Wilhelm Dancă

Dragi prieteni,

În cursul al VII-lea despre „credință și rațiune” am tratat argumentele lui René Descartes despre existența lui Dumnezeu, care leagă între ele două realități: gândirea și existența. Astfel, mai întâi afirmă că „dacă gândesc, atunci exist”, apoi spune că „dacă exist, atunci Dumnezeu există”. Dar lucrul acesta este posibil pentru că ideea de Dumnezeu se găsește în om. Cu alte cuvinte, nu ar fi cu putință ca natura umană să fie așa cum este, adică să aibă într-nsa ideea unui Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu ar exista cu adevărat. Cursul începe cu o scurtă introducere despre existența lui Dumnezeu în gândirea modernă.

Introducere

Dacă le raportăm la gândirea clasică antică și medievală, argumentele în favoarea existenței lui Dumnezeu din gândirea modernă, de la Descartes la Kant, au un caracter diferit. Lucrul acesta se explică prin obiectul de studiu al filosofiei moderne, care este conștiința umană, și prin metoda gândirii moderne care a fost foarte mult influențată de matematică. Totuși, argumentele existenței lui Dumnezeu sunt la fel de bine articulate, la fel de numeroase ca în trecut. Marii gânditori ai modernității, Descartes, Locke, Leibniz, Berkley și alți filosofi iluminiști, au elaborat interesante sisteme filosofice din care nu lipsesc dimensiunea metafizică și cea religioasă. Afirmația că intelectualii moderni au alunecat într-o singură dimensiune, cum ar fi cea laicistă, imanentistă sau agnostică nu reflectă adevărul întreg despre această perioadă.

Noutatea abordării constă în mulțimea exigențelor și deschiderilor, alături de cea metafizică și religioasă. Acum se vorbește despre critica metodologică și gnoseologică, despre noua știință a naturii, despre lărgirea și aprofundarea dimensiunii umaniste și pragmatice, cercetarea și re-evaluarea „particularului”, care se deosebește de căutarea „concretului” specifică curentelor empiriste. Argumentele existenței lui Dumnezeu se inserează în acest țesut de preocupări intelectuale, metodologice, gnoseologice și antropologice, riscând uneori să piardă terenul filosofic solid unde se pot implanta dovezile existenței lui Dumnezeu, și anume metafizica ființei.

În general se poate spune că problema teologică, dominantă în gândirea medievală, nu se mai bucură de aceeași atenție, de aceea sistemele filosofice moderne includ argumentul existenței lui Dumnezeu ca principiu întemeietor și, în același timp, ca încheiere concluzivă a metafizicii (Descartes, Leibniz, Berkley etc.) sau îl separă de discursul filosofic propriu-zis, dezvoltându-l într-o direcție apologetică și religioasă. Pascal este unic, se deosebește și de gândirea tradițională, și de cea modernă. Ținând cont de aceste tendințe, observăm că țesutul logic și semantic al dovezilor este variat: pe de o parte se observă o anumită neîncredere față de dovezile cosmologice, iar pe de alta se caută revalorizarea argumentelor etice și psihologice. Toate aceste căutări se fac în orizontul mare al filosofiei moderne, care este centrat pe conștiința umană. Astfel, punctul de pornire al oricărei dovezi devine subiectul, tocmai, pentru că, începând cu cogito-ul cartezian, subiectul asumă o poziție privilegiată în ordinea gnoseologică și metodologică. În felul acesta putem înțelege succesul pe care l-a avut argumentul ontologic, care a fost redescoperit de Descartes pornind de la ideea de Dumnezeu, chiar dacă argumentul nu poate fi redus doar la planul gnoseologic așa cum îl înțelege filosofia modernă. De asemenea, în acest context înțelegem de ce s-a aplicat constant a principiul cauzalității nu la realitatea exterioară, ci la cea interioară, la ideea de care ia act conștiința.

Apoi, importanța deosebită pe care filosofia modernă a dat-o dimensiunii umaniste justifică argumentările de ordin etic și psihologic. Începând cu anii 1700, se afirmă curentele empiriste și pragmatice – știința se înțelege acum în sens practic, nu teoretic; acestea au dus la înlocuirea principiului „adevărului” cu acela al „utilului” și la denaturarea sau chiar negarea conceptului de filozofie. În acest context „opinia” a luat locul „adevărului”, iar „cunoașterea” a fost pusă sub semnul dubiului; a urmat respingerea metafizicii, care a fost înlocuită cu știința sau cu ideologia, și dominația perspectivei politico-economico-sociologice de la care se așteapta „fericirea”, însă o fericire în întregime pământească. Din acest punct de vedere, admiterea existenței lui Dumnezeu este gratuită și nu are nicio relevanță filosofică. A. Rosmini a numit secolul al XVIII-lea, datorită iluminismului englez și francez, „epoca sacră a erorii” și „epoca barbară a filosofiei”.

În ce privește ateismul, se poate spune că în gândirea modernă, de la Descartes la Kant, nu au fost prea multe curente de reflecție care să fi negat în mod radical și explicit existența lui Dumnezeu. Agnosticismul teologic a asumat istoric diferite forme: de la declararea imposibilității faptului că se poate dovedi rațional existența lui Dumnezeu până la îndoiala sceptică cu privire la această problemă. În unele contexte istorice și culturale marginale ale acestei epoci găsim germenii umanismului ateu tipic filosofiei post-hegeliene care tinde să-l izoleze pe Dumnezeu în mitologie, golind de orice semnificație obiectivă discursul teologic.

Altfel stau lucrurile în privința concepțiilor materialiste care sunt prezente, e adevărat, marginal, în gândirea modernă. Nu sunt întotdeauna o negare explicită a existenței lui Dumnezeu, totuși, găsim aici un fel de ateism teoretic pentru că ideea de Dumnezeu este incompatibilă cu fundamentele speculative ale sistemului filosofic. Dacă mergem până la capătul consecințelor lor, această incompatibilitate este specifică oricărei forme de empirism, senzualism și scientism.

O atenție deosebită merită panteismul care, prin Spinoza îndeosebi, a atins înalte forme de exprimare matură. Rămâne o problemă de lămurit cum putem să numim sistemul lui Spinoza ca fiind panteist, fiindcă este însuflețit de o profundă căutare religioasă. La Spinoza nu se pune în discuție existența lui Dumnezeu, ci modul de a-l înțelege pe Dumnezeu și raportul său necesar prin care se leagă de lume; acestea conferă panteismului sub toate formele sale, de la cea naturalistă la cea a-cosmică, un caracter distinct. Astfel, panteismul lui Spinoza se deosebește de ateism și nu se apropie de teism, fiindcă, la fel ca deismul (specific gândirii din sec. XVIII), se rezolvă în ateismul de tip monist.

RENÉ DESCARTES (1596-1650)

Descartes este considerat inițiatorul gândirii moderne. Dubiul metodic, cogito asumat ca principiu de filosofare, interesul față de știință și, în special, față de matematică, au constituit diferența în raport cu gândirea scolastică și structura unei reforme aproape revoluționare a filosofiei. Gândirea carteziană rămâne structurată de metodă și de matematică, chiar dacă evaluările sale au fost diferite de-a lungul timpului. Unii au pus accent pe dimensiunea idealistă (primatul lui res cogitans), alții pe cea pozitivistă și fizicalistă (subliniază descoperirea naturii) sau pe cea imanentistă (filosofia lui Spinoza este consecința logică a celei propuse de Descartes), ori pe cea transcendentalistă (filosofia lui Descartes este suportul pentru noua apologie a credinței catolice) sau, în fine, pe cea umanistă (antropologia în lumina filosofiei libertății și individualității).

Referitor la dovezile existenței lui Dumnezeu, Descartes a cautat să recupereze teismul tradițional pornind de la o nouă bază metodologică. Dovezile sunt trei. Prima pornește de la ideea de Ființă perfectă, prezentă conștiinței, ideea care nu poate proveni nici de la om, nici din exterior, adică de la realități/lucruri imperfecte, și care, deci, trebuie să aibă cauza sa într-o realitate perfectă și infinită, și anume în Dumnezeu însuși. A doua dovadă este înrudită cu prima; pornește de la realitatea eului care gândește ideea de Dumnezeu. A treia dovadă este de fapt argumentul ontologic al lui Anselm care susține includerea existenței în ideea de Dumnezeu.

Dovezi ale existenței lui Dumnezeu și ale sufletului și fundamentele metafizicii

«În continuare, reflectând asupra celor de care mă îndoiam și a faptului că ființa mea nu era cu totul perfectă, căci vedeam foarte clar că a cunoaște este o mare perfecțiune decât a te îndoi, am început să caut de unde învățasem să gândesc la ceva mult mai perfect decât eram eu și am știut, în mod evident, că acesta trebuia să fie de o natură cu adevărat perfectă. În ceea ce privește gândurile despre multe lucruri din afara mea, cum ar fi cele despre cer, pământ, lumină, căldură și numeroase altele, nu-mi era greu să știu de unde proveneau, întrucât neobservând nimic în ele care să le facă superioare mie, puteam crede că, dacă erau adevărate, erau datorită dependenței de natura mea, în măsura în care ea era într-un fel perfectă, iar dacă nu erau (adevărate), puteam crede că le aveam din neant, adică erau în mine pentru că eram nedesăvârșit. Dar nu putea fi același lucru cu ideea unei ființe mult mai desăvârșite decât a mea, căci de-ar veni din neant, era realmente imposibil; și pentru că nu este mai puțin contradictoriu a spune că ceea ce este mai desăvârșit e o consecință și o dependență de ceva mai puțin desăvârșit decât a spune că nimic provine din ceva, eu nu puteam să am această ideea din mine însumi; astfel încât rămânea ca ea să-mi fi fost dată de o altă natură, cu adevărat mai desăvârșită decât mine, posedând în sine toate perfecțiunile despre care eu puteam să-mi fac o idee, într-un cuvânt Dumnezeu. Aș adăuga la acestea că, întrucât cunoșteam unele perfecțiuni pe care eu nu le aveam, nu eram singura ființă care să existe (mă voi folosi aici, cu îngăduința dumneavoastră, în mod liber de termenii scolasticii), trebuia deci să existe cu necesitate o ființă mai desăvârșită de care să depind și de la care să fi dobândit tot ceea ce aveam. Căci, dacă aș fi fost singur și independent de oricine altcineva, astfel încât să fi avut de la mine însumi acel puțin prin care participam la ființa perfectă, aș fi putut avea tot de la mine, în virtutea aceluiași motiv, tot prisosul care știam că-mi lipsește, fiind astfel eu însumi infinit, etern, imuabil, atotcunoscător, atotputernic și, în fine, având toate perfecțiunile pe care le are doar Dumnezeu. Căci, urmând raționamentele pe care tocmai le-am prezentat, pentru a cunoaște natura lui Dumnezeu în măsura în care natura mea este capabilă de aceasta, nu aveam decât să examinez toate lucrurile despre care aveam vreo idee, dacă aparțineau sau nu perfecțiunii, și să mă încredințez că nici unul din cele în care vedeam o imperfecțiune nu era de la el, în timp ce toate celelalte erau. După cum am constatat că îndoiala, nestatornicia, tristețea și altele asemenea nu puteau să se afle de la el, de vreme ce și eu aș fi fost foarte mulțumit să fiu scutit de ele. În afară de aceasta, aveam idei despre foarte multe lucruri sensibile și corporale: căci, cu toate că presupuneam că visez și că tot ceea ce vedeam sau imaginam este fals, nu puteam totuși să neg că ideile sunt cu adevărat în gândirea mea; dar pentru că știam foarte precis că natura intelectuală este distinctă de cea corporală, considerând că orice sinteză înseamnă dependență și o dependență este evident un defect, deduceam de aici că Dumnezeu ca ființă perfectă nu putea fi compus din aceste două naturi și că, prin urmare, nici nu era astfel; dar mai deduceam că, dacă în lume există vreun corp sau vreo inteligență sau o altă natură care să nu fie perfecte, ființa lor trebuie să depindă de puterea lui Dumnezeu în așa fel încât nu pot subzista nici un moment fără el.

Am vrut apoi să cercetez alte adevăruri, și propunându-mi obiectul geometrilor, pe care îl concepeam ca un corp continuu sau un spațiu infinit întins în lungime, lățime și înălțime sau adâncime, divizibil în diverse părți ce puteau avea diverse figuri și mărimi și care puteau fi mișcate și transpuse în toate felurile – căci geometrii presupun toate acestea despre obiectul lor -, am parcurs câteva din cele mai simple demonstrații ale lor; și remarcând că cea mai mare certitudine pe care toată lumea le-o atribuie nu este bazată decât pe faptul că lucrurile sunt în mod evident concepute după regula pe care am prezentat-o mai sus, am observat, de asemenea, că nu era nimic din ele care să-mi dea certitudinea existenței obiectului lor; căci, de exemplu, vedeam bine că în cazul unui triunghi trebuia ca cele trei unghiuri ale sale să fie egale cu două unghiuri drepte, dar din aceasta nu găseam nimic care să mă asigure că în lume există vreun triunghi; în timp ce, reexaminând ideea pe care o aveam despre o ființă perfectă, găseam că existența este cuprinsă în ea în același fel în care este cuprinsă în cazul triunghiului cu cele trei unghiuri ale sale egale cu două unghiuri drepte sau ale unei sfere cu toate punctele egal depărtate de centru și că, în consecință, este cel puțin tot atât de sigur că Dumnezeu, această ființă perfectă, este sau există, ca în orice demonstrație de geometrie.

Dacă mai există oameni convinși de dificultatea de a-l cunoaște pe Dumnezeu și chiar propriul lor suflet, aceasta se datorează faptului că ei nu-și înalță niciodată spiritul dincolo de lucrurile sensibile și că sunt obișnuiți să examineze un lucru doar imaginându-și-l, mod de gândire specific lucrurilor materiale, că ceea ce nu poate fi imaginat le apare ca neinteligibil. Aceasta apare destul de manifest în faptul că până și filosofii susțin ca maximă în școli că nu există nimic în intelect care să nu fi fost mai întâi în simțuri, unde este sigur totuși că ideile de Dumnezeu și de suflet n-au ajuns niciodată, și-mi pare că cei care vor să-și folosească imaginația pentru a înțelege aceste idei ar fi asemenea celor care, pentru a auzi sunetele sau pentru a simți mirosurile, ar vrea să se folosească de ochi; cu singura deosebire că simțul vederii nu ne asigură mai puțin de adevărul obiectelor sale decât o fac simțul mirosului sau al auzului, în timp ce nici imaginația și nici simțurile noastre nu ne-ar putea oferi certitudini asupra unui lucru dacă n-ar interveni intelectul.

Dacă, în sfârșit, mai există oameni care nu sunt încă destul de convinși de existența lui Dumnezeu și a sufletului lor pe baza argumentelor pe care le-am adus, vreau ca ei să știe că toate celelalte lucruri de care ei sunt poate mai siguri, ca, de pildă, faptul că au un corp și că există astre și Pământ și alte lucruri asemănătoare, sunt mai puțin sigure; căci, deși există o certitudine morală despre aceste lucruri, anume că e cel puțin extravagant să te îndoiești de ele, totuși trebuie să fii lipsit de rațiune, atunci când este vorba despre o certitudine metafizică, ca să poți nega că există destule temeiuri pentru a nu fi pe deplin sigur, ținând seama că tot așa putem să ne imaginăm în somn că avem un alt corp sau că vedem alte astre și alt pământ, ceea ce nu este cazul în realitate. Căci de unde știm că gândurile care ne vin în vis sunt mai false decât celelalte, din moment ce ele nu sunt mai puțin vii și expresive? Oricât de mult ar studia chiar spiritele cele mai luminate această chestiune, și studieze-o cât le-o plăcea, nu cred că ar putea da un motiv suficient de puternic pentru a înlătura aceste îndoieli, dacă nu presupun existența lui Dumnezeu. Deoarece, în primul rând, chiar ceea ce eu am considerat mai înainte ca regulă, și anume că lucrurile pe care le concepem foarte clar și distinct sunt toate adevărate, nu este sigur decât datorită faptului că Dumnezeu este sau există și că el este o ființă perfectă, iar tot ceea ce este în noi vine de la el; de unde rezultă că ideile sau noțiunile noastre fiind lucruri reale și care vin de la Dumnezeu, în măsura în care sunt clare și distincte, nu pot fi decât adevărate. Așa încât, dacă avem destul de des idei false, aceasta se datorează faptului că ele au ceva confuz și obscur, din cauză că provin din neant, adică sunt în noi atât de confuze fiindcă noi nu suntem cu totul perfecți. Și este evident că nu e cu nimic mai respingătoare ideea că falsitatea sau imperfecțiunea ar purcede de la Dumnezeu ca atare, decât aceea că adevărul sau perfecțiunea ar proveni din neant. Dar, dacă n-am ști că tot ce este în noi real și adevărat vine de la o ființă perfectă și infinită, oricât de clare și perfecte ar fi ideile noastre, n-am avea nici un temei care să ne asigure că ele ar avea perfecțiunea de a fi adevărate.»

(Din René Descartes, Discurs despre metodă, IV, trad. Ioan Deac, în Ioan Deac, Principiile metafizicii carteziene, Editura Polirom, Iași 2004, 110-113).

«§ 14. Se poate demonstra că există Dumnezeu doar prin aceea că necesitatea de a fi sau a exista este cuprinsă în noțiunea pe care o avem despre el. După ce (gândirea) a cercetat diversele idei (sau noțiuni) pe care le are în sine și după ce o găsește pe cea a unei ființe atotcunoscătoare, atotputernice și extrem de perfecte, (judecă mult mai ușor, datorită faptului că intuiește în această idee că Dumnezeu, care e ființa cu totul perfectă, este sau există; căci, deși are idei distincte despre multe alte lucruri, nu observă la ele nimic care să o încredințeze de existența obiectului lor; pe când) în aceasta surprinde nu numai o existență posibilă, ca în celelalte, ci o existență absolut necesară și eternă. Și așa cum vede că în ideea pe care o are despre triunghi e conținut în mod necesar faptul că cele trei unghiuri ale sale sunt egale cu două unghiuri drepte și se convinge în mod absolut că triunghiul are trei unghiuri egale cu două unghiuri drepte, tot așa, doar din intuirea faptului că existența necesară și eternă e inclusă în ideea pe care o are despre o ființă cu totul perfectă, trebuie să concluzioneze că această ființă întru totul perfectă (este ori) există.

§ 15. Necesitatea de a fi nu este cuprinsă în noțiunea pe care o avem despre alte lucruri, ci doar posibilitatea de a fi. Ea s-ar putea încredința mai bine (despre adevărul acestei concluzii) dacă ar băga de seamă că nu are în sine ideea (sau noțiunea) nici unui alt lucru în care să poate recunoaște o existență care să fie absolut necesară; și numai de aici va ști că ideea unei ființe cu totul perfecte nu este în ea datorită unei ficțiuni, (ca cea) care reprezintă o himeră, ci (dimpotrivă), ea este înscrisă acolo de o natură imuabilă și adevărată, care trebuie să existe în mod necesar, pentru că nu poate fi (concepută) decât având o existență necesară.

§ 16. Prejudecățile îi împiedică pe cei mai mulți să cunoască clar necesitatea de a fi a lui Dumnezeu. (Sufletului nostru), ori gândirii, nu i-ar fi greu să se convingă (de acest adevăr), dacă ar fi liber de propriile prejudecăți, dar de vreme ce suntem obișnuiți să distingem în toate celelalte esența de existență, și pentru că putem presupune după plac o mulțime de idei despre lucruri care (poate) n-au existat (și care nu vor exista poate niciodată), sau [care sunt posibile, cu toate că existența] nu e cuprinsă cu necesitate în natura lor, câtă vreme nu ne înălțăm cum trebuie spiritul la contemplarea acestei ființe perfecte, se poate întâmpla să ne îndoim că ideea pe care o avem despre ea este una din cele cu care ne înșelăm când ne pare bună.

§ 17. Cu cât concepem mai multă perfecțiune într-un lucru, cu atât trebuie să credem că și cauza trebuie să-i fie mai perfectă. Mai mult, când reflectăm asupra feluritelor idei care sunt în noi, este ușor de sesizat că nu e prea mare diferență între ele, decât (că le considerăm pur și simplu) ca [dependențe] ale (sufletului ori) gândirii, dar e o (diferență) importantă atunci când una reprezintă un lucru și alta un altul, și chiar cauza lor trebuie să fie cu atât mai perfectă cu cât [ceea ce reprezintă despre obiectul lor are mai multă perfecțiune]. Căci așa cum, atunci când (ni se spune că) cineva are ideea unei mașinării în care este mult meșteșug, avem dreptate să ne întrebăm cum a putut avea această idee, și anume dacă a văzut undeva o asemenea mașinărie făcută de un altul, sau dacă a învățat știința mecanicilor, sau dacă este înzestrat cu asemenea vrednicie a spiritului încât el însuși a putut-o inventa fără să fi văzut nimic asemănător altundeva, deoarece întregul meșteșug reprezentat în ideea ce o are acest om, la fel ca într-un tablou, trebuie să se găsească în prima și principala sa cauză nu doar [ca imitație], ci chiar la fel sau într-un mod mai strălucit decât ne-a arătat.

§ 18. Se poate demonstra din nou că există Dumnezeu. La fel, deoarece găsim în noi ideea de Dumnezeu, sau a unei ființe întru totul perfecte, putem cerceta cauza care face ca această idee să fie în noi; însă după ce am socotit cu atenție cât de imense sunt perfecțiunile pe care ni le prezintă, suntem constrânși să mărturisim că nu am putea să le atribuim decât unei ființe foarte perfecte, adică unui Dumnezeu, care există cu adevărat, sau care este, pentru că e evident, nu numai prin lumina naturală, că neantul nu poate fi autor a ceea ce este, și că cel mai perfect nu ar putea fi [o urmare și o dependență] a ceva mai puțin perfect, ci pentru că (vedem totodată, prin mijlocirea a chiar acestei lumini, că) e cu neputință să avem ideea sau imaginea a ceva, orice ar fi, dacă nu se află în noi, sau altundeva, un original care să cuprindă într-adevăr toate perfecțiunile care ne sunt reprezentate astfel; însă cum știm că (suntem supuși la multe greșeli, și că) nu posedăm aceste perfecțiuni extreme despre care avem idee, trebuie să conchidem că ele se găsesc într-o natură care este diferită de a noastră, (și într-adevăr perfectă), adică aceea care e Dumnezeu, sau cel puțin că au fost cândva în acesta, (iar din faptul că erau infinite) urmează că încă mai sunt.

§ 19. Cu toate că nu înțelegem încă tot ce este în Dumnezeu, totuși nu este nimic altceva ce să cunoaștem atât de clar ca perfecțiunile sale. Nu văd nicio dificultate în asta pentru cei ce și-au deprins spiritul cu contemplarea Divinității și care au luat seama la perfecțiunile sale infinite, căci deși nu o înțelegem încă, deoarece natura infinitului este de așa fel încât [gândirile finite] n-o vor putea pricepe, în ciuda acestui fapt, le concepem mai clar și mai distinct decât lucrurile materiale, pentru că fiind atât de simple și nefiind limitate, ceea ce concepem despre ele este cel mai puțin confuz, (deoarece ele corespund cel mai mult gândirii noastre). (Așa că nu există nici o speculație care să poată ajuta mai mult perfecționării înțelegerii noastre și care să fie mai importantă decât aceasta, cu atât mai mult cu cât considerarea unui obiect care n-are nici un fel de margini în perfecțiunea sa ne copleșește de satisfacție și certitudine.)

§ 20. Nu ne suntem cauză nouă înșine, însă Dumnezeu ne este, așadar există un Dumnezeu. Dar nimeni nu ia seama la acestea (cum trebuie); și pentru că știm prea bine, atunci când am avut idee despre o mașinărie în care este mult meșteșug, cum am avut-o, și pentru că nu vom putea să ne amintim când ne-a fost comunicată de Dumnezeu ideea pe care o avem despre un Dumnezeu, deoarece a fost mereu în noi, trebuie (așadar să cercetăm și) să căutăm care este autorul (sufletului sau gândirii noastre), care are în sine ideea perfecțiunilor infinite ce sunt în Dumnezeu, deoarece (e evident că) ceea ce cunoaște ceva mai perfect decât sine nu-și poate da ființă, pentru că (prin același mijloc) și-ar fi dat toate perfecțiunile de care ar fi avut cunoștință, și că, prin urmare, n-ar putea să subziste prin nimic altceva decât prin cel care posedă într-adevăr toate aceste perfecțiuni, care, altfel spus, e Dumnezeu.

§ 21. Doar durata vieții noastre e de ajuns pentru a demonstra că Dumnezeu există. Nu cred că ne putem îndoi de [adevărul] acestei demonstrații, fie și numai de luăm seama la natura timpului sau a duratei (vieții noastre); căci fiind astfel încât părțile sale nu depind unele de altele și neexistând niciodată simultan, din aceea că suntem acum nu urmează (în mod necesar) că vom fi o clipă mai târziu, dacă o cauză, anume aceeași care ne-a produs, nu continuă să ne producă, adică să ne conserve. Și pricepem lesne că nu este nici o forță în noi prin care să putem (subzista sau) dăinui (o singură clipă), și că acela care are atâta putere încât ne face să subzistăm în afara lui și care ne menține trebuie să dăinuie el însuși, sau, mai bine zis, n-are nevoie să se mențină prin cine știe ce (altceva), este, până la urmă, Dumnezeu.

§ 22. Cunoscând că există Dumnezeu, în felul explicat aici, se cunosc și toate atributele sale, atât cât pot fi cunoscute numai prin lumina naturală. Dovedind în acest fel, (adică prin ideea sa), existența lui Dumnezeu, avem avantajul de a cunoaște pe aceeași cale ce este el, atât cât ne permite slăbiciunea firii noastre. Căci reflectând asupra ideii [pe care o avem în mod firesc] despre el, vedem că e etern, atotcunoscător, atotputernic, izvor al întregului adevăr și al binelui, creator al tuturor lucrurilor, și, în sfârșit, că le are în sine pe toate cele în care putem recunoaște orice perfecțiune infinită, sau mai bine, că el nu e mărginit de nicio imperfecțiune.»

(Din René Descartes, Principiile filosofiei, trad. Ioan Deac, Editura IRI, București 2000, pp. 85-90).

Despre Dumnezeu; că există

«Îmi voi închide acum ochii, îmi voi astupa urechile, îmi voi suprima toate simțurile, chiar voi șterge din gândirea mea toate imaginile lucrurilor corporale, sau cel puțin, pentru că și aceasta se poate face cu greu, le voi considera ca fiind zadarnice și false; și stând astfel de vorbă singur cu mine însumi, și scrutându-mi interiorul, mă voi strădui să mi-l fac puțin câte puțin mai cunoscut mie însumi. Eu sunt un lucru care gândește, cu alte cuvinte care se îndoiește, care afirmă, care neagă, care cunoaște puține lucruri, care ignoră multe, care iubește, care urăște, care vrea, care nu vrea, care își imaginează, și care simte. Căci, așa cum am observat ceva mai înainte, chiar dacă lucrurile pe care le simt și pe care mi le imaginez poate că nu sunt absolut nimic în afara mea și în ele însele, cu toate acestea sunt sigur că aceste moduri de a gândi, pe care le numesc sentimente și imaginații, numai în măsura în care ele sunt moduri de a gândi, se află în mine și pot fi întâlnite la mine cu toată siguranța. Și în acest puțin pe care tocmai l-am spus, cred că am relatat tot ceea ce știu cu adevărat, sau cel puțin tot ceea ce până aici am observat că știu.

Acum voi cerceta cu un plus de exactitate dacă nu cumva voi găsi în mine chiar deloc și alte cunoștințe de care nu mi-am dat încă seama. Sunt sigur că sunt ceva care gândește; dar nu cumva știu și ce ar fi necesar pentru a mă dovedi sigur de anumite lucruri. În această primă cunoștință, nu există nimic decât o percepție clară și distinctă a faptului pe care îl cunosc; ceea ce într-adevăr nu va fi suficient pentru a mă asigura că ea este adevărată, dacă se va putea vreodată să se întâmple ca un lucru pe care îl voi concepe tot astfel în mod clar și distinct se va dovedi apoi fals. Și, în consecință, mi se pare că pot deja stabili ca regulă generală, că toate lucrurile, pe care le concepem extrem de clar și deosebit de distinct, sunt toate adevărate.

Cu toate acestea, am acceptat și am admis ceva mai înainte mai multe lucruri ca fiind foarte sigure și foarte evidente, pe care le-am recunoscut mai apoi ca fiind totuși îndoielnice și nesigure. Care erau așadar acele lucruri? Erau: pământul, cerul, astrele, și toate celelalte lucruri pe care le iau în seamă prin intermediul simțurilor mele. Deci, ce anume sesizez la ele în mod clar și distinct? Cu siguranță nimic altceva decât că ideile sau gândurile privitoare la acele lucruri se înfățișează spiritului meu. Și chiar și în prezent nu neg că aceste idei există în mine. Dar mai există aici un alt lucru pe care îl afirmam, și pe care din cauza obiceiului ce-l aveam de a-l crede, eram convins că îl apreciez cu mare claritate, cu toate că în realitate nu-l intuiam deloc, și anume că ar fi existat în afara mea anumite lucruri, de la care proveneau aceste idei, și cărora ele le-ar fi fost cu totul asemănătoare. Or, tocmai în aceasta mă înșelam eu; sau, dacă totuși se întâmpla să judec în conformitate cu realitatea, nu se întâmpla să am nici o cunoștință, care să fie cauza adevărului judecății mele.

Dar atunci când am luat în considerare vreun lucru extrem de simplu și extrem de accesibil, privitor la aritmetică și geometrie, de exemplu, că adunați doi și cu trei dau numărul cinci, și alte lucruri asemănătoare, nu le voi fi înțeles cel puțin suficient de clar încât să fiu sigur că ele erau adevărate? Desigur, dacă am judecat mai apoi că te poți îndoi de aceste lucruri, aceasta nu s-a întâmplat deloc din alt motiv, decât pentru că îmi trecea prin minte că poate vreun Dumnezeu a putut să-mi dea o atare natură, încât să mă îndoiesc chiar în privința lucrurilor care îmi par cele mai evidente. Dar de toate dățile când această opinie zămislită ceva mai înainte, cu privire la puterea suverană a lui Dumnezeu, se ivește în gândirea mea, sunt constrâns să recunosc că lui îi este ușor, dacă el vrea, să facă în așa fel încât să mă înșel, chiar și în privința lucrurilor pe care cred că le cunosc cu o foarte mare evidență. Și dimpotrivă, de toate dățile în care mă întorc spre lucrurile pe care cred că le înțeleg cu o extremă claritate, sunt atât de convins de ele, încât mă las eu însumi furat de aceste cuvinte: Înșele-mă oricine e în stare să o facă, însă atâta timp cât eu gândesc că sunt ceva, el nu va putea nicidecum să facă să nu fiu nimic, sau fiind adevărat că acum eu sunt – nu va putea face ca într-o zi cândva să fie adevărat că nu am fost niciodată, sau ca doi și cu trei să facă ori mai mult ori mai puțin de cinci, sau altele asemănătoare, despre care văd cu claritate că nu pot fi într-alt fel decât cum le concep eu.

Și desigur, pentru că nu am nici un argument să cred că ar exista vreun Dumnezeu care să fie înșelător, și chiar pentru că încă nu le-am luat în considerare pe acelea care dovedesc că există un Dumnezeu, motivul îndoielii, care depinde doar de această opinie, este destul de neînsemnat, și ca să spunem așa: metafizic. Dar pentru a putea să-l îndepărtez complet, îndată ce mi se va prezenta ocazia, va trebui să examinez dacă există un Dumnezeu; și dacă voi descoperi că există vreunul, trebuie să examinez și dacă el poate fi înșelător; căci fără cunoașterea acestor două adevăruri, nu văd că aș putea fi vreodată sigur de vreun lucru. Și pentru ca să pot avea ocazia de a examina acestea fără a întrerupe ordinea meditației pe care mi-am propus-o, și care este aceea de a trece în mod treptat de la noțiunile pe care le voi descoperi primele în spiritul meu, la acelea pe care le voi putea găsi tot acolo ulterior, trebuie să împart aici toate gândurile mele în anumite genuri, și să bag de seamă în care dintre aceste genuri există în special adevărul sau eroarea.

Printre gândurile mele, unele sunt ca niște imagini ale lucrurilor, și doar lor le este potrivit în mod deplin numele de idee: precum atunci când îmi reprezint un om, sau o himeră, sau cerul, sau un înger, sau pe însuși Dumnezeu. Altele, dincolo de acestea, au alte câteva forme: precum când vreau, că îmi este teamă, că afirm sau că neg, eu presupun într-adevăr atunci un anumit lucru drept subiect al acțiunii spiritului meu, dar și adaug vreun alt lucru prin această acțiune a ideii pe care o am despre lucrul respectiv; iar din acest gen de gânduri, unele sunt voințe sau afecte, iar celelalte judecăți.

Acum, în ceea ce privește ideile, dacă le luăm în considerare doar în ele însele, și dacă nu le raportăm deloc la nici un alt lucru, ele nu pot fi – propriu-zis – false; căci fie că îmi imaginez o capră sau o himeră, nu este mai puțin adevărat că îmi imaginez atât una cât și cealaltă.

Nu trebuie să ne fie teamă nici că s-ar putea să existe falsitate în afecte sau în voliții; căci deși pot dori lucruri rele, sau chiar care să nu fi fost niciodată, totuși pentru aceasta nu este mai puțin adevărat faptul că le doresc.

Astfel că nu mai rămân decât doar judecățile, față de care trebuie să fiu foarte atent să nu mă înșel niciodată. Așadar, principala greșeală și cea mai comună ce poate exista în acest caz, consistă în aceea că eu judec că ideile care sunt în mine sunt asemănătoare, sau conforme cu lucrurile care sunt în afara mea; căci cu siguranță, dacă voi lua în considerare ideile numai drept anumite moduri sau feluri ale gândirii mele, fără să vreau să le raportez la vreun anumit lucru exterior, cu greu îmi vor putea da ele ocazia de a mă înșela.

Însă, dintre toate aceste idei, unele îmi par a se fi născut o dată cu mine, altele fiind străine și venite dinafară, iar altele fiind făcute și inventate de mine însumi. Căci, faptul că am facultatea de a înțelege ce este ceea ce în general se numește un lucru sau un adevăr, sau o gândire, mi se pare că nu am deloc această capacitate din altă parte decât de la natura mea proprie, dar dacă aud acum vreun zgomot oarecare, dacă văd soarele, dacă simt căldura, până la ora aceasta am crezut că aceste impresii provin de la unele lucruri care există în afara mea și, în sfârșit, mi se pare că sirenele, hipogrifii și toate celelalte himere asemănătoare sunt ficțiuni și invenții ale spiritului meu. Dar poate că mă pot convinge și de faptul că toate aceste idei sunt de genul acelora pe care le numesc străine, și care vin dinafară, sau că ele sunt toate născute împreună cu mine, sau că au fost toate făcute de mine; căci încă nu am găsit deloc în mod clar originea lor adevărată. Iar ceea ce am eu în principal de făcut în această împrejurare, este de a lua în considerare, privitor la cele care mi se pare că vin de la unele obiecte ce sunt în afara mea, care sunt argumentele care mă obligă să le cred asemănătoare cu aceste obiecte.

Primul dintre aceste argumente este că mi se pare că așa mă învață natura; iar al doilea, că experimentez în mine însumi că aceste idei nu depind deloc de voința mea, căci adesea ele mi se înfățișează fără voia mea, precum chiar acum, fie că vreau, fie că nu vreau, simt căldura, și din această cauză eu mă conving că acest sentiment sau această idee de căldură este produsă în mine de un lucru diferit de mine, și anume de căldura focului lângă care tocmai sunt. Și nu văd nimic care să-mi pară mai rațional, decât să cred că acest lucru străin trimite și imprimă în mine asemănarea lui, mai degrabă decât oricare alt lucru.

Acum trebuie să văd dacă aceste argumente sunt destul de puternice și convingătoare. Când spun că mi se pare că așa mă învață natura, înțeleg prin acest cuvânt de natură doar o anumită înclinare care mă împinge să cred acest lucru, și nu o lumină naturală care să mă facă să cunosc că acesta este adevărul. Însă aceste două lucruri diferă mult între ele; căci eu nu pot să pun nimic la îndoială din ceea ce lumina naturală mă face să văd că este adevărat, așa cum m-a făcut ea mai adineauri să văd că, din faptul că mă îndoiam, am putut trage concluzia că eram. Și nu am în mine nici o altă facultate, sau capacitate, pentru a deosebi adevărul de fals, care să-mi poată arăta că ceea ce această lumină îmi indică drept adevărat nu este, și în care să mă pot încrede tot atât de mult cât și în ea. Dar, în ceea ce privește înclinațiile care mi se pare că îmi sunt și ele specifice, am băgat de seamă adesea, atunci când s-a problema să fac alegere între virtuți și vicii, că nu m-au dirijat mai puțin spre rău decât spre bine, tocmai de aceea nu am motiv să le dau ascultare nici în ceea ce privește adevărul și falsul.

Iar cât despre celălalt argument, și anume că aceste idei, întrucât nu depind de voința mea, trebuie să vină dintr-altă parte, nu-l găsesc cu nimic mai convingător. Căci, tot așa precum aceste înclinații, despre care am vorbit chiar adineauri, se află în mine, cu toate că nu sunt întotdeauna în acord cu voința mea, poate că tot astfel există în mine vreo facultate sau capacitate aptă de a produce aceste idei fără ajutorul niciunor lucruri exterioare, cu toate că nu-mi este cunoscută încă; așa cum de fapt mi s-a părut întotdeauna până acum, că, atunci când dorm, ele se formează astfel în mine, fără ajutorul obiectelor pe care le reprezintă. Și, în sfârșit, chiar dacă voi rămâne de acord că ele sunt cauzate de aceste obiecte, nu este o concluzie necesară că trebuie să le fie lor asemănătoare. Dimpotrivă, în multe exemple, am observat adesea, că există o mare diferență între obiect și ideea lui. Așa cum, de exemplu, găsesc în mintea mea două idei ale soarelui complet diferite: una își trage originea de la simțuri, și trebuie să fie plasată în interiorul genului acelora despre care am spus ceva mai înainte că vin dinafară, ideea prin intermediul căreia el îmi apare ca fiind extrem de mic; cealaltă este luată dintre argumentele astronomiei, adică din anumite noțiuni care s-au născut împreună cu mine, sau în sfârșit este concepută de mine într-unul dintre felurile în care poate ea fi, datorită căreia el îmi pare de mai multe ori mai mare decât pământul. Desigur, aceste două idei, pe care le concep despre soare, nu pot fi amândouă adecvate aceluiași soare; și rațiunea mă face să cred că aceea, care vine direct de la aparența lui, este aceea care îi este și cea mai puțin asemănătoare.

Toate acestea mă ajută îndeajuns să cunosc că până la ora aceasta nu printr-un raționament sigur și premeditat, ci doar în baza unui impuls orb și temerar – am crezut că există lucruri în afara mea, și distincte de ființa mea, care, prin intermediul organelor de simț, sau prin oricare alt mijloc ce s-ar putea să existe, își trimit în mine ideile sau imaginele lor, și își imprimă acolo asemănarea lor.

Dar mi se mai înfățișează și o altă cale pentru a cerceta dacă, printre lucrurile ale căror idei le am în mine, sunt și unele care există în afara mea. Și anume, dacă aceste idei sunt luate în considerare doar întrucât reprezintă anumite moduri de a gândi, atunci nu voi distinge între ele nici o diferență sau inegalitate, și toate par a proveni din mine într-un singur fel; dar, luându-le în considerare ca imagini, dintre care unele reprezintă un lucru, și altele altul, este evident că ele sunt extrem de diferite unele de altele. Căci, în fapt, acele care îmi reprezintă substanțe sunt fără îndoială ceva în plus, și conțin în sine (pentru a mă exprima astfel) mai multă realitate obiectivă, adică participă prin reprezentare la un grad mai înalt de ființă (t.n.) sau de perfecțiune, decât acelea care reprezintă doar moduri sau accidente. Mai mult, cea prin care concep un Dumnezeu suveran, etern, infinit, imuabil, atotcunoscător, atotputernic, și Creator universal al tuturor lucrurilor care sunt în afara lui; acea idee, zic eu, are cu siguranță în sine mai mult realitate obiectivă, decât cele prin care îmi sunt reprezentate substanțele finite.

Acum, datorită luminii naturale este un lucru evident, că trebuie să ai cel puțin tot atâta realitate în cauza eficientă și totală cât și în efectul ei: căci de unde își poate trage efectul realitatea lui, dacă nu din cauza pe care o are? Și cum ar putea această cauză să i-o transmită, dacă nu ar avea-o în ea însăși?

Iar de aici rezultă nu numai că neantul nu poate produce nici un lucru, dar și că ceea ce este mai perfect, adică ceea ce conține în sine mai multă realitate, nu poate fi o urmare și o dependență a ceva mai puțin perfect. Și acest adevăr nu este clar și evident doar în cazul efectelor pe care le are această realitate pe care filozofii o numesc actuală sau formală, ci și în cazul ideilor în care este luată în considerare doar realitatea pe care ei o numesc obiectivă: de exemplu, piatra care încă nu a existat deloc, nu numai că nu poate acum să înceapă să existe, dacă ea nu este produsă de un lucru care posedă în sine în mod formal, sau eminamente, tot ceea ce intră în compoziția pietrei, adică ceva care să conțină în sine aceleași lucruri sau altele mai excelente decât cele care sunt în piatră, iar căldura nu poate fi produsă într-un individ care mai înainte a fost lipsit de ea, decât printr-un lucru care să fie de un ordin, de un grad sau de un gen cel puțin tot atât de perfect ca și căldura, și așa și cu altele. Dar mai mult, dincolo de toate acestea, ideea de căldură, sau cea de piatră, nu poate exista în mine, dacă ea nu a fost produsă de o cauză oarecare, care conține în sine cel puțin atâta realitate, câtă presupun eu în căldură sau în piatră. Căci, deși această cauză la care mă refer nu transmite în ideea mea nimic din realitatea ei actuală sau formală, nu trebuie ca din acest motiv să ne imaginăm că această cauză trebuie să fie mai puțin reală; dar trebuie știut că orice idee fiind o lucrare a spiritului, natura ei este astfel încât ea nu pretinde de la sine nici o altă realitate formală, alta decât cea pe care ea o primește și o împrumută de la gândire sau de la spirit, căruia ea îi este doar un mod, adică o manieră sau un fel de a gândi. Însă, pentru ca o idee să conțină o anumită realitate obiectivă mai degrabă decât alta, ea trebuie fără îndoială să aibă aceasta de la vreo cauză, în care se găsește cel puțin atâta realitate formală câtă realitate obiectivă conține această idee. Căci dacă presupunem că se află ceva în idee, care nu se găsește în cauza ei, atunci trebuie că ea deține acel ceva de la neant; dar, oricât de imperfect ar fi acest mod de a fi, prin care un lucru este – în mod obiectiv sau prin reprezentare – prezent în intelect prin ideea lui, cu siguranță că nu se poate totuși spune că acest fel și maniera aceasta nu sunt nimic, nici că în consecință această idee își trage originea din neant. De asemenea nu trebuie să mă îndoiesc că nu ar fi necesar ca realitatea să existe, în mod formal, în cauzele ideilor mele, cu toate că realitatea pe care o iau în considerare ca existând în aceste idei ar avea doar un caracter obiectiv, nici să gândesc că este suficient ca această realitate să se găsească în mod obiectiv în cauzele lor; căci, întocmai cum această manieră de a fi în mod obiectiv aparține ideilor, datorită naturii lor proprii, tot astfel și maniera sau felul de a fi în mod formal aparține cauzelor acestor idei (cel puțin primelor și principalelor) datorită naturii lor proprii. Și chiar dacă se poate întâmpla ca o idee să dea naștere unei alte idei, totuși aceasta nu poate fi până la infinit, ci trebuie la sfârșit să ajungem la o idee primă, a cărei cauză să fie ca un tipar sau un original, în care toată realitatea sau perfecțiunea să fie conținută în mod formal și în fapt, realitate care se află în respectivele idei doar în mod obiectiv sau prin reprezentare. Astfel încât lumina naturală mă face să cunosc în mod evident, că ideile sunt în mine ca niște tablouri, sau niște imagini, care pot cu ușurință, ce-i drept, să decadă de la nivelul perfecțiunii lucrurilor din care au fost extrase, dar care nu pot niciodată să conțină ceva mai mare sau mai perfect.

Și cu cât examinez toate aceste lucruri mai pe larg și mai cu grijă, cu atât mai clar și mai distinct cunosc că ele sunt adevărate. Dar, în sfârșit, ce concluzie voi trage din toate acestea? Este bine de știut că, dacă realitatea obiectivă a vreuneia dintre ideile mele este astfel, încât cunosc cu claritate că ea nu este deloc în mine, nici în mod formal, nici eminamente, și că în consecință nu pot eu însumi să-i fiu cauza, rezultă de aici în mod necesar că nu sunt singur în lume, ci că mai este încă și vreun alt lucru care există, și care este cauza acestei idei; pe când dacă, încă nu se găsește deloc în mine o atare idee, nu voi avea nici un argument care să mă poată convinge și face să fiu sigur de existența nici a unui alt lucru decât a mea însămi; pentru că le-am cercetat pe toate cu grijă, și nu am putut găsi nici un alt argument până în prezent.

Însă printre aceste idei, în afara celei care mă reprezintă pe mine însumi, în legătură cu care nu pot avea aici nici o dificultate, există și alta care îmi reprezintă un Dumnezeu, altele lucruri corporale și inanimate, altele îngeri, altele animale, și altele în sfârșit care îmi reprezintă oameni ce-mi seamănă mie. Dar în ceea ce privește ideile care îmi reprezintă alți oameni, sau niște animale, sau îngeri, înțeleg cu ușurință că ele pot fi formate dintr-un amestec și din compunerea altor idei pe care le am despre lucrurile corporale și despre Dumnezeu, chiar dacă în afara mea nu ar exista deloc alți oameni pe lume, nici alte animale, și nici un înger. Iar în privința ideilor despre lucrurile corporale, nu recunosc nimic la ele care să fie atât de mare și atât de excelent încât să-mi pară că nu poate proveni de la mine însumi, căci, dacă le voi scruta mai îndeaproape, și dacă le voi examina în același fel în care am examinat ieri ideea de ceară, voi descoperi că nu se află și în acest caz decât extrem de puține lucruri pe care le înțeleg cu claritate și în mod distinct: și anume, mărimea sau întinderea în lungime, lărgime și profunzime; forma care este instituită de capetele și marginile acestei întinderi; poziția pe care o păstrează între ele corpurile având forme diferite; și mișcarea sau schimbarea acestei poziții; cărora li se poate adăuga substanța, durata și numărul. Cât despre celelalte lucruri, precum lumina, culorile, sunetele, mirosurile, gusturile, căldura, frigul, și celelalte calități care țin de pipăit, ele se află în gândirea mea cu atâta obscuritate și confuzie, încât nu cunosc nici dacă ele sunt adevărate, sau false, și doar aparente, adică nu știu dacă ideile, pe care le concep în baza acestor calități, sunt de fapt ideile unor lucruri reale, sau dacă nu cumva ele reprezintă doar niște ființe himerice, care nu pot exista. Căci, deși am observat ceva mai înainte că falsitatea adevărată și formală nu poate fi întâlnită decât în judecăți, se poate totuși întâlni și în idei o anumite falsitate materială, și anume, atunci când ele reprezintă ceea ce nu este nimic ca și cum ar fi ceva. De exemplu, ideile pe care le am de frig și de căldură sunt atât de puțin clare și atât de puțin distincte, încât prin intermediul lor nu pot discerne dacă frigul este doar o privație a căldurii, sau căldura este o privație a frigului, sau dacă și una și cealaltă sunt calități reale, sau dacă nu sunt; și cu atât mai mult cu cât, ideile fiind ca niște imagini, nu putem avea nici una care să nu ni se pară că reprezintă ceva, dacă este adevărată afirmația că frigul nu este altceva decât o privație a căldurii, ideea care mi-l reprezintă ca pe ceva real și pozitiv – nu va fi numită, în mod deplasat, falsă, și tot astfel și cu alte idei asemănătoare; cărora desigur că nu este necesar să le atribui alt autor decât pe mine însumi. Căci, dacă ele sunt false, adică dacă ele reprezintă lucruri care nu există deloc, lumina naturală îmi va face cunoscut că ele provin din neant, cu alte cuvinte: că ele nu sunt în mine decât pentru că îi lipsește ceva naturii mele, și că ea nu este absolut perfectă. Iar dacă aceste idei sunt totuși adevărate, deoarece ele fac trimitere la atât de puțină realitate, încât nici măcar nu pot deosebi cu claritate lucrul reprezentat de neființă, atunci nu văd deloc motivul pentru care nu ar putea să fie produse de mine însumi, și că nu aș putea să le fiu autorul.

Cât despre ideile clare și distincte pe care le am despre lucrurile corporale, sunt unele pe care se pare că le-am putut extrage chiar din ideea pe care o am despre mine însumi, precum cea pe care o am despre substanță, despre durată, despre număr, și despre alte lucruri asemănătoare. Căci, atunci când gândesc că piatra este o substanță, sau un lucru care are în sine capacitatea de a exista, apoi că eu sunt o substanță, cu toate că înțeleg prea bine că sunt un lucru care gândește și nu întins, și că piatra dimpotrivă este un lucru întins și care nu gândește deloc, și astfel între cele două concepții există o deosebire notabilă, totuși ele par a se potrivi prin aceea că amândouă reprezintă niște substanțe. La fel, când mă gândesc că sunt în prezent, și că, în afară de aceasta, îmi amintesc că am existat și altădată, și că concep mai multe gânduri diferite cărora le cunosc numărul, atunci dobândesc pentru mine idei de durate și ale numărului, pe care, mai apoi, pot să le transfer la toate celelalte lucruri după cum voi vrea.

Cât despre alte calități din care sunt alcătuite ideile lucrurilor corporale, și anume: întinderea, forma, poziția și schimbarea locului, este adevărat că nu sunt deloc în mod formal în mine, pentru că eu nu sunt decât un lucru care gândește; dar, pentru că ele sunt doar anumite moduri ale substanței, și ca niște veșminte sub care ne apare nouă substanța corporală, și întrucât sunt și eu însumi o substanță, se pare că ele pot fi cuprinse eminamente în mine.

În consecință, nu rămâne decât singură ideea de Dumnezeu, în care trebuie să cercetăm dacă nu cumva există vreun lucru care se poate să nu fi venit de la mine însumi. Sub numele de Dumnezeu înțeleg o substanță infinită, eternă, imuabilă, independentă, atotcunoscătoare, atotputernică, și prin care eu însumi, și toate celelalte lucruri care sunt (dacă este adevărat că ar exista vreunele) au fost create și produse. Însă aceste avantaje sunt atât de mari și atât de eminente, încât cu cât le iau în considerare mai atent cu atât mai puțin mă conving că ideea pe care o am și-ar putea avea originea în mine singur. Și, în consecință, trebuie cu necesitate, ca din tot ceea am spus mai înainte, să trag concluzia că Dumnezeu există; căci, chiar dacă ideea de substanță este în mine, nu voi putea, numai din faptul că sunt o substanță, să am totuși ideea unei substanțe infinite, eu care sunt o ființă finită, dacă ea nu a fost pusă în mine de vreo substanță care să fi fost cu adevărat infinită.

Și nu trebuie să-mi imaginez că nu-mi reprezint infinitul printr-o idee adevărată, ci doar printr-o negație a ceea ce este finit, tot așa cum înțeleg repausul și tenebrele prin negarea mișcării și a luminii: pentru că, dimpotrivă, eu văd în mod manifest că există mai multă realitatea în substanța infinită decât în substanța finită, și prin urmare că într-un anume fel am în mine mai întâi noțiunea de infinit, și numai după aceea de finit, adică de Dumnezeu mai înainte de a mă avea pe mine însumi. Căci, cum ar fi posibil să pot cunoaște că mă îndoiesc și că doresc, adică să am sentimentul că îmi lipsește ceva și că nu sunt absolut perfect, dacă nu aș avea în mine nici o idee despre o ființă mai perfectă decât ființa mea, și prin comparația cu care să cunosc defectele mele?

Și nu se poate spune că este cu neputință ca această idee de Dumnezeu să fie din punct de vedere material falsă, și că în consecință eu aș putea-o avea de la neant, și anume că ea poate fi în mine pentru că eu am un defect, cum am afirmat ceva mai înainte despre ideile de căldură și de frig, și ale altor lucruri asemănătoare; căci, dimpotrivă, această idee de Dumnezeu fiind extrem de clară și extrem de distinctă, și întrucât conține în sine mai multă realitate obiectivă decât oricare alta; nu există nici vorbă vreuna care  să fie prin ea însăși mai adevărată, și nici vreuna să poată fi bănuită mai puțin de eroare și de falsitate.

Ideea, zic eu, ideea acestei ființe perfecte în mod suveran și infinite – este adevărată în întregime; căci chiar dacă este cu putință să se poată imagina că o atare ființă nu există deloc, totuși nu se poate presupune că ideea ei nu-mi reprezintă nimic real, așa cum am spus mai adineauri despre ideea de frig.

Ideea aceasta chiar este și extrem de clară și extrem de distinctă, pentru că tot ceea ce spiritul meu concepe în mod clar și distinct ca fiind real și adevărat, și care conține în sine o anumită perfecțiune, este conținut și cuprins în întregime în această idee.

Și aceasta nu încetează de a fi adevărat, chiar dacă eu nu înțeleg infinitul, sau chiar dacă există în Dumnezeu o infinitate de lucruri pe care nu le pot înțelege, și poate că nici nu mă pot apropia în nici un fel de ele cu gândirea: căci ține de natura infinitului, faptul că natura mea, care este finită și mărginită, nu-l poate înțelege; și este suficient ca eu să înțeleg bine aceasta, și să fiu convins că toate lucrurile pe care le înțeleg în mod clar, și în care știu că există o anumită perfecțiune, și poate că și o infinitate de altele pe care nu le cunosc, acele lucruri sunt în Dumnezeu în mod formal sau eminamente, pentru că ideea pe care o am despre el să fie cea mai adevărată, cea mai clară și cea mai distinctă dintre toate câte sunt în mintea mea. Dar poate că este adevărat și că eu sunt ceva mai mult decât îmi imaginez eu că sunt, și că toate perfecțiunile pe care le am le atribui naturii unui Dumnezeu – sunt într-un anume fel în mine în potențialitate, deși ele nu s-au produs încă, și nici nu s-au făcut remarcate deloc prin acțiunile lor. De fapt, eu experimentez deja faptul că cunoașterea mea sporește și se perfecționează puțin câte puțin, și nu văd nimic ce ar putea să o împiedice să sporească din ce în ce mai mult până la infinit; apoi, fiind astfel înmulțită și perfecționată, nu văd ca ceva să împiedice ca eu să pot dobândi cu ajutorul ei toate celelalte perfecțiuni ale naturii divine, și, în sfârșit, mi se pare că puterea pe care o am pentru procurarea acestor perfecțiuni dacă ea este cu adevărat în mine, poate fi capabilă să le imprime în mine și să introducă în mine ideile lor. Totuși, privind lucrurile acestea mai îndeaproape, voi recunoaște că aceasta nu se poate întâmpla; căci, mai întâi, chiar dacă a fost adevărat că cunoașterea mea dobândește în fiece zi noi grade de perfecțiune, și că există în natura mea multe lucruri în potențialitate, care nu sunt încă în act, totuși aceste avantaje nu aparțin în nici un fel ideii pe care o am despre Divinitate și nu mă apropie de ea, idee în care nimic nu există doar în potențialitate, ci totul este acolo în act și în fapt. Ba chiar nu este, oare, un argument infailibil și foarte sigur al imperfecțiunii cunoașterii mele faptul că ea sporește puțin câte puțin, și că se mărește gradual? Mai mult, chiar dacă cunoașterea mea va spori din ce în ce mai mult, totuși nu voi renunța să cred că ea nu poate fi infinită în actualitate, pentru că nu va ajunge niciodată la un atât de înalt grad de perfecțiune, încât să nu mai fie capabilă să dobândească o creștere încă și mai mare. Pe când eu îl concep pe Dumnezeu ca fiind actualmente infinit într-un grad atât de înalt, încât el să nu mai poată adăuga nimic suveranei perfecțiuni pe care o are. Și, în sfârșit, înțeleg extrem de bine că ființa obiectivă a unei idei nu poate fi produsă de o ființă care există doar în potențialitate, care nu este propriu-zis nimic, ci doar de o ființă formală sau actuală.

Și desigur că nu văd nimic în tot ceea ce tocmai am spus, care să nu fie foarte ușor de cunoscut prin lumina naturală de toți cei care vor să se gândească la aceasta cu mare grijă; dar când relaxez cu ceva atenția pe care o am, spiritului meu i se întâmplă să se întunece și, ca orbit de imaginile lucrurilor sensibile, nu-și mai amintește cu ușurință motivul pentru care ideea pe care o am despre o ființă mai perfectă decât ființa mea, trebuie cu necesitate să fi fost produsă în mine de o ființă care să fie în fapt mai perfectă.

Tocmai din acest motiv, vreau să merg mai departe, și să iau în considerare dacă eu însumi, care am această idee a lui Dumnezeu, pot fi, în eventualitatea în care nu există Dumnezeu deloc. Și întreb: de la cine îmi am eu existența? Poate că de la mine însumi, sau de la părinții mei, sau de la alte câteva cauze mai puțin perfecte decât Dumnezeu; căci nu poate fi imaginat nimic mai perfect și nici măcar egal lui.

Însă, dacă eu nu am depins de nimeni altcineva, și dacă am fost eu însumi autorul ființei mele, cu siguranță că nu mă voi îndoi de nimic, și nu voi da naștere nici unei dorințe, și în sfârșit nu îmi va lipsi nici o perfecțiune; căci îmi voi fi dat eu însumi toate cele ale căror idei le-aș avea în mine, și astfel aș fi Dumnezeu.

Și nu trebuie să-mi imaginez deloc că lucrurile care îmi lipsesc sunt poate mai dificil de dobândit, decât cele în posesia cărora sunt deja; căci, dimpotrivă, este foarte sigur, că a fost cu mult mai dificil ca eu, adică un lucru sau o substanță care gândește, să fi ieșit din neant, decât mi-ar fi să dobândesc luminile și cunoștințele privitoare la mai multe lucruri pe care acum le ignor, dar care nu sunt decât accidente ale acestei substanțe. Și astfel, fără nici o dificultate, dacă mi-am dat eu însumi acest surplus de care tocmai vorbeam, și adică dacă eu am fost autorul nașterii mele și a existenței mele, atunci nu m-aș fi lipsit cel puțin de lucrurile care sunt cel mai ușor de dobândit, și anume, de multe cunoștințe de care a fost lipsită natura mea; nu m-aș fi lipsit nici de niciunul dintre lucrurile care sunt conținute de ideea pe care o concep despre Dumnezeu, căci nu există niciunul care să îmi pară că presupune o procurare mai dificilă; și dacă totuși ar fi vreunul, el doar mi-ar părea astfel (presupunând că aș avea de la mine toate celelalte lucruri pe care le posed), pentru că voi face experiența faptului că acolo se termină puterea mea, și nu voi fi în stare să reușesc și de astădată.

Și chiar dacă pot presupune că probabil am fost întotdeauna așa cum sunt acum, prin aceasta nu voi putea să mă sustrag autorității acestui raționament, și nu voi înceta să fiu conștient de faptul că Dumnezeu este, în mod necesar, autorul existenței mele. Căci întregul timp al vieții mele poate fi divizat într-o infinitate de părți. Fiecare dintre ele nedepinzând în nici un fel de celelalte; și astfel, din faptul că puțin mai înainte eu existam, nu urmează cu necesitate că trebuie să fiu și acum, decât dacă în acest moment vreo cauză anumită mă produce și mă creează, pentru a mă exprima astfel, din nou, adică mă conservă.

Într-adevăr, este un lucru foarte clar și foarte evident (pentru toți aceia care iau în considerare cu mare atenție natura timpului), că o substanță, pentru a fi conservată, în toate momentele în care ea durează, are nevoie de aceeași putere și de aceeași acțiune ca cele care ar fi necesare pentru a o produce și a o crea cu totul din nou, ca și cum nu ar fi fost încă deloc. Astfel încât lumina naturală ne face să vedem cu claritate, că subzistența și creația nu se deosebesc decât în raport cu modul nostru de a gândi, și deloc în fapt. Trebuie așadar ca măcar aici să mă întreb pe mine însumi, pentru a ști dacă posed eu însumi vreo putere și vreo virtute, care să fie capabile să facă în așa fel încât eu, cel care exist acum, să mai fiu și pe viitor: căci, întrucât nu sunt nimic decât un lucru care gândește (sau cel puțin nu a fost vorba încă, până aici, cu toată precizia, decât de această parte a mea însămi), dacă o atare putere rezidă în mine, cu siguranță va trebuie ca cel puțin să o gândesc și să fiu conștient de acest fapt; dar întrucât nu resimt că ar exista nici una în mine, și prin aceasta cunosc cu toată evidența că depind de vreo ființă diferită de mine.

Nu cumva și această ființă de care tocmai este vorba că aș depinde de ea, nu este ceea ce numesc Dumnezeu, și că de fapt sunt produs fie de părinții mei, fie de alte cauze mai puțin perfecte decât el? Dar nici pomeneală, căci așa ceva nu-i cu putință. Fiindcă așa cum am spus deja ceva mai înainte, este un lucru foarte evident că trebuie să ai cel puțin atâta realitate în cauză cât ai în efectul ei. Și prin urmare, pentru că sunt un lucru care gândește, și care am în mine o anumită idee a lui Dumnezeu, oricare ar fi până la urmă cauza care este atribuită naturii mele, trebuie cu necesitate recunoscut că în mod similar ea trebuie să fie un lucru care gândește și să posede în sine ideea tuturor perfecțiunilor pe care eu le atribui naturii Divine. Apoi se poate iarăși cerceta dacă această cauză își are originea și existența sa de la ea însăși, sau de la vreun alt lucru. Căci dacă și-o are de la ea însăși, urmează, în baza raționamentelor pe care le-am invocat ceva mai înainte, că ea însăși trebuie să fie Dumnezeu; pentru că având virtutea de a fi și a exista prin sine, ea trebuie să aibă fără îndoială și puterea de a poseda actualmente toate perfecțiunile ale căror idei ea le concepe, și anume pe toate cele pe care eu le concep ca fiind în Dumnezeu. Iar dacă ea își deține existența proprie de la vreo altă cauză decât de la sine, se va pune întrebarea din nou, prin același raționament, asupra acestei cauze secunde, dacă ea există prin sine, sau prin altcineva, până când din treaptă în treaptă se va ajunge în sfârșit la o ultimă cauză care se va vădi că este Dumnezeu. Și este foarte evident că în problema aceasta nu poate fi vorba de un regres la infinit, ținând seama de faptul că aici nu este vorba atât despre cauza care m-a produs cândva, cât despre cea care mă conservă în prezent.

Nu putem presupune și că ar fi cu putință că mai multe cauze au cooperat între ele contribuind fiecare în parte la producerea mea și că astfel de la una am primit ideea uneia dintre perfecțiunile pe care le atribui lui Dumnezeu, și de la alta ideea altei atari perfecțiuni, ca și cum toate aceste perfecțiuni s-ar afla, ce-i drept, undeva în Univers, dar nu se întâlnesc toate îmbinate și strânse la un loc, într-o singură cauză care să fie Dumnezeu. Pe când, dimpotrivă, unitatea, simplicitatea, sau inseparabilitatea tuturor lucrurilor care sunt în Dumnezeu, este una dintre principalele perfecțiuni pe care eu le concep ca fiind în el; și cu siguranță că ideea acestei unități și a îmbinării tuturor perfecțiunilor lui Dumnezeu, n-a putut fi produsă în mine de nici o cauză, de la care eu să nu fi primit deloc și ideile tuturor celorlalte perfecțiuni. Căci ea nu a putut să mi le facă înțelese ca fiind adunate la un loc și inseparabile, fără să fi făcut în același timp în așa fel încât să știu ce sunt ele, și să le cunosc pe toate într-un fel oarecare.

În ceea ce-i privește pe părinții mei, de la care se pare că mi-am primit nașterea, chiar dacă tot ceea ce am putut crede vreodată în privința aceasta ar fi adevărat, aceasta nu ar putea totuși decide că ei sunt cei care mă conservă, nici că ei m-au făcut și m-au produs întrucât sunt un lucru care gândește, pentru că ei doar au plasat anumite înclinații în această materie, în care judec că eu, adică spiritul meu, singurul pe care îl consider acum ca fiind eu însumi, se află închis; și în consecință în privința lor nu poate să existe aici nici o dificultate, ci trebuie să tragem în mod necesar concluzia că existența lui Dumnezeu este în mod foarte evident demonstrată prin simplul fapt că eu exist, și că există în mine ideea unei ființe perfecte în mod suveran (adică a lui Dumnezeu).

Îmi mai rămâne să examinez doar modul în care am dobândit această idee. Căci nu am primit-o prin intermediul simțurilor, și niciodată ea nu mi s-a oferit fără ca să mă fi așteptat, așa cum se întâmplă cu ideile lucrurilor sensibile, când aceste lucruri se prezintă sau doar par a se prezenta organelor exterioare ale simțurilor mele. Ea nu este nici o pură producție sau o ficțiune a spiritului meu; căci nu stă în puterea mea să diminuez sau să adaug vreun lucru în acest caz. Iar în consecință nu mai rămâne alt lucru de spus, decât că, precum ideea pe care o am despre mine însumi, și ea este născută și produsă cu mine din clipa în care am fost creat.

Și cu siguranță că nu trebuie să pară ciudat că Dumnezeu creându-mă, a pus în mine această idee pentru a fi ca pecetea meșterului întipărită în lucrarea sa, și nici nu este necesar ca această pecete să fie ceva diferit de însăși această lucrare. Chiar și numai din faptul acesta că Dumnezeu m-a creat, este extrem de credibil că, într-un anume fel, m-a făcut după imaginea și asemănarea sa, și că eu concep această asemănare (în care este conținută ideea de Dumnezeu), prin aceeași facultate prin care mă concep pe mine însumi; și anume că, atunci când reflectez asupra mea, nu numai că cunosc că sunt un lucru imperfect, incomplet și dependent de altul, care tind și aspir fără încetare spre ceva mai bun și mai mare decât ceea ce sunt, dar cunosc, în același timp, și că cel de care depind posedă în sine toate aceste lucruri mari spre care aspir, și ale căror idei le găsesc în mine, nu într-un mod indefinit și doar în potențialitate, ci că el se bucură de ele în fapt, actualmente și într-un mod infinit, și că astfel el este Dumnezeu. Iar întreaga forță a argumentului de care m-am folosit aici pentru a dovedi existența lui Dumnezeu – constă în aceea că eu recunosc că nu ar fi cu putință ca natura mea să fie așa cum este, adică să am în mine ideea unui Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu ar exista cu adevărat; chiar acest Dumnezeu, zic eu, a cărui idee este în mine, și anume: acela care posedă toate aceste înalte perfecțiuni, despre care spiritul nostru poate foarte bine să aibă o anumită idee, fără totuși să le înțeleagă pe toate, care nu este predispus spre nici un defect, și care nu are nimic din toate lucrurile care dovedesc vreo imperfecțiune.

Din toate acestea este evident că el nu poate fi înșelător, pentru că lumina naturală ne învață că înșelătoria depinde în mod necesar de vreun defect.

Dar, mai înainte de a examina aceasta cu mai multă meticulozitate, și de a trece la luarea în considerare a altor adevăruri care pot fi meditate, mi se pare foarte potrivit să mă opresc câtva timp pentru a contempla acest Dumnezeu cu totul perfect, să-i cântăresc cu totul pe îndelete atributele lui minunate, să iau în considerare, să admir și să ador frumusețea incomparabilă a aceste lumini imense, cel puțin atâta pe cât forța spiritului meu, care rămâne într-un anume fel orbit, va putea să mi-o îngăduie.

Căci, așa cum ne învață credința că fericirea supremă din cealaltă viață nu constă decât din această contemplare a Majestății divine, tot astfel să experimentăm începând chiar de acum că o meditație asemănătoare, chiar dacă incomparabil mai puțin perfectă, ne face să ne bucurăm de cea mai mare mulțumire pe care suntem în stare să o resimțim în această viață.»

(Descartes, Meditații metafizice, Meditația a III-a, trad. Ion Papuc, Editura Crater, București 1997, 48-69)