Wilhelm Dancă

Dragi prieteni, în acest studiu pe care vi-l propun spre lectură, astăzi, când Biserica catolică de București celebrează memoria Fericitului Vladimir Ghika, am încercat să aflu de la cine a învățat prințul Vladimir să se roage în tinerețe, deoarece am observat, sper să nu mă înșel, că legătura sa cu Biserica ortodoxă în care a fost botezat era destul de subțire, iar viața spirituală a comunității calviniste pe care a frecventat-o împreună cu guvernanta sa din timpul liceului nu l-a atras. Pornind de la influența pe care au exercitat-o asupra minții și inimii sale doi preoți dominicani, profesori de teologie la Colegiul Sfântul Toma din Roma la începutul secolului al XIX-lea, și anume Alberto Lepidi și René Garrigou-Lagrange, și punând în paralel învățătura sfântului Toma de Aquino și gândurile fericitului Vladimir Ghika despre rugăciune, susțin teza că prințul Ghika a fost atras și modelat de spiritul rugăciunii tomiste: contemplata aliis tradere – a încredința altora cele contemplate. Astfel caut să descriu asemănările și diferențele dintre sfântul Toma și fericitul Vladimir răspunzând la mai multe întrebări: Ce este rugăciunea? Cum trebuie să ne rugăm? Care este rugăciunea perfectă? De câte feluri este rugăciunea? Care sunt efectele rugăciunii? În concluzie prezint sistematic asemănările și diferențele dintre Toma de Aquino și Vladimir Ghika cu privire la rugăciune, pledând pentru rugăciunea ca formă de ieșire din sine și de curaj.

Drumul rugăciunii la fericitul Vladimir Ghika nu a fost ușor. După o perioadă de căutări dramatice în tinerețe, cu rupturi la nivelul relațiilor cu familia, a ajuns în cele din urmă să învețe ce este rugăciunea, de ce trebuie să se roage și cum trebuie să se roage. A avut parte de niște maeștri foarte buni, fiindcă a devenit un faimos om al rugăciunii sau un expert al rugăciunii și, în această calitate, a compus modele de rugăciuni. Se poate spune despre dânsul că trăia în rugăciune ca peștele în apă. S-a rugat singur și împreună cu alții. Cerea mereu rugăciuni pentru sine și diferite cauze nobile, pentru ca „Dumnezeu să fie în câștig”[1]. Era convins că Dumnezeu așteaptă de la noi înainte de orice altceva rugăciune, iar universul ar fi mult mai sărac fără rugăciune. A avut curajul să se roage neîntrerupt și i-a îndemnat și pe alții să se roage. Unul dintre fiii săi spirituali, Jean Daujat, spunea că numai dacă l-am fi văzut și l-am fi auzit am putea să înțelegem „în ce măsură acest om răspândea în jurul său rugăciune, în ce măsură era complet rugăciune în gesturile sale, în comportamentele sale, în cuvintele sale și, mai ales, în tăcerile sale; făcea lumea să se roage, era aproape imposibil să fii în prezența sa sau să-l auzi și să nu te rogi”[2].

Dar pentru a te ruga ai nevoie nu doar de dorință și de curaj, ci și de exemple vii și de o anumită știință sau artă. Mă întreb cine oare i-a insuflat gustul pentru rugăciune? Oare mama sa, prințesa Alexandrina, care era de confesiune ortodoxă? Oare guvernanta sa franceză de confesiune protestantă? Michel de Galzain a scris în 1961 o carte în care afirmă că prințul Vladimir Ghika nu a moștenit spiritul de rugăciune de la mama sau de la familia ortodoxă în care s-a născut[3] și că nu a fost influențat de guvernanta sau de credincioșii protestanți în mijlocul cărora a trăit în timpul studiilor sale din Franța[4]. La aceeași concluzie a ajuns și Yvonne Estienne potrivit căreia, lui Vladimir Ghika, „atât de profund religios”, modul religios de a fi al părinților săi nu i-a fost de vreun folos spiritual.

În viața sa spirituală, prințul Vladimir a marcat un moment de cotitură în anii tinereții, când se afla împreună cu fratele său Dimitrie la Roma. Aici a descoperit un lucru pe care nu l-a întâlnit nicăieri, și anume un spirit de rugăciune și de respect față de Dumnezeu prezent în unele biserici catolice din Roma[5], dar mai ales în viața a doi profesori de teologie de la Colegiul Sfântul Toma din Roma pe care l-a frecventat între 1902 și 1906. Primul era părintele dominican Alberto Lepidi[6], maestrul Sfântului Palat, cum se numea atunci, astăzi i se spune teologul Casei Pontificale, a cărui misiune era aceea de a da imprimatur-ul pentru cărțile ce se tipăreau la Roma și prezida Colegiul Teologilor. De asemenea, părintele Lepidi i-a fost profesor de teologie la Colegiul Sf. Toma (Universitatea Angelicum) din Roma, unde a predat până în 1922, când a trecut la cele veșnice. În fața acestui părinte prințul Vladimir Ghika a făcut profesiunea de credință catolică la 15 aprilie 1902, la Roma, la Sf. Sabina. Al doilea a fost părintele dominican René Garrigou-Lagrange[7], sub îndrumarea căruia a făcut studiile doctorale în teologie pe care le-a încheiat cu titlul de doctor al aceluiași Colegiu Sf. Toma din Roma (Universitatea Angelicum) în 1906. Pornind de la rolul jucat de acești doi părinți profesori de teologie în viața lui, și în special de la orientarea pe care i-a oferit-o părintele R. Garrigou-Lagrange în calitate de coordonator științific în teologie și duhovnic[8], susțin teza că viața spirituală a mons. Ghika a avut o amprentă în mod substanțial dominicană. Lucrul acesta nu înseamnă că n-a fost influențat și de alte carisme, pentru că, după cum se știe, a fost terțiar dominican, oblat benedictin, terțiar franciscan și foarte apropiat de ordinul carmelitan[9]. Dar nu despre aceste aspecte spirituale care se întretaie aș vrea să tratez în continuare, ci despre dominanta dominicană din viața spirituală a fericitului Vladimir Ghika. Voi pune în paralel teologia rugăciunii la sfântul Toma și la fericitul Vladimir pentru a vedea punctele comune, dar și pașii înainte pe care i-a făcut mons. Ghika.

Ce este rugăciunea ?

În spiritul tradiției teologiei tomiste[10], pentru a cunoaște un lucru, trebuie să știm care este definiția lui. Astfel, pentru părinții dominicani, rugăciunea este actul de înălțare a minții la Dumnezeu[11]. Dar, în cazul de față, „înălțarea minții” nu înseamnă activitate speculativă sau intuitivă, ci practică. Sfântul Toma de Aquino face deosebire între rațiunea speculativă, care doar percepe realitatea și numai atât, și rațiunea practică, care percepe realitatea și introduce în ea o putere de cauzalitate. Pornind de la definiția etimologică a rugăciunii din limba latină („oratio” – „oris ratio”, „rațiune vorbită”) pe care a dat-o Cassiodor[12], Toma spune că „o ființă poate să aibă rolul de cauză în două feluri. Într-un mod perfect, printr-o acțiune necesară, și lucrul acesta se produce atunci când efectul este total supus puterii cauzei. Sau, într-un mod imperfect, creând o dispoziție, și atunci efectul nu este supus total puterii cauzei. Astfel rațiunea (vorbită) poate avea rolul de cauză în două feluri. Mai întâi acțiunea sa poate fi constrângătoare. În felul acesta poate să comande puterilor inferioare și membrelor corpului și poate să-și exercite domnia nu doar asupra lor, ci și asupra oamenilor care ne sunt supuși. Aceasta este cauzalitatea comenzii. În al doilea rând influența rațiunii (vorbite) se poate mărgini să angajeze și să dea dispoziție pentru a acționa. În felul acesta rațiunea (vorbită) cere împlinirea unui lucru de la cei care nu-i sunt supuși, ci egali sau superiori. Aceste două modalități de a acționa, comanda și cererea (rugăciunea) comportă stabilirea unei ordini, în sensul că se dă dispoziție ca un lucru să fie făcut de altcineva. Dar această lucrare are de-a face cu rațiunea, căci ei îi aparține puterea de a face ordine. Acesta este sensul textului lui Aristotel: «Rațiunea conduce la binele perfect când asumă forma rugăciunii», și în acest sens vorbim aici de oratio, adică de implorare, de cerere, potrivit definiției lui Augustin: «Rugăciunea este o cerere» sau a lui Damaschin: «(Rugăciunea) este cererea adresată lui Dumnezeu pentru ceea ce avem nevoie». Deci rugăciunea despre care vorbim este un act al rațiunii”[13].

Așadar rațiunea practică este sediul prudenței, al legii și al rugăciunii. Rugămintea sau cererea pe care o adresează rațiunea practică ființelor egale cu sine sau superioare unește inteligența și voința, dar primatul îi revine inteligenței. Toma plasează rugăciunea deasupra sentimentului și caută să o salvgardeze de atracțiile voluntarismului, legalismului sau ale intelectualismului. Rugăciunea este un act al omului întreg, pentru că implică și angajează sentimentele, mintea, inima și voința omului. Neîndoielnic, rugăciunea este legată de sentiment, dar participarea afectivă este în funcție de felul rugăciunii, care poate fi de laudă, de mulțumire, de ajutor, de iertare etc. În fine, potrivit sfântului Toma rugăciunea ține de virtutea religiei, care îl face pe om să-i aducă lui Dumnezeu respectul și onoarea ce i se cuvin; în mod parțial, lucrul acesta se îndeplinește prin rugăciune. Prin rugăciune îl adorăm și-l venerăm pe Dumnezeu, adică ne supunem lui și îi mărturisim că avem nevoie de el, fiindcă el este binefăcătorul nostru din toate punctele de vedere[14].

Mons. Ghika considera că expresia „înălțarea minții” ar fi insuficientă pentru a exprima forța și complexitatea rugăciunii. Dacă rugăciunea mentală este deasupra celei vocale, rugăciunea totală ca act al omului întreg (inimă, minte, voință, sentimente) este deasupra rugăciunii mentale[15]. Spre deosebire de perspectiva tomistă, care i se pare că pune accentul pe rugăciune ca lucrare a intelectului practic, definiția rugăciunii la Vl. Ghika are accente personaliste. Astfel, în Convorbiri spirituale, a spus că rugăciunile sunt „fiicele inimii noastre și ale lui Dumnezeu”[16]. Această perspectivă personalistă, integrală face diferența între rugăciunea din definiția lui Toma și cea din concepția lui Ghika.

Dar termenul rugăciune la Vladimir Ghika are un sens larg, cuprinzând multe feluri de activități spirituale: cerere adresată lui Dumnezeu sau aproapelui, devoțiune, adorație, venerație, consimțământ liber al unui suflet la un har, primirea conștientă a unui cuvânt al lui Dumnezeu, prezența activă a lui Dumnezeu într-un suflet, iertare etc. Prin rugăciune omul se conectează la activitatea divină și, în același timp, dă sens libertății sale intervenind asupra mersului lumii[17]. Fără îndoială că Dumnezeu nu se schimbă, dar, în lumea noastră schimbătoare, Domnul poate să consimtă, atunci când crede de cuviință, ca rugăciunile omului să schimbe totul. Din această perspectivă a intercederii pentru schimbarea în bine a lumii, rugăciunea este definită de Vl. Ghika drept „singura limbă pe care întreg universul o poate înțelege”[18]. El este atras de forța extraordinară a rugăciunii, de viteza ei de mișcare și de pătrundere, care e caracterul esențial al acestei activități spirituale; în comparație cu lumina, rugăciunea ajunge mult mai repede în toate colțurile universului. De asemenea, fiind rugăciunea o sinteză a intimității persoanei noastre, oare ce altceva mai așteaptă Dumnezeu de la noi în afară de o rugăciune conștientă, se întreba mons. Ghika. Rugăciunile se deosebesc după natura lor, adică sunt rugăciuni de cerere, de natură spirituală sau temporală, de devoțiune, dar ceea ce îl interesează pe Ghika este harul de a răspunde cât mai bine la iubirea lui Dumnezeu printr-o rugăciune bună[19].

Cum să ne rugăm ?

La sfântul Toma rugăciunea bună trebuie să satisfacă următoarele condiții: să se ceară mai întâi bunuri spirituale și abia după aceea și bunuri materiale; să fie făcută în mod statornic; împreună cu alții; cu afecțiune filială; cu umilință; cu încredere, chiar dacă nu primim harul cerut; să ne rugăm și pentru noi înșine, nu doar pentru alții[20].

La mons. Ghika rugăciunea trebuie făcută cu ardoare, cu pasiune, cu toată ființa. Unul dintre fiii săi spirituali spunea că monseniorul „nu se ruga, el era rugăciune, cu totul, absolut”. Se ruga „încontinuu”, când nu avea alte activități de îndeplinit[21]. Intensitatea rugăciunii îi atingea nu doar pe ceilalți, dar avea efecte benefice și asupra propriei lui persoane. Rugăciunea avea un caracter discret, după cum era și omul Vladimir Ghika; deși prinț, el știa să se ascundă de ochii lumii; tot la fel și rugăciunea sa, care era într-un anumit fel ascunsă, dar prezentă și puternică peste tot, ca sângele într-un organism viu[22]. Totodată rugăciunea sa era expresia trăirilor sale umane și religioase. Pentru că este o expresie a trăirilor interioare, rugăciunea trebuie făcută cu atenție interioară, fără distracții, față de persoana sfântă sau divină căreia i te adresezi. Este cunoscută istoria primului rozariu pe care l-a spus imediat după convertire (15 aprilie 1902); s-a rugat o treime din noapte, reluând rugăciunea „Ave, Maria” ori de câte ori i se părea că a spus-o doar cu buzele. Din acest punct de vedere considera că suferința este rugăciunea fără distracții, fiindcă durerea are privilegiul de a ne atrage mereu atenția[23]. A căutat mereu să se roage bine și a spus că rugăciunea este bună atunci când acțiunea se transformă în rugăciune și rugăciunea conduce la acțiune[24]. De asemenea, mons. Ghika a insistat pe rugăciunea în comun și, în special, pe rugăciunea făcută împreună cu săracii din punct de vedere material, pe care ar trebui să-i ajutăm să se roage pentru săracii din punct de vedere spiritual[25]. A constituit deseori grupuri de rugăciune pentru diferite cauze nobile, cum ar fi convertirea necredincioșilor, a celor care nu au auzit de Evanghelie, a celor care au auzit de Evanghelie și, cu toate acestea, nu cred, a celor care suferă cu trupul sau cu sufletul etc[26]. A pledat pentru rugăciunea continuă, spunând că aceasta pornește de la sentimentul simplei companii a lui Dumnezeu și ajunge la contopirea în el[27] sau că, prin această rugăciune, viața de pe pământ devine început al vieții eterne[28]. S-a rugat pentru alții și a cerut de la alții rugăciune pentru sine, mai ales în momentele de încercare[29]. Îndemna mereu la schimbul de rugăciuni, pentru că astfel vom fi mereu împreună cu alții sau vom putea scăpa de singurătate[30].

Care este rugăciunea perfectă ?

Rugăciunea Tatăl nostru sau rugăciunea domnească este rugăciunea perfectă pentru că, spune Toma de Aquino, prin ea nu doar că noi cerem ceea ce putem să dorim în mod drept, ci și în ordinea în care ar trebui să ni le dorim. Se începe cu scopul dorinței noastre, care este Dumnezeu, se continuă cu lucrurile care ne conduc la el și apoi cu lucrurile care ne îndepărtează de el[31].

Mons. Ghika considera rugăciunea Tatăl nostru ca un fel de oglindă a vieții noastre spirituale. În funcție de starea noastră sufletească adaptăm mai mult sau mai puțin conștient cuvintele rugăciunii divine și le denaturăm. Astfel în loc de «Tatăl nostru care ești în Ceruri», se poate întâmpla să spunem «Judecătorul Nostru care ești la Tribunal», «Furnizorul Nostru care ești la Tejghea», «Creditorul Nostru care prea des ne bați la ușă», «Cauza noastră primă al cărei efect pierdut în depărtări suntem», «Stăpânul nostru Suprem în fața căruia nu suntem decât pulbere», «Camaradul nostru cu care tratăm liber» etc. Din păcate, constata Vladimir Ghika, „nu mai spunem în adevărul lor tocmai cuvintele pe care Dumnezeu ne-a învățat să le rostim când ne rugăm. Tatăl Nostru … și care ești în Ceruri”[32].

Importanța acordată rugăciunii Tatăl nostru la Vladimir Ghika rezultă și din parafrazarea și adaptarea ei pentru a sublinia legătura pe care o mijlocește Sfânta Fecioară Maria între noi și Dumnezeu. I s-a adresat Maicii Domnului, spunând: „Maica noastră care ești în ceruri, sfințească-se numele Fiului tău. Fă-ți aici locaș pentru Împărăția Dumnezeului celui viu. Facă-se nu doar Voia lui, ci să se împlinească cele Plăcute lui, iar pământul să pară mai puțin departe de cer. Fii binecuvântată pentru Pâinea Vieții pe care, datorită Ție, fiii tăi adoptivi, repetând Jertfa lui Isus, o primesc și ne-o dăruiesc aici, în fiecare zi. Ajută-ne să ne facem mai buni și să ne iubim unii pe alții. Păzește-ne de noi înșine, și faptul că tu nu ai cunoscut nici un rău să mijlocească mai ușor pentru mizeria mult prea reală a greșelilor noastre. Amin!”[33].

În fine mons. Ghika a compus rugăciuni multe și frumoase, și lungi, și scurte. Iată un exemplu de rugăciune scurtă pe care o numea S.O.S. spiritual ce trebuia rostit în timpul zilei: „O, Dumnezeule, Tu ești pretutindeni: fă să te găsesc pretutindeni! Tu ești întotdeauna; fă să te am întotdeauna! Tu ești infinit; fă să pătrund mereu și tot mai mult în tine! Tu mă privești cu iubire de Tată; fă să te privesc cu dragoste de fiu! Prin Isus Cristos, Domnul Nostru. Amin!”[34].

De câte feluri este rugăciunea ?

Există diferite forme de rugăciune, cum ar fi rugăciunea publică sau comună și rugăciunea particulară sau individuală, rugăciunea mentală și rugăciunea vocală. Despre rugăciunea publică, sfântul Toma afirmă că aceasta „este făcută de miniștrii consacrați ai Bisericii și este oferită lui Dumnezeu în numele întregului popor credincios. Dar această rugăciune trebuie să fie cunoscută de întregul popor pentru care este oferită. Lucrul acesta nu ar fi posibil dacă nu ar fi vocală. De aceea s-a stabilit în mod just că aceste rugăciuni trebuie rostite cu voce tare, ca să fie cunoscute de toți. Rugăciunea este individuală (particulară) când este oferită de fiecare în parte, fie pentru sine, fie pentru alții. Această rugăciune nu trebuie să fie vocală”[35]. Totuși sfântul Toma descoperă patru rațiuni pentru care rugăciunea particulară ar trebui însoțită și cu vocea: „pentru ca omul să se provoace prin cuvinte să se roage cu devoțiune; pentru a se proteja de distracții, fiindcă rămâne mai concentrat dacă la propriile sentimente adaugă cuvinte; impulsul devoțiunii apare în mod natural în cuvânt, pentru că mișcarea potențelor superioare se revarsă asupra celor inferioare când este foarte puternică și, de aceea, când mintea rugătorului este aprinsă de devoțiune se manifestă prin gemete, suspine, exultări de bucurie și fel de fel de strigăte; pentru a satisface datoria noastră de dreptate față de Dumnezeu, de vreme ce lui îi datorăm nu doar respect cu mintea noastră, ci și a lucra pentru el prin corpul nostru”[36].

Rugăciunii publice mons. Ghika i-a acordat o atenție deosebită. Punctul culminant al acestui fel de rugăciunea era sfânta liturghie. Nu s-a îndoit niciodată de eficacitatea infinită a liturghiei, a fost convins mereu de superioritatea ei asupra oricăror forme de acțiune pentru mântuirea sufletelor”[37]. Numeroase mărturii ni-l prezintă pe preotul Vladimir Ghika contopit cu jertfa lui Cristos pe care o reactualiza sacramental, dar și în propria lui ființă pentru că puteai să-l vezi într-un anumit fel răstignit și murind împreună cu Cristos. „Participanții la liturghie erau bulversați, astfel încât Henri Ghéon o asimila celei a Parohului din Ars: Se spune despre un preot bun că celebrează bine liturghia sa, despre un preot fervent că o trăiește; despre Parohul din Ars că murea în ea. De la un capăt la altul, părintele Ghika era o agonie în cadrul căreia retrăia toată suferința lui Cristos de pe cruce, foc de nestins al unei vieți interioare care iradia în jur”[38]. Yvonne Estienne comentează acest aspect spiritual și spune: „Era de ajuns să-l vezi celebrând Sfânta Liturghie ca să știi că primise în întregime moștenirea de pe Calvar, în urma Mamei Îndurerate și a Apostolului mult iubit (…). Liturghia zilnică, pe care i-a fost dat s-o celebreze începând cu anul 1923, era într-adevăr un act de unire totală cu Isus Cristos, ale cărui suferințe, agonie și moarte le retrăia, nu într-o atmosferă de tragism aparent, ci într-o stare de reculegere atât de puternică, încât pătrundea asistența. Venea la altar cu trupul împovărat de pocăințe, cu mâinile încărcate de izbânzi și cu sufletul pregătit pentru a răspunde strigătului Stăpânului său, Preotul în veac, așa cum l-a tradus el însuși în Pensées pour la suite des jours: «O, preotul meu, cum ai îndrăznit să mă jertfești cu adevărat și cu totul, dacă nu te-ai jertfit pe tine însuți mai întâi cu adevărat și cu totul?»”[39]. Pentru Vl. Ghika și predica era un fel de rugăciune în public. După cum se știe, părintele Ghika nu avea talent oratoric, dar reușea să comunice foarte bine pentru că vorbea simplu, direct, convingător, folosind exemple și imagini concrete. Astfel transmitea învățătura sfântă, dar mai ales îi făcea pe ascultătorii săi să se roage și-i conducea în prezența lui Dumnezeu[40]. „A predica, oricât de rău aș face-o, înseamnă să mă rog în public”, spunea el. „Îi vorbesc lui Dumnezeu din voi și-l ascult în voi după ce am încercat să-l ascult în mine”[41].

Alte rugăciuni publice, dar în sens larg, erau devoțiunile pe care le-a practicat mons. Ghika în libertate sau în închisoare, cum ar fi cultul relicvei sfântului Spin, „rugăciunile cântate” la orgă, rozariul, calea sfintei cruci sau ora sfântă. Prin extensie se poate spune că și gravurile și scrierile sale sunt un fel de rugăciune publică[42]. Iată un moment de rugăciune cu relicva sfântului Spin la căpătâiul unui bolnav în spital povestit de Suzanne Marie: „În picioare, lângă pat, ținând în mână relicva sfântului Spin pe care o poartă mereu cu el (această relicvă îi fusese dată de arhiepiscopul de Paris), se roagă, iar această rugăciune este atât de intensă încât trăsăturile feței devin ca de piatră, dacă mă pot exprima așa. Rămâne un lung moment în această atitudine hieratică: o rugăciune devenită om. Apoi își revine, întredeschide ochii și, calm, ridică mâna deasupra pacientei pentru a o binecuvânta. În fine, pleacă”[43]. În închisoare se roagă des împreună cu alți deținuți rozariul, calea crucii, iar duminica, după ce rostea un oficiu liturgic adaptat situației date, improviza o scurtă predică[44]. Cât despre rugăciunile „cântate” la orgă, Hieronymus Menges a spus că prin anii 1950, mons. Ghika „nu mai predica, dar după lectura Breviarului, se așeza la orgă și improviza o rugăciune de laudă, de mulțumire sau de cerere, trăită atât de profund încât toată lumea rămânea să-l asculte. O studentă la matematică m-a asigurat că acea jumătate de oră  a mons. Ghika la orgă era pentru dânsa, ca pentru multe alte persoane, o hrană spirituală pentru o săptămână întreagă, o înălțare a sufletului și o încurajare”[45]. Ora sfântă sau ora de adorație se face în tăcere, în genunchi, în public sau în particular. Părintele Ghika s-a rugat multe Ore sfinte în public sau în particular. Astfel în prezența a doi pastori protestanți, la Paris, într-o capelă, după ce a expus Sfântul Sacrament, mons. Ghika le-a spus celor prezenți: „Pentru că timp de o oră îl avem aici pe însuși Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu, cu adevărat prezent în fața noastră, cel mai bun lucru pe care îl putem face este să tăcem și să petrecem această oră privindu-l, ascultându-l înlăuntrul nostru și iubindu-l”. Apoi a îngenuncheat și a început să se roage în tăcere. La sfârșitul orei sfinte, pastorii au venit la mons. Ghika și i-au cerut să fie primiți în rândurile Bisericii catolice[46].

Rugăciunea particulară a mons. Ghika era foarte intensă, așa cum au remarcat fiii săi spirituali. Uneori rugăciunea lui se transforma într-un strigăt puternic către Dumnezeu, motiv pentru care a fost supranumit potrivit Sfintelor Scripturi „om de dorință”, plin de devotament și îndrăzneală în fața Domnului[47]. Între 1920 și 1939, mons. Ghika a locuit la benedictinii din Paris; aici putea fi văzut deseori „îngenuncheat înaintea Sfântului Sacrament sau la altarul Fecioarei, absorbit în lungi rugăciuni”[48]. Acest mare rugător a compus rugăciuni pentru a veni în ajutorul celor care nu știu să se roage. Iată, de pildă, o rugăciune către Sfântul Duh: „O, Dumnezeu al iubirii, Dumnezeu care nu ești decât Iubire și care mergi de la Tatăl la Fiul, și de la Fiul la Tatăl prin noi, vreau să-ți strig bucuria mea de a afla în mine singurul lucru care nu trece, care nu trebuie să înceteze nicicând, substanța însăși a veșniciei mele într-a ta, Iubire născută mai înainte de toți vecii, vie în ceasul acesta și făcută pentru a exista pentru totdeauna. O salut și o păstrez în mine și știu că o am, pe ea din care cerul este făcut. Și, pentru a o regăsi și a o simți fără amestec, asemenea Sfântului Ioan îmi sprijin fruntea și inima pe inima omenească a Dumnezeului nostru. Duhule Sfinte, care cobori din ceruri cu flăcări și lacrimi, fă să urce la tine lacrimile noastre, și flăcările râvnei noastre care de la tine au ieșit. Amin!”[49].

Între rugăciunea comună și rugăciunea particulară pe de o parte, apoi, între rugăciunea cu voce tare și rugăciunea în tăcere, mons. Ghika recomandă rugăciunea în comun și cu voce tare: „O practică dintre cele mai necesare este cea a rugăciunii în comun, împreună cu săracii, acasă la aceștia. Rugați-vă împreună cu ei, cu voce tare, pentru o nevoie pe care n-o puteți satisface”[50]. Și explică de ce o recomandă: „Dacă vă rugați astfel, Dumnezeu va asculta ruga voastră mai bine chiar decât pe cea a nefericiților singuri, pentru că este mult mai despuiată de egoism (chiar legitimă fiind) și pentru că, luați aminte, de câte ori vă veți ruga astfel, îl veți avea prezent în mijlocul vostru, mai aproape ca oricând, gata să vă atingă, pe Isus, care a promis să fie printre cei ce se adună în numele Lui”[51]. Rugăciunea comună și cu voce tare este mângâietoare, bună, puternică, dar rugăciunea mentală este superioară rugăciunii vocale. În fine, cea mai înaltă formă de rugăciune este rugăciunea totală[52], adică rugăciunea ca act al omului integral în Cristos, cu Cristos și prin Cristos. Potrivit teologiei tomiste, rugăciunea completă cuprinde următoarele elemente: rostirea cuvintelor cu înălțarea minții la Dumnezeu; mulțumirea pentru binefacerile din trecut; intenția sau dorința cu privire la binefacerile viitoare; cererea făcută prin Isus Cristos Domnul nostru[53].

Care sunt efectele rugăciunii ?

La sfântul Toma efectele rugăciunii rostite cu voce tare sunt trei: „primul, comun tuturor acțiunilor concepute din iubire, adică meritul. Și, pentru acest efect, nu se cere în mod necesar ca la rugăciune să fie prezentă întreaga atenție, ci imboldul intenției prime prin care ajunge cineva la rugăciune (…). Al doilea efect al rugăciunii este specific ei, adică a obține ceva. Chiar și pentru acest efect este de ajuns intenția primă, la care Dumnezeu este atent în primul rând. Dacă lipsește, însă, intenția primă, rugăciunea nu este nici meritorie, nici în stare să obțină ceva (…). Iar al treilea efect al rugăciunii este cel pe care-l împlinește în persoană, adică o anumită refacere spirituală a minții. Și pentru aceasta se cere în mod necesar atenție la rugăciune”[54]. Dar atenția care se cere pentru rugăciunea rostită cu vocea tare este de trei feluri: „Una prin care se ia seama la cuvinte, să nu se încurce în ele cineva. A doua, care privește sensul cuvintelor. A treia, prin care se ia seama la scopul rugăciunii, adică la Dumnezeu și la lucrul pentru care se roagă, care este, într-adevăr, cea mai necesară. Și pe aceasta chiar cei simpli o pot avea. Și uneori în așa măsură se revarsă această atenție prin care mintea este purtată spre Dumnezeu, încât mintea uită chiar de toate celelalte, după cum spune Hugo de Saint-Victor”[55].

Caracteristicile principale ale rugăciunii la mons. Ghika sunt continuitatea, omniprezența, intensitatea și discreția. Era disperat când cineva îi vorbea despre rugăciunea de dimineață și rugăciunea de seară[56]. Primul efect al rugăciunii este familiaritatea cu Isus Cristos, cu Maica Domnului, cu Dumnezeu, cu sfinții, dar această familiaritate este însoțită de profundul respect al Transcendenței divine. Spune la un moment dat: „Adevărata unire cu Dumnezeu se înfăptuiește în ziua când ajungi să-l tutuiești”[57]. Al doilea efect izvorăște din primul, și anume „pretutindeni ești cu Dumnezeu”, niciodată și nicăieri nu ești singur. Al treilea efect e că „totul devine cu putință, miracolul precum și supunerea smerită față de legile rânduite de Creator”[58]. Un alt efect se simte pe chipul lumii. Obișnuia să spună că „înfățișarea” lumii noastre este „produsul greșelilor și al rugăciunilor”[59]. Mai mult decât atât, toate lucrurile din univers sunt pătrunse de o „sevă de rugăciuni”: „Timpul se roagă și Eternitatea laudă”[60]. În viața spirituală omul va ști că progresează în momentul în care tăcerile lui se vor deschide și vor începe să se roage[61]. Pe scurt, efectele rugăciunii se simt în ființa umană, atât la nivelul minții cât și al voinței: rugăciunea îl învață pe om să gândească îndrăzneț și să voiască în mod ferm[62].

Rugăciunea ca ieșire din sine

Cu referire la tema rugăciunii, între sfântul Toma de Aquino și fericitul Vladmir Ghika există puncte convergente și puncte divergente. Îi unesc insistența pe faptul ca rugăciunea să fie expresia omului întreg, însă Toma are accente realiste și sistematice, pe când Ghika subliniază dimensiunea personalistă, estetică și metafizică. La Toma viața interioară pare un punct de sosire, la Ghika este un punct de pornire. Toma caută să susțină importanța rugăciunii prin argumente de bun simț, logice și de autoritate, Ghika prin trăire personală și direcțiune spirituală. De asemenea, îi unește pledoaria pentru rugăciunea în comun și cu voce tare, însă Toma subliniază dimensiunea ierarhică și oficială a rugăciunii, pe când Ghika insistă pe rugăciunea în comun cu săracii și pentru săracii de toate felurile. Ambii sunt convinși de forța rugăciunii, care pătrunde cerurile și universul întreg; la Ghika omul care se roagă are în mâini ceva din puterea cerească, iar la Toma omul rugător anticipează într-un anumit fel condiția viitoare de fericit. În sfârșit și Toma și Vladimir au considerat rugăciunea Tatăl nostru drept rugăciunea perfectă, pentru că Domnul însuși ne învață cum se ne rugăm. Toma este atent la prioritatea spiritualului asupra materialului, pe când Vladimir caută să ne atenționeze asupra posibilelor denaturării ale rugăciunii prin înțelegerea greșită a raportului dintre Tată și fiii săi.

Sfântul Toma de Aquino și fericitul Vladimir Ghika au vorbit foarte frumos despre Dumnezeu pentru că mai întâi ei înșiși au vorbit cu Dumnezeu, prin rugăciune. În forma ei cea mai înaltă rugăciunea devine acțiune, mai exact actul contemplării lui Dumnezeu în ființa sa și în aproapele. Dacă rugăciunea înseamnă ieșire din sine, părăsire a eului, cum spun Toma și Vladimir, atunci se înțelege de ce, mai ales în zilele noastre, sunt puțini cei care se roagă. Într-adevăr comoditatea indusă de societatea de consum, lenea spirituală și frica de celălalt diminuează atracția și practica rugăciunii. Învățăturile și exemplele de rugăciune pe care ni le-au lăsat sfântul Toma de Aquino și fericitul Vladimir Ghika să ne vindece neputința sufletească și să ne inspire curajul de a ne ruga mereu prin cuvinte și fapte.

[1] Cf. Yvonne Estienne, O flacără în vitraliu. Amintiri despre Monseniorul Ghika, trad. Mihaela Voicu, Note de Luc Verly și Emanuel Cosmovici, Editura ARCB, București 2013, p. 89.

[2] Jean Daujat, L’Apôtre du XX^e Siècle. Monseigneur Ghika, Nouvelles Editions Latines, Paris 1956, p. 85.

[3] Elisabeth de Miribel preia cuvintele prințului Vladimir despre mama sa care, deși iubea foarte mult biserica ortodoxă, „avea o mentalitate fundamental catolică. Citea în mod asiduu cărți catolice printre care, la loc de cinste, figurau Élévations (Elevații) și Méditations (Meditații) de Bossuet, precum și Imitation de Jésus-Christ (Imitațiunea lui Cristos), asimilându-le esența. Cu această trăire interioară m-a crescut și pe mine, încă din fragedă copilărie” (Cf. Elisabeth de Miribel, Memoria tăcerilor. Vladimir Ghika 1873-1954, trad. Stela Ciungan, ARCB, București 2004, pp. 15-16).

[4] Cf. Michel de Galzain, Une âme de feu. Monseigneur Vladimir Ghika, Beauchesne, Paris 1961, pp. 19-20.

[5] Cf. Estienne, O flacără în vitraliu, pp. 27-29.

[6] Cf. Francisca Băltăceanu / Andrei Brezianu / Monica Broșteanu / Emanuel Cosmovici / Luc Verly, Vladimir Ghika. Profesor de speranță, ARCB, București 2013, n. 72, p. 91.

[7] Băltăceanu / Brezianu / Broșteanu / Cosmovici / Verly, Vladimir Ghika, p. 95.

[8] Prințul Vladimir Ghika a avut ocazia să-l întâlnească deseori, fie direct la Roma, fie în cadrul săptămânilor de reculegere pe care le conducea părintele R. Garrigou-Lagrange la invitația lui Jacques Maritain pentru membrii cercului de studii tomiste. Într-o notă de jurnal din 24 februarie 1922, J. Maritain scrie: „Putem să-i cerem Părintelui Garrigou-Lagrange să țină exercițiile spirituale anuale. Diplomația prințului Ghika a ajutat mult”. Jacques Maritain, Carnet de notes, Desclée de Brouwer, Paris 1965, p. 196.

[9] Cf. Daujat, L’Apôtre du XX^e Siècle, pp. 38-39.

[10] Cf. Battista Mondin, „Preghiera”, în: Battista Mondin, Dizionario enciclopedico del pensiero di San Tommaso d’Aquino, ESD, Bologna 1991, pp. 488-490.

[11] „Oratio est ascensus mentis in Deum”. Cf. Toma de Aquino, In Epistola ad Colosenses, c. 1, lect. 3, nr. 18.

[12] Cf. Cassiodorus, Expos. in Ps. 38, 13, PL 70, 285.

[13] Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 83, a. 1.

[14] Cf. Ibidem, q. 83, a. 3.

[15] Cf. Vladimir Ghika, Scrieri spirituale. Fragmente postume, texte inedite din Arhiva Institutului „Vladimir Ghika”, trad. Doina Cornea, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca 2013, p. 388.

[16] Ghika, Scrieri spirituale. Convorbiri spirituale. Suferința, trad. Gheorghe Lascu și Viorica Lascu, p. 214.

[17] Cf. Ghika, Scrieri spirituale. Convorbiri spirituale. Ora sfântă, trad. Gheorghe Lascu și Viorica Lascu, p. 216.

[18] Ghika, Scrieri spirituale. Ultimele mărturii, trad. Doina Cornea, p. 532.

[19] Cf. Ghika, Scrieri spirituale. Ultimele mărturii, pp. 532-535.

[20] Cf. Toma de Aquino,  In Ioannem 16, lect. 6.

[21] Cf. Claudia Stan (coord.), Fericit! Dialoguri cu viața propuse de Claudia Stan, Editura ARCB, București 2015, p. 29; 194.

[22] Cf. De Galzain, Une âme de feu, p. 88

[23] Cf. Estienne, O flacără în vitraliu, p. 211.

[24] Cf. De Galzain, Une âme de feu, p. 28.

[25] Cf. Ibidem, p. 39; Estienne, O flacără în vitraliu, p. 155.

[26] Cf. De Galzain, Une âme de feu, pp. 66-67.

[27] Cf. Estienne, O flacără în vitraliu, p. 132.

[28] Cf. Daujat, L’Apôtre du XX^e Siècle, p. 83.

[29] Cf. Estienne, O flacără în vitraliu, pp. 244-245.

[30] Cf. Ghika, Scrieri spirituale. Fragmente postume, p. 389.

[31] Cf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 83, a. 9.

[32] Ghika, Scrieri spirituale. Gânduri pentru zilele ce vin, trad. Doina Cornea, pp.112-113.

[33] Apud Estienne, O flacără în vitraliu, pp. 226-227.

[34] Apud Estienne, O flacără în vitraliu, p. 228.

[35] Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 83, a. 12.

[36] Toma de Aquino, IV Sent., d. 15, q. 4, a. 2, sol. 1.

[37] Estienne, O flacără în vitraliu, pp. 36-37.

[38] De Galzain, Une âme de feu, p. 77.

[39] Estienne, O flacără în vitraliu, pp. 220-221.

[40] Dăruirea totală lui Dumnezeu prezent în aproapele era numită de mons. Vladimir Ghika liturgia aproapelui. Cf. De Glazain, Une âme de feu, p. 77.

[41] Cf. Daujat, L’Apôtre du XX^e Siècle, p. 178.

[42] Cf. Estienne, O flacără în vitraliu, p. 263.

[43] Apud E. de Miribel, Memoria tăcerilor. Vladimir Ghika 1873-1954, trad. Stela Ciungan, ARCB, București 2004, p. 56.

[44] Cf. De Miribel, Memoria tăcerilor, p. 133-134.

[45] Apud Francisca Baltaceanu-Monica Brosteanu, Vladimir Ghika. Professeur d’espérance, Cerf, Paris 2013, p. 369.

[46] Cf. De Miribel, Memoria tăcerilor, pp. 91-92.

[47] Cf. Estienne, O flacără în vitraliu, p. 146.

[48] Estienne, O flacără în vitraliu, p. 35.

[49] Apud Estienne, O flacără în vitraliu, p. 226.

[50] Ghika, Scrieri spirituale. Convorbiri spirituale, p. 241.

[51] Ibidem.

[52] Ghika, Scrieri spirituale. Fragmente postume, p. 388.

[53] Cf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 87, a. 17.

[54] Ibidem, q. 83, a. 13.

[55] Ibidem.

[56] Cf. Daujat, L’Apôtre du XX^e Siècle, p. 81.

[57] Estienne, O flacără în vitraliu, p. 215.

[58] Estienne, O flacără în vitraliu, pp. 215-216.

[59] Ghika, Scrieri spirituale. Gânduri pentru zilele ce vin, p. 21.

[60] Ibidem, p. 31.

[61] Cf. Ibidem, p. 43.

[62] Cf. Ibidem, p. 93.

Acest studiu a fost publicat pentru prima dată în Caietele Institutului Catolic 23 (2015) 91-110.