Wilhelm Dancă

„Credință și rațiune” este titlul unui curs care se adresează studenților de la programele de masterat. Cursul presupune cunoștințe elementare despre virtutea credinței la nivel de începătăori. De asemenea, materia de studiu „Fides et ratio” consideră ca fiind cunoscute noțiunile fundamentale de antropologie și epistemologie filosofică.

Pentru a porni la drum toți, și cu șanse egale, m-am gândit să prezint la început concepția sfântului Toma de Aquino despre credința teologală. Am fost îndemnat să fac această alegere de faptul că în cadrul seminariilor vor fi analizate câte un articol din cele 16 chestiuni despre credință din „Summa theologiae”.

Scopul cursului este aprofundarea câtorva modele ale raportului dintre credință și rațiune care pot fi asumate ca mijloace de cunoaștere a revelației divine. Cursul are un pronunțat caracter interdisciplinar invitând la dialogul dintre filosofie și teologie.

Am urmat exemplul de dialog pe care ni l-a dat sfântul Toma de Aquino în „Summa theologiae”. Precizez că s-au tradus în limba română la editura Polirom din Iași (2009;2016;2021) trei volume din această operă în care găsim multe ocurențe despre credință și rațiune.

Toma a trăit (1225-1274) în timpul scolasticii medievale. A început să scrie „Suma teologiei” în trei părți (partea a doua are două secțiuni) la Roma în 1266. A scris despre credința teologală în secțiunea a doua a părții a doua și i-a dedicat 16 întrebări sau chestiuni. Această secțiune a fost gândită și scrisă între anii 1270-1271 la Paris.

Am prezentat pe scurt structura unui articol din Sumă, care este unitatea ei de bază, apoi am trecut la analiza propriu-zisă a virtuții credinței. Articolul începe cu o întrebare. Răspunsul pozitiv la întrebare este pus sub semnul îndoielii de trei obiecții, apoi se aduce un argument de autoritate în direcția opusă a obiecțiilor, introdus de expresia „dar împotrivă” și urmează răspunsului sfântului Toma.

După răspunsul lui Toma vin răspunsurile la obiecții. De multe ori răspunsurile la obiecții sunt mai interesante decât răspunsul propriu-zis. Articolul îmbină în structura sa elemente de filosofie și teologie, de credință și rațiune. Nu este un joc intelectual artificial sau superficial.

Exercițiul de dialog între credință și rațiune ajută la purificarea limbajului teologic, sprijină aprofundarea conținutului teologic și dezvoltă progresul în cunoaștere a realității divine la cel care crede. Întrebările cu care încep articolele sunt reale, nu inventate.

Toma procedează astfel. Mai întâi analizează virtutea credinței în sine. Apoi tratează despre darurile Duhului Sfânt și roadele lucrării Duhului în noi. Se ocupă și de viciile care se opun credinței. Vorbește despre legile sau preceptele cu privire la virtuți. În final ajunge să trateze despre fericirea evanghelică spre care este orânduită credința.

La sfârșitul analizelor sale înțelegem că virtutea credinței este un mod de a fi care a început în om prin revărsarea darurilor Duhului Sfânt. Este o dispoziție stabilă, o obișnuință care perfecționează puterea omului de a face binele cu ușurință și cu plăcere.

Apoi am arătat că virtutea credinței poate fi analizată din punct de vedere subiectiv sau psihologic, obiectiv sau epistemologic, mistic sau exeperiențial. Toma s-a oprit de cele mai multe ori la primele două aspecte.

Credința este în mod esențial o realitatea divină și umană. Este divină, adică un dar, pentru că provine de la Dumnezeu, mijlocește cunoașterea lui Dumnezeu și conduce la Dumnezeu. Este umană, adică un act de voință, pentru că se trăiește, se pune în practică. Din acest punct de vedere putem spune că omul crede pentru că „vrea” să creadă. Deci credința este un act liber, voluntar și meritoriu.

Am atins și problema întunericului credinței, pentru că realitatea divină la care trimite sau care este prezentă în om în mod intențional depășește categoriile lui de cuprindere intelectuală. Cu scopul de a defini mai bine credința teologală am citit-o în oglindă subliniind diferențele față de alte categorii noetice: îndoiala, suspiciunea, opinia, știința și credința umană.

Spre deosebire de celelalte forme de cunoaștere umană virtutea credinței ajunge la certitudine puternică. Acesta este punctul de pornire al rațiunii care caută să demonstreze sensul și coerența adevărurilor de credință, motivațiile credibilității credinței și, nu în ultimul rând, că realitățile credinței nu contrazic rațiunea, ci o depășesc.

În cursul al doilea voi vorbi despre istoria raportului dintre credință și rațiune. Dar, înainte de trece la adnotările istorice, voi prezenta pe scurt câteva teme biblice cu rezonanță filosofică.

Mai multe detalii în filmul posta mai jos.