori ai Celui înviat, ei rămân pietrele de temelie ale Bisericii sale. Credința celei dintâi comunități a credincioșilor se întemeiază pe mărturia unor oameni concreți, cunoscuți de creștini și, cei mai mulți, trăind încă printre ei. Acești „martori ai Învierii lui Cristos” sunt în primul rând Petru și cei Doisprezece, dar nu numai ei: Paul vorbește clar de peste cinci sute de persoane cărora Isus li s-a arătat în același timp, în afară de Iacob și de toți apostolii.

În fața acestor mărturii învierea lui Cristos nu poate fi interpretată în afara ordinii fizice și nu poate fi negată ca eveniment istoric. Din fapt rezultă că credința ucenicilor a fost supusă încercării decisive a pătimirii și a morții pe Cruce a Învățătorului lor, vestite de Acesta dinainte. Zguduirea provocată de pătimire a fost atât de puternică încât ucenicii (cel puțin unii dintre ei) nu au crezut imediat vestea Învierii. Departe de a ne arăta o comunitate cuprinsă de exaltare mistică, Evangheliile ni-i prezintă pe ucenici abătuți (Lc 24, 17) și înspăimântați. Din această cauză, n-au dat crezare femeilor sfinte care se întorceau de la mormânt și „cuvintele lor li s-au părut o aiurare” (Lc 24, 11). Când Isus li se arată celor Unsprezece în seara de Paști, „îi mustră pentru necredința și împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-l văzuseră înviat” (Mc 16, 14).

Chiar când sunt puși în fața realității lui Isus înviat, ucenicii încă se mai îndoiesc, într-atât de imposibil li se părea acest lucru: ei cred că văd o nălucă. „Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau, și se mirau” (Lc 24, 41). Toma avea să cunoască aceeași încercare a îndoielii, iar în momentul ultimei apariții în Galileea, relatată de Matei, „unii totuși s-au îndoit” (Mt 28, 17). De aceea, ipoteza după care Învierea ar fost un „produs” al credinței (sau al credulității) apostolilor este lipsită de consistență. Dimpotrivă, credința lor în Înviere s-a născut – sub acțiunea harului divin – din experiența directă a realității lui Isus cel înviat.»

Din Catehismul Bisericii Catolice, Editura ARCB, București 1993, pp. 148-149, nr. 641-644.

Mai jos puteți să ascultați predica: