Wilhelm Dancă

Comentând Matei 22, 15-21, am analizat un celebru principiu de viață socială. A fost formulat pentru prima dată de Domnul Isus. Principiul are două părți. Mai întâi se vorbește despre „dați Cezarului ceea ce este al Cezarului”. Apoi, se afirmă: „dați lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. Principiul stă la baza relațiilor dintre Stat și Biserică, astăzi. Sau, ar trebui să fie la temelia relațiilor dintre autoritatea civilă și cea religioasă. Pe scurt, Statul și Biserica ar trebui să colaboreze pentru binele integral...

Bisericile în zilele noastre se golesc. Creștinii par să fie triști și descurajați. Sunt multe cauze care au dus la acest fenomen. M-am oprit la una dintre ele. Și anume, iubirea nu mai este iubită. De fapt, am pornit de la parabola invitaților la nuntă din Matei 22, 1-14. Mesajul principal a fost că Isus ne invită la speranță și responsabilitate. Am descoperit în parabolă trei vești, una bună și două surprinzătoate. Vestea bună e că toți oamenii sunt chemați la nuntă. Adică, să participe la unirea lui Dumnezeu Tatăl cu omenirea în Isus...

Viața este darul lui Dumnezeu. Sau, viața ne-a fost dată cu titlu de împrumut. De asemenea, se poate spune că, aici și acum, viața e binele nostru suprem. Dar cum îl administrăm? Oare suntem stăpânii vieții sau slujitorii ei respectuoși, fertili? Tema „viața cu titlul de împrumut” am descoperit-o în parabola „viticultorilor ucigași”. Vezi Matei 21, 33-43. De fapt, am identificat în parabolă trei nivelui de lectură. Primul nivel are de-a face cu farizeii și cărturarii din vremea lui Isus. Mai exact, cu arhierii și responsabilii...

Invidia a fost tema la care am meditat astăzi. Am pornit de la parabola lucrătorilor în vie din Matei 20, 1-16. M-a impresionat întrebarea stăpânului: „Vezi cu ochi răi faptul că eu sunt bun?” Invidia în limba română provine din limba latină: „in-videre”. Sensul este de a vedea defectuos, subiectivist. Sfântul Toma de Aquino dă o definiție a invidiei. El spune că e starea sufletului care îl face pe om să vadă binele altuia ca și cum ar fi răul propriu. Am arătat că invidia este prezentă chiar în primele pagini ale...

Cultura iertării se opune culturii dezvinovățirii. Prima ține de credința creștină, a doua de mentalitatea omului secularizat. Am meditat invitația lui Isus la iertare continuă din Matei 18, 21-35. Am arătat mai întâi că omul secularizat nu știe să ierte. Sau nu vrea, este stăpânit de voința de putere. Când greșește se dezvinovățește, dar nu se vindecă, nu se transformă în bine. El consideră că este măsura binelui și a răului, a adevărului și a falsului. De aceea, nu are nevoie de mântuire, de iertare. Omul credincios este un păcătos...