Wilhelm Dancă

În ziua de 16 aprilie 2017 Papa emerit Bendict al XVI-lea a împlinit 90 de ani. Această aniversare rară a coincis cu ziua de Paști, motiv pentru care vă ofer câteva gânduri pascale ale celui sărbătorit despre Învierea lui Isus și a noastră.

«Să ne întrebăm acum încă o dată, în rezumat, ce fel de întâlnire a fost aceea cu Domnul înviat. Sunt importante următoarele distincții:

• Isus nu este cineva care s-a întors în viața biologică obișnuită și care, după aceea, conform legilor biologiei, ar fi trebuit într-o zi să moară din nou.
• Isus nu este o nălucă (un „duh”). Aceasta înseamnă: El nu este cineva care, în realitate, aparține lumii morților deși poate într-un fel să se manifeste în lumea vieții.
• Întâlnirile cu Cel Înviat sunt, însă, și ceva diferit față de experiențele mistice, în care spiritul uman este, pentru o clipă, ridicat mai presus de sine și percepe lumea divinului și a veșnicului, pentru ca după aceea să se întoarcă în orizontul normal al existenței sale. Experiența mistică este o depășire momentană a sferei sufletului și a facultăților lui perceptive. Dar nu este o întâlnire cu o persoană care se apropie din exterior. Paul a făcut o distincție foarte clară între experiențele sale mistice – ca, de exemplu, ridicarea sa până la al treilea cer descrisă în 2 Corinteni 12, 1-4 – și întâlnirea cu Cel Înviat pe drumul Damascului, eveniment petrecut în istorie, întâlnire cu o persoană vie.

Ce putem spune acum realmente, pe baza tuturor acestor informații biblice, despre natura deosebită a Învierii lui Christos?

Ea este un eveniment petrecut în istorie care, totuși, face să explodeze sfera istoriei și trece dincolo de ea. Ne-am putea folosi de un limbaj analogic care, în multe privințe, rămâne inadecvat, dar poate totuși să deschidă o cale spre înțelegere. Am putea (…) să privim Învierea ca pe un fel de salt calitativ radical, în care se deschide o nouă dimensiune a vieții, a ființei umane.

Mai mult, însăși materia este transformată într-un nou gen de realitate. Omul Isus aparține acum cu totul, chiar și cu trupul său, sferei divinului și veșnicului. De acum încolo – după cum spunea odată Tertulian – „duhul și sângele” au loc în Dumnezeu (cf. De resurrect. mort. 51, 3; CC lat. II 994). Chiar dacă omul, conform naturii sale, este creat pentru nemurire, numai acum există locul în care sufletul lui nemuritor își găsește „spațiul”, acea „corporalitate” în care nemurirea capătă sens ca fiind comuniune cu Dumnezeu și cu întreaga omenire reconciliată. Epistolele din închisoare ale sfântului Paul, cea către Coloseni (cf. 1, 12-13) și către Efeseni (cf. 1,3-23), vor să spună tocmai acest lucru atunci când vorbesc despre trupul cosmic al lui Christos, arătând cu aceasta că trupul transformat al lui Christos este și locul în care oamenii intră în comuniune cu Dumnezeu și între ei și astfel pot trăi definitiv în plinătatea vieții indestructibile. De vreme ce noi înșine nu avem nicio experiență cu privire la acest gen reînnoit și transformat de materialitate și de viață, nu este de mirare că el depășește cu totul ceea ce ne putem imagina.

Esențial este faptul că, prin Învierea lui Christos, nu a fost revitalizat un mort oarecare într-un moment oarecare, ci în Înviere a avut loc un salt ontologic ce atinge ființa ca atare, a fost inaugurată o dimensiune care ne privește pe toți și care a creat pentru noi toți un nou spațiu al vieții, al ființei cu Dumnezeu.

De aici trebuie să abordăm și problema cu privire la Înviere ca eveniment istoric. Pe de o parte, trebuie să spunem că esența Învierii se află tocmai în faptul că ea face să explodeze istoria și inaugurează o nouă dimensiune, pe care noi, în mod obișnuit, o numim eschatologică. Învierea dezvăluie spațiul nou ce deschide istoria dincolo de ea însăși și creează definitivul. În acest sens, este adevărat că Învierea nu este un eveniment istoric de același gen cu nașterea sau răstignirea lui Isus. Ea este ceva nou, un nou tip de eveniment.

Însă, în același timp, trebuie să luăm act de faptul că ea nu este pur și simplu în afara sau deasupra istoriei. Ca irumpere din istoria pe care o depășește, Învierea își are totuși începutul în istoria însăși și, până la un anumit punct, îi aparține. Probabil că toate acestea s-ar putea exprima astfel: Învierea lui Isus duce dincolo de istorie, dar și-a lăsat o amprentă în istorie. De aceea poate fi atestată de martori ca eveniment de o calitate complet nouă.

Într-adevăr, vestirea apostolică, cu fervoarea și cu îndrăzneala sa, este de negândit fără un contact real al martorilor cu fenomenul complet nou și neașteptat care îi atingea din exterior: Christos cel înviat li s-a arătat și le-a vorbit. Numai un eveniment real de o calitate în mor radical nouă era în măsură să facă posibilă vestirea apostolică: ea nu se poate explica prin speculații sau experiențe interioare, mistice. În îndrăzneala și noutatea sa, ea trăiește din forța impetuoasă a unui eveniment pe care nimeni nu l-ar fi putut concepe și care depășea orice imaginație.

La sfârșit, însă, rămâne pentru noi toți întrebarea pe care Iuda Tadeu i-a adresat-o lui Isus în cenacol: „Doamne, cum se face că ni te vei arăta nouă și nu lumii?” (In 14, 22). Da, pentru ce nu te-ai opus cu putere dușmanilor tăi care te-au dus pe Cruce? – am vrea să întrebăm. Pentru ce nu le-ai arătat cu forță incontestabilă că Tu ești Cel Viu, Stăpânul vieții și al morții? Pentru ce te-ai arătat numai unui mic grup de ucenici, în a căror mărturie trebuie să avem încredere acum?

Însă întrebarea nu se referă numai la Înviere, ci la întregul mod în care Dumnezeu se revelează lumii. De ce numai lui Avraam – de ce nu puternicilor lumii? De ce numai lui Israel și nu în mod incontestabil tuturor popoarelor pământului?

Este misterul lui Dumnezeu care acționează în mod discret. Că numai încetul cu încetul își construiește El, în marea istorie a omenirii, propria sa istorie. Că pătimește și moare și, ca Înviat, vrea să ajungă la omenire numai prin credința alor săi, cărora li se manifestă. Că încontinuu El bate ușor la ușile inimilor noastre și, dacă îi deschidem, ne face treptat capabili să „vedem”.

Și totuși – oare nu tocmai acesta este stilul dumnezeiesc? A nu strivi cu puterea exterioară, ci a da libertate, a dărui și a trezi iubire. Și ceea ce aparent este atât de mic, oare nu este – dacă ne gândim bine – lucrul cu adevărat mare? Oare nu emană din Isus o rază de lumină care crește prin veacuri, care nu putea să provină de la vreo simplă ființă umană și prin care intră cu adevărat în lume splendoarea luminii lui Dumnezeu? ar fi putut oare propovăduirea apostolilor să afle credință și să zidească o comunitate universală, dacă n-ar fi acționat în ea forța adevărului?

Dacă îi ascultăm pe martori cu inimă atentă și ne deschidem la semnele cu care Domnul îi acreditează iarăși și iarăși pe ei și pe sine, atunci știm: El a înviat cu adevărat. El este Cel viu. Lui ne încredințăm și știm că suntem pe drumul cel bun. Împreună cu Toma ne punem mâinile în coasta străpunsă a lui Isus și mărturisim: „Domnul meu și Dumnezeul meu” (In 20, 28).»

Din Joseph Ratzinger / Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret. De la intrarea în Ierusalim la Înviere, trad. Cristian Langa, Cristina Palici și Mihai Pătrașcu, Editura Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuș 2012, pp. 254-258.

Am intervenit în traducerea de mai sus și am redat câțiva termeni într-un alt mod: ființare – ființă; eshatologic – eschatologic; Hristos – Christos, Pavel – Paul.