Wilhelm Dancă

Anul acesta se împlinesc patru secole de la nașterea filosofului și savantului francez Blaise Pascal. El a văzut lumina zilei în 19 iunie 1623, la Clermont, în Franța. A rămas orfan de mamă la vârsta de trei, iar tatăl lui, avocat de succes, a avut un rol deosebit în educația lui umană și religioasă. De mic copil a fost atras de matematică și, în general, de științele exacte. În aceste domenii ale cunoașterii a fost un adevărat geniu. Printre alte descoperiri, amintim că a inventat o mașină aritmetică, un fel de precursor al calculatorului din zilele noastre.

Începând cu anul 1646, Blaise Pascal manifestă un interes crescând față de problemele religioase ale existenței umane. Până la convertirea sa reală au trecut câțiva ani. Astfel, momentul culminat al itinerariului său de credință este noaptea de 23 noiembrie 1654, când a avut o viziune mistică de o intensitate nemaipomenită. Atunci a descoperit „bucuria eternă”. În anul 1655 se retrage la mănăstirea de la Port-Royal, unde se afla dintre surorile lui, Jacqueline, care între timp devenise călugăriță. În vremea aceea exista o ceartă teologică între iezuiți și janseniști, pornind de la cartea Augustinus a lui Cornelius Jansenius, care acorda mai multă atenție naturii umane, liberului arbitru, punând în umbră rolul harului în lucrarea de mântuire a omului. Pascal a fost invitat de preoții de la Port-Royal să-i apere, pentru că avea un puternic simț retoric, probabil moștenit de la tatăl său. În 1656 și 1657 a publicat 18 scrisori, care au fost numite Scrisori provinciale(trad. Gheorghe I. Ghidu, Editura Mondero, București 1998). A fost ținta mai multor persecuții tocmai pentru că a ținut partea janseniștilor. Pascal s-a îmbolnăvit și a murit la 19 august 1662.

În partea finală a vieții Blaise Pascal s-a concentrat asupra credinței în Dumnezeu. În acești ani a plănuit o Apologie a religiei creștine, care trebuia apărată, potrivit lui Pascal, de atacurile care veneau din tabăra filosofilor atei sau indiferenți din punct de vedere religios. Prin anii 1658-1659 adunase toate materialele necesare pentru a începe să scrie Apologia, dar starea sănătății sale nu i-a permis să o finalizeze.

Un grup de simpatizanți ai gândirii teologice de la Port-Royal au adunat documentele nefinalizate de Blaise Pascal și le-au publict în 1670, aceasta fiind editio princeps a Cugetărilor sale. În zilele noastre circulă ediția lui Léon Brunschvicg din 1897, care folosește manuscrisul lui Pascal și nu ediția princeps. Traducerea în limba română a acestei lucrări poartă titlul de Cugetări și fost făcută de Maria și Cezar Ivănescu (Editura Aion, Oradea 1998).

Vă invit să medităm câteva fragmente din capitolul VIII al Cugetărilor, în care Blaise Pascal vorbea despre „fundamentele” religiei creștine. Printre altele gânditorul francez afirma că prezența divinității în natură are un caracter paradoxal. Pe de o parte, natura are „perfecțiuni”, și astfel înțelegem că este imaginea lui Dumnezeu, iar pe de alta, natura are defecte, arătându-ne în felul acesta că nu este decât doar o imagine. Scopul lucrării este să fundamenteze credința într-o divinitate care nu poate fi cuprinsă de om doar cu ajutorul categoriilor sale de cunoaștere. De aceea, a făcut deosebire între lumea spiritului și lumea inimii. În cazul lui Pascal, spiritul mai este numit spirit geometric și se referă la capacitatea omului de a demonstra rațional existența unor lucruri, iar inima este locul în care acele lucruri se percep interior, iar spiritul inimii mai este numit spirit de finețe. Adevărurile religioase se pot obține parcurgând ambele căi, și a spiritului geometric, și a spiritului de finețe, sau a inimii, însă calea demonstrației este inferioară, fiindcă nu poate asigura decât o credință „umană”. Această credință nu este suficientă pentru mântuirea integrală a omului. Calea inimii este suficientă pentru oamenii buni din punct de vedere moral, însă filosofii și, în general, oamenii care greșesc, dar continuă să caute pe Dumnezeu, au nevoie și de calea rațiunii.

Iată ce spune Blaise Pascal despre religia creștină și credința în Dumnezeu:

556. „Religia [noastră, n.n.] îi învață pe oameni deci două adevăruri: că există un Dumnezeu de care oamenii sunt capabili și că există o anumită pervertire în natura lor care-i face incapabili de El. Este important pentru oameni să cunoască ambele puncte. Este la fel de periculos pentru om să-l cunoască pe Dumnezeu fără să-și cunoască mizeria morală și să-și cunoască mizeria morală fără să-l cunoască pe Mântuitorul care-i poate vindeca. Stăpânirea numai a uneia din aceste cunoașteri duce fie la trufia filosofilor care l-au cunoscut pe Dumnezeu, dar nu și mizeria lor morală, fie la disperarea ateilor care-și cunosc mizeria morală fără să aibă un Mântuitor.

Și astfel, pe cât este de necesar omului să cunoască cele două puncte, pe atât este de mare mila lui Dumnezeu de a ni le fi făcut cunoscute. Religia creștină o face și aceasta este misiunea ei.

Să se examineze ordinea lumii și să se vadă dacă nu toate lucrurile tind spre stabilirea celor două principii ale acestei religii: Isus Christos este scopul a toate și centrul spre care tindem. Cine îl cunoaște, cunoaște rațiunea tuturor lucrurilor.

Cei care rătăcesc se rătăcesc pentru că nu văd unul din aceste principii. Putem deci cunoaște pe Dumnezeu fără mizeria noastră morală și mizeria noastră morală fără Dumnezeu, dar nu-l putem cunoaște pe Isus Christos fără să cunoaștem totul și pe Dumnezeu și mizeria noastră morală.

Iată de ce nu mă voi apuca aici să dovedesc prin rațiuni naturale fie existența lui Dumnezeu sau a Trinității, fie nemurirea sufletului și nici un fel de lucru din această natură; și nu numai pentru că nu m-aș simți destul de puternic pentru a găsi în natură argumentele pentru a-i convinge pe ateii înverșunați, ci pentru că această cunoaștere fără Isus Christos este inutilă și sterilă. Când un om va fi convins că proporțiile numerelor sunt adevăruri imateriale eterne și dependente de un prim-adevăr în care ele subsistă, numit Dumnezeu, nu-l voi vedea prea înaintat pe drumul mântuirii lui.

Dumnezeul creștinilor nu constă într-un Dumnezeu simplu autor al unor adevăruri geometrice și al ordinii elementelor. Aceasta este partea păgânilor și a epicurienilor. El nu constă într-un simplu Dumnezeu care-și exercită providența asupra vieții și bunurilor oamenilor pentru a oferi un șir de ani fericiți celor care-l slăvesc; aceasta este partea evreilor. Dar Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isac, Dumnezeul lui Iacob, Dumnezeul creștinilor este un Dumnezeu de alinare și iubire; este un Dumnezeu care umple inima și sufletul celor care-l cunosc; este un Dumnezeu care-i face să simtă înlăuntrul lor propria mizerie morală și nesfârșita sa milostivire; unite în adâncul sufletului lor, acestea îi umplu de umilință, de bucurie, de încredere, de iubire, incapabil de altceva decât de a-l iubi pe El.

Toți cei care-l caută pe Dumnezeu în afara lui Isus Christos oprindu-se la natură nu vor găsi nici o lumină care să-i lămurească sau ajung să-și făurească un mijloc de a-l cunoaște pe Dumnezeu și de a-l sluji fără intermediar căzând fie în ateism, fie în deism, două principii pe care religia creștină le respinge.

Fără Isus Christos, lumea nu s-ar susține, căci ar trebui ori să dispară, ori să se transforme în infern.

Dacă lumea n-ar fi fost dată decât pentru a-l învăța pe un om despre Dumnezeu, divinitatea lui ar străluci pretutindeni la un mod incontestabil; dar cum ea nu se ține decât prin Isus Christos și pentru Isus Christos și pentru a-i învăța pe oameni despre mizeria lor morală și răscumpărarea lor, totul strălucește în lume de mărturiile celor două adevăruri.

Și cea ce se vede nu marchează nici o absență totală, nici o prezență manifestă a divinității, ci prezența unui Dumnezeu ascuns. Totul poartă amprenta acestui caracter.

Nu este vorba să nu vedem nimic; nu se pune problema nici să vedem prea mult pentru ca să credem că ne aflăm în stăpânirea lui, ci să vedem destul pentru a ne da seama că l-am pierdut: căci pentru a ști că l-am pierdut trebuie să vedem și să nu vedem: aceasta este starea în care se află natura.

De orice parte s-ar așeza, nu le voi da nici un răgaz …

557. – Este deci adevărat că totul îl învață pe om despre condiția lui, dar el trebuie să înțeleagă bine: căci nu e adevărat că Dumnezeu ne dezvăluie totul și nu este adevărat că Dumnezeu ne ascunde totul. Dar este deopotrivă adevărat că se ascunde celor care-l ispitesc și se descoperă celor care-l caută, pentru că oamenii sunt toți incapabili de Dumnezeu și capabili de Dumnezeu; incapabili prin mizeria lor morală, și capabili prin prima lor natură.

558. – Ce vom conchide din toată întunecimea noastră dacă nu incapacitatea noastră?

559. – Dacă niciodată nu s-ar fi arătat nimic de la Dumnezeu această lipsă eternă ar fi fost echivocă și s-ar putea raporta de asemenea la o absență totală a divinității sau la netrebnicia în care s-ar afla oamenii neputând-o cunoaște. Dar pentru că se arată câteodată, dar nu întotdeauna, echivocul dispare. Dacă apare o dată, el este mereu. Astfel nu se poate spune decât că există un Dumnezeu și că oamenii sunt capabili de el.

562. – Nu există pe pământ nimic care să nu dovedească fie mizeria morală a omului, fie milostivirea lui Dumnezeu; neputința omului fără Dumnezeu și puterea omului în Dumnezeu.

582. – Ne facem un idol din adevăr; căci adevărul lipsit de caritate este un Dumnezeu și atunci imaginea sa este un idol pe care nu trebuie să-l iubim nici să ne închinăm lui; și mai puțin încă să iubim și să ne închinăm potrivnicului acestuia care este minciuna.

Pot foarte bine să iubesc întunericul deplin. Dar dacă Dumnezeu îmi oferă o stare mai puțin întunecată, această puțină obscuritate îmi displace și atunci nu mai deslușesc nici rostul unui întuneric total și nu-mi place; acesta este un defect și un semn că mi-am făcut din obscuritate un idol, despărțit de ordinea lui Dumnezeu. Or, nu trebuie să ne închinăm decât ordinii Lui.

583. – Slăbănogi sunt oamenii care cunosc adevărul, dar care nu-l susțin decât atât cât au un interes; și, în afara acestui interes, îl abandonează.

585. – Dumnezeu a vrut să rămână ascuns. Dacă n-ar fi existat decât o religie, Dumnezeu s-ar fi arătat; dacă n-ar fi fost martiri decât în religia noastră, la fel.

Dumnezeu fiind astfel ascuns, orice religie care nu spune că Dumnezeu este ascuns nu este o religie adevărată; și orice religie care nu va explica rațiunea acestor lucruri nu este o religie a învățăturii. A noastră o face: Vere tu es Deus absconditus.”

(NB. Am înlocuit câțiva termeni folosiți de Maria și Cezar Ivănescu în traducerea lor, pentru că mi se par puțin ambigui. Este vorba despre „vrednicie” de Dumnezeu cu „capacitate”, „nevrednicie” cu „incapacitate”. Sfinții Părinți vorbeau despre „homo, capax Dei”, despre „omul, ființă capabilă de Dumnezeu”. De asemenea, am înlocuit „ticăloșie” cu „mizerie morală”).