Wilhelm Dancă

Dragi prieteni,

Vă invit să citiți conținutul celui de-al IV-lea curs despre raportul „Credință și Rațiune”. Am căutat să subliniez contribuția gândirii patristice la dezvoltarea acestui raport, în special cea a lui Augustin, pentru care Dumnezeu este Adevărul mai presus decât mintea și decât rațiunea noastră. Am inclus aici și contribuția lui Ioan Damaschin la dezvoltarea căilor de argumentare a existenței lui Dumnezeu.

CREDINȚĂ ȘI RAȚIUNE

CURS IV

GÂNDIRE CREȘTINĂ

Introducere

În gândirea creștină concepția despre Divin din Sfânta Scriptură contribuie într-o măsură fundamentală la reducerea oscilației semantice între Dumnezeu Persoană și Dumnezeu Principiu pe care am constatat-o la filosofii greci (în parte, cu excepția lui Aristotel). Concepția creștină despre Dumnezeu a stat la baza filosofiei și teologiei patristice și medievale care a promovat în termeni clari o singură dimensiune despre Divinitate, și anume dimensiunea personalistă. Pornind de la înțelegerea lui Dumnezeu ca Persoană, filosofia patristică și medievală a dezvoltat mai multe căi de argumentare a existenței lui Dumnezeu. A clarificat limbajul și problemele teologice cu privire la Divinitate depășind interpretările impersonale și cosmologice din filosofia greacă antică. În general gândirea creștină patristică are un caracter unitar și uniform în privința discursurilor despre Divinitate, dar în același timp se poate vedea că are structura acestei gândiri este complexă și bogată. Înțelegerea gândirii creștine patristice necesită mai multe nuanțe și distincții.

Prima distincție trebuie făcută între gândirea Patristică (sfârșitul epocii apostolice și începutul epocii carolingiene) și gândirea Scolastică (sec. VIII – sec. XV). Patristica se caracterizează prin atenția acordată sistematizării și comentării dogmelor de credință într-un orizont apologetic și religios. De aceea, gânditorii patristici nu au promovat filosofia de dragul filosofiei, ci în măsura în care au găsit în filozofie un suport teoretic pentru construcțiile lor teologice. Părinții Bisericii au filosofat în orizontul credinței.

După o primă fază de polemici între scriitorii creștini și filosofii păgânii ai vremii respective, unii dintre primii reprezentanți ai Patristicii, așa numiții apologeți, au căutat să armonizeze filosofia greacă cu revelația creștină, confirmând în mod explicit validitatea și legitimitatea căutării filosofice (Iustin, Atenagoras, Aristide, Minucius Felix și alții), chiar dacă au fost și voci contrare amestecului dintre Academie și Biserică, dintre Atena și Ierusalim, dintre filozofie și teologie (Tațianus, Tertulian și alții). Fiindcă filosofia era subordonată vestirii Evangheliei, iar cercetările filozofice în școlile mănăstirești și în școlile catedrale nu se bucurau de autonomie, primii gânditori ai Patristicii au preluat, uneori critic, filosofia dominantă în epoca respectivă, adică filosofia platoniciană-neoplatoniciană mijlocită de gândirea lui Philon evreul și de cea stoică.

Astfel se poate explica de ce gânditorii patristici (cu excepțiile de rigoare, Augustin și Ioan Damaschin, la care ne vom referi în continuare) nu au elaborat adevărate și specifice tehnici de argumentare a existenței lui Dumnezeu. Credința religioasă de nezdruncinat a conștiinței creștine nu simțea nevoia să traducă în termeni raționali un adevăr sigur a cărui evidență părea de necontestat, pe de o parte, iar pe de alta, lipsea provocarea critică și polemică pentru a formula și a discuta această problemă, fiindcă filosofia neoplatoniciană nu nega existența lui Dumnezeu, dimpotrivă, era pătrunsă de simțul Divinului și, deci, cultiva o religiozitate interioară și profundă. Părinții Bisericii care au folosit conceptele și categoriile speculative ale filosofilor neoplatonicieni pentru a-și construi argumentele lor teologice și-au dat seama că este nevoie de o revizuire critică a gândirii păgâne, dar numai acolo unde această gândire contrazicea doctrina creștină. Contextul cultural și spiritual nu exercita nici un fel de presiune asupra lor pentru a formula căi de argumentare a existenței lui Dumnezeu. Apologeții căutau să răspundă la acuzația de ateism pe care le-o aduceau filosofii neoplatonicieni. Dar ateismul însemna lipsa de respect față de religia civilă a imperiului, deci era vorba despre un ateism-nedreptate; religia păgână imperială avea un pronunțat caracter exterior. Confruntările apologeților cu detractorii lor păgâni nu ofereau prilejul discuției despre existența sau non existența lui Dumnezeu. Apoi, repet, filosofia păgână neoplatoniciană nu nega existența lui Dumnezeu, deci nu putea să-i provoace pe apologeți la discursuri despre existența lui Dumnezeu.

Dintre doctrinele filosofice grecești, nu cele aristotelice, ci cele platoniciene, neoplatoniciene, neopitagoriciene și stoice au exercitat o mai mare influență asupra Părinților Patristicii. Filosofia lui Aristotel a fost mai atractivă pentru Leontius din Bizanț, Ioan Damaschin, Ioan Philoponus și Boethius. Și, de vreme ce în doctrinele platoniciene, neoplatoniciene și stoice chestiunile legate de Divin se reduc în mod esențial la necesitatea de a determina esența Principiului divin și raportul său cu lumea – Divinul este obiectul unei intuiții intelectuale imediate; Divinul este postulat de neeliminat din orice discurs ontologic; Divinul este un dat de necontestat al oricărei conștiințe religioase; Divinul nu are nevoie de nicio dovadă pentru a-și afirma existența – se înțelege cu ușurință faptul că în gândirea patristică nu găsim multe discuții despre faptul dacă Dumnezeu există sau nu.

Cu excepția lui Augustin și Ioan Damaschin și câțiva alții, în legătură cu Dumnezeu, Părinții Bisericii erau preocupați mai mult de problema lui quid sit, ce este Dumnezeu, nu de cea a lui an sit, nu dacă Dumnezeu există. Părinții au căutat să descrie, să identifice și să determine esența lui Dumnezeu; pentru ei, existența lui Dumnezeu era evidentă și tot așa o considera conștiința omului religios din vremea respectivă, dar înțelepții raționali. Prin urmare, existența lui Dumnezeu nu are nevoie de dovezi care să folosească datele Sfintei Scripturi sau categoriile speculative grecești.

Totuși, ținând cont de concepția personalistă a lui Dumnezeu pe care Creștinismul a introdus-o pentru prima dată în discursul teologic, de corelația metodologică interioară între quid sit și an sit, și de faptul că speculațiile patristice despre esența divină au avut deseori, lăsând deoparte aspectul lor formal, sensul unei dovezi a existenței lui Dumnezeu, am ales să prezint câteva fragmente importante din învățăturile lui Augustin și Ioan Damaschin care ilustrează noutățile despre perceperea Divinului în Creștinismul timpuriu.

Lucrurile s-au schimbat semnificativ în timpul Scolasticii. Astfel, pe lângă interesul față de teologie, s-a afirmat și cel față de filozofie, la fel de viu și puternic. Mai mult decât atât, căutările filosofice își revendicau deseori autonomia. Începând cu Anselm căutarea dovezilor existenței lui Dumnezeu a devenit fundamentală pentru toată gândirea scolastică. Lucrul acesta nu a dus la o slăbire a credinței religioase sau că au apărut exigențe noi de ordin critic și polemic, ci că a avut loc o reformă a semnificației și finalității filosofiei care, pe lângă funcția apologetică, a dobândit conștiința autonomiei și legitimității în propriul câmp de cercetare. Astfel s-a stabilit limita obligatorie între ceea ce ține de competența rațiunii și ceea ce ține de competența credinței. În interiorul propriu domeniu de cercetare, gândirea Scolastică a susținut că filosofia are dreptul să fie liberă și autonomă. Recunoașterea drepturilor rațiunii în interiorul spațiilor proprii de activitate, provocările culturale provenite din dialogul cu filosofia aristotelică și cu interpretările lui Aristotel date de filosofii arabi și evrei au dus la înflorirea gândirii speculative în timpul scolasticii și la dezvoltarea argumentelor despre existența lui Dumnezeu.

Provocările Scolasticii nu au avut un caracter apologetic, pentru că nu existau atei în adevăratul sens al cuvântului; provocările au fost recunoașterea libertății și autonomiei cercetărilor filosofice, pe de o parte, iar pe de alta, necesitatea de a dovedi pe cale rațională ceea ce este deja în mod universal crezut prin intermediul credinței.

În concluzie, gânditorii patristici și scolastici au meritul de a fi depășit concepțiile cosmo-teologice despre Divin, specifice filosofiei grecești, și de a fi introdus discuția despre dimensiunea antropo-teologică a Divinității. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a încetat să mai fie Principiu explicativ al lumii și a devenit Persoană absolută, prima ființă în ierarhia ființei; în această ierarhie, natura spirituală și inteligentă a omului ca imagine a lui Dumnezeu a devenit punct de sosire al creației și punct de pornire a urcușului spre Dumnezeu creator.

Cât despre ateism, reținem că nu se găsește nicio urmă despre așa ceva în gândirea medievală, nici în gândirea teoretică, nici în gândirea practică. De exemplu, Gaunilon care critică dovada existenței lui Dumnezeu în Proslogion-ul lui Anselm nu este ateu, fiindcă nu critică dovada pentru a nega existența lui Dumnezeu, în care crede ca orice călugăr medieval credincios, ci pentru a stimula și a cere formularea unor argumentări mai tari. Ținând cont de caracterul profund creștin sau religios al întregii epoci, în Evul Mediu nu găsim adevărate și specifice negări ale existenței lui Dumnezeu. Excepție ar putea să fie la acei eretici, care, forțând puțin proprietățile lingvistice și conceptuale ale termenului ateu, susțineau o concepție dualistă (manihei, catari) sau panteistă (Amalric din Bene și discipolii săi) despre Divinitate.

AUGUSTIN

(354-430)

Gândirea patristică despre existența lui Dumnezeu atinge apogeul în lucrările filosofice, teologice și exegetice ale lui Aurel Augustin din Tagaste, care a legat această chestiune și de viața spirituală creștină.

Dintre Părinții Bisericii, Augustin a reușit să formuleze cel mai bine, critic și profund, dovada rațională a existenței lui Dumnezeu. Prin semnificația speculativă a dovezii sale, Augustin a devenit, alături de Aristotel, criteriu de referință obligatorie pentru gânditorii scolastici. Argumentul ex veritate din volumul De libero arbitrio are o dimensiune teoretică foarte profundă, fiind preluat și reformulat de mulți alți gânditori de-a lungul timpului.

La Augustin există două căi pentru a urca rațional la Dumnezeu. Prima, cea mai originală și valabilă din punct de vedere argumentativ, se bazează pe valoarea onto-teologică a adevărului. Pe scurt, dovada spune că în om nu există nimic superior rațiunii; dar adevărul, care este etern, necesar, imutabil și constituie norma potrivit căreia rațiunea judecă, dar nu poate fi judecat de aceasta, este superior rațiunii și o transcende; deci există Dumnezeu, care este Adevărul în sine însuși.

Această dovadă nu se poate numi propriu-zis nici a priori, nici a posteriori. Nu este a priori, pentru că nu pornește de la o idee sau de la vreun plan logic pentru a deduce existența lui Dumnezeu, ci pleacă de la realitatea ontologică a conștiinței. Această dovadă depășește obiecțiile aduse de Gaunilon, Toma, Kant și alții la adresa argumentului ontologic al lui Anselm, care l-a preluat de la Augustin. Dar nu este nici a posteriori în sensul că nu prezintă nicio necesitate de a recurge la experiența sensibilă sau la natura înconjurătoare, după cum procedează argumentările de tip cosmologic, pentru că are ca punct de plecare realitatea spirituală finită, adică omul. Astfel acest argument este în armonie cu deschiderea filosofiei moderne spre conștiința umană.

La Augustin, pe lângă această dovadă, mai putem găsi încă una; ea este foarte asemănătoare cu prima din cele cinci căi ale lui Toma și argumentează existența lui Dumnezeu pornind de la fenomenul devenirii și al schimbării din natura înconjurătoare.

1). Argumentul „ex veritate” din „De libero arbitrio”

«Augustin: Dar, dacă ești de acord, hai să le cercetăm pe acestea în următoarea ordine: mai întâi, să vedem de unde rezultă în mod clar că Dumnezeu există (…). Drept urmare, aș dori să aflu mai întâi de la tine (…) dacă tu exiști. Sau te temi cumva să nu fii indus în eroare de această întrebare? Dar eu zic că tu, dacă n-ai exista, n-ai putea nici să fii indus în eroare în vreun fel[1].

Evodius: Mergi mai degrabă la celelalte.

A: Prin urmare, întrucât este evident faptul că exiști, și întrucât nici nu ți s-ar părea evident altfel, dacă n-ai trăi, devine încă mi mai evident faptul că trăiești. Înțelegi oare de aici că aceste două afirmații sunt foarte adevărate?

E: Înțeleg perfect.

A: Deduc, așadar, că îți este la fel de clară și a treia situație: faptul că tu realizezi asta în mintea ta.

(…)

Promisesem însă, dacă îți mai amintești, că îți voi dovedi că există ceva care este mai presus și decât mintea, și decât rațiunea noastră. Iată-l: e adevărul însuși! Îmbrățișează-l, dacă poți, și bucură-te de el, „desfătează-te în Domnul, și El îți va împlini ție cererile inimii tale”. Întrucât tu ce altceva ceri decât să fii fericit? Și cine poate fi mai fericit decât acela care se bucură de adevărul cel neschimbat, nestrămutat și prea minunat? Dar oare oamenii nu se proclamă fericiți atunci când, copleșiți fiind de o mare dorință, îmbrățișează frumoasele trupuri fie ale soțiilor, fie ale amantelor lor? Iar noi să nu afirmăm că suntem fericiți atunci când vom îmbrățișa adevărul? Dar oamenii se proclamă fericiți și atunci când, cu gâtlejul uscat de arșiță, dau de un izvor de apă curat și abundent sau când, lihniți de foame, dau peste un prânz ori peste o cină îmbelșugată și frumos împodobită; iar noi să nu afirmăm că suntem fericiți când ne potolim foamea și setea și ne lăsăm inundați de Adevăr? Ascultăm de obicei glasurile celor care se proclamă fericiți, dacă stau pe un pat de roze și de tot felul de flori, ori chiar se scaldă în parfumurile cel mai frumos mirositoare; dar ce este mai parfumat, ce este mai îmbietor decât adierea Adevărului? Iar noi să mai pregetăm a ne numi fericiți când suntem îmbătați de tăria acestuia? Mulți fac ca viața lor fericită să depindă de melodia vocilor, a corzilor și a flautelor, iar când le lipsesc acestea, consideră că sunt nefericiți; când însă acestea se află lângă ei, sunt cuprinși de o mare bucurie; dar noi, când în spiritele noastre pătrunde fără nici o zarvă, ca să zic așa, o anumită liniște melodioasă și elocventă, a Adevărului (mai este oare nevoie) să căutăm o altă viață fericită, și să nu ne bucurăm de una atât de sigură și atât de prezentă? Desfătați de strălucirea aurului și argintului, de splendoarea pietrelor prețioase și a altor culori, ori de strălucirea luminii înseși, atunci când le năvălește în priviri, provenind fie din rugurile terestre, fie din stele, din lună sau din soare, oamenii, datorită farmecului și luminozității ei, se consideră fericiți dacă nu sunt îndepărtați de la această bucurie de nici un fel de neplăceri și de nici o lipsă, și vor să trăiască veșnic numai și numai pentru ele; iar noi ne temem să ne punem viața fericită întru lumina Adevărului?!

Ba, mai mult decât atât! Deoarece Binele suprem se cunoaște și se dobândește întru Adevăr, iar acest Adevăr este înțelepciunea, să ne ațintim privirile înspre aceasta, să păstrăm Binele suprem și să ne bucurăm de el. fiindcă este fericit cu adevărat numai cel care se bucură de Binele suprem. De altfel, acest Adevăr ne arată că sunt bune toate cele care sunt adevărate, cele pe care oamenii, înțelegându-le în capacitatea lor (fizică și intelectuală), le aleg fie pe una câte una, fie pe mai multe la un loc, pentru a se bucura mai apoi de ele. dar, după cum cei care, în lumina soarelui, aleg  ce să admire cu plăcere și să se bucure de această priveliște – între care, dacă cumva vor fi fost înzestrați cu ochi mai viguroși, mai sănătoși și foarte puternici, nu vor privi nimic cu mai multă plăcere decât soarele însuși, ce-și răspândește lumina și peste celelalte lucruri de care sunt desfătați ochii mai slabi – , tot astfel și ascuțișul minții, puternic și pătrunzător, atunci când va fi privit cu rațiunea sa sigură multe lucruri adevărate și imuabile, se va îndrepta spre Adevărul însuși, Cel prin care sunt puse în lumină toate, și unindu-se cu el, se va bucura întru el în același timp de toate, ca și cum le-ar uita pe toate celelalte. Căci tot ceea ce este plăcut în lucrurile adevărate este cu totul plăcut și întru Adevărul Însuși[2].

Aceasta este libertatea noastră: când ne supunem acestui Adevăr; și El este Însuși Dumnezeul nostru, Cel care ne eliberează de moarte, adică de blestemul păcatului[3]. Întrucât Adevărul Însuși devenit om, atunci când vorbește cu oamenii, zice celor care cred în El: „dacă voi veți fi rămas întru Cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenicii Mei, și veți cunoaște Adevărul, iar Adevărul vă va elibera pe voi”. Deoarece sufletul nu se bucură de nimic o dată cu libertatea decât dacă se bucură de aceasta în siguranță.

Nimeni însă nu este sigur în mijlocul acestor bunuri pe care le poate pierde fără voia sa. Însă adevărul și înțelepciunea nu le poate pierde nimeni decât dacă vrea cu adevărat să le piardă. Căci nu cu spații poate fi cineva ținut la distanță de acesta, ci de acea voință perversă, care se numește separare de adevăr și de înțelepciune, cea din cauza căreia sunt prețuite lucrurile inferioare. Absolut nimeni nu voiește ceva nevrând. Prin urmare, avem un Adevăr de care ne bucurăm în mod egal cu toții, și în comun cu alții; și în El nu există nici un fel de strâmtorări și nici o deficiență. El îi adună la un loc pe toți cei care-L iubesc, fără să-i facă în vreun fel geloși pe unii împotriva altora; este comun tuturor, dar este neprihănit pentru fiecare dintre ei. Nici unul nu-i spune celuilalt: „pleacă o dată de aici, ca să mă înfrupt și eu; i-ați mâinile, ca să îmbrățișez și eu”. Toți se simt legați de aceasta, toți se împărtășesc de la același principiu. Izvorul hranei sale nu se împuținează din nici o parte a sa; iar tu nu poți bea din el nimic din ceea ce eu n-aș putea să beau. Fiindcă, din comuniunea cu el, tu nu poți să transformi nimic în proprietatea ta, ci, chiar dacă tu iei ceva din el, pentru mine tot întreg rămâne. Aerul pe care tu-l inspiri nu-l aștept eu să-l expiri tu, pentru ca astfel să pot inspira din el și eu; deoarece nimic din el nu devine proprietatea unuia singur, ori doar a unora, ci el este comun tuturor în același timp în întregime.

Așadar, cele pe care le atingem, le gustăm sau le mirosim nu multe sunt asemănătoare acestui adevăr; ci, cu mult mai multe sunt cele pe care le auzim și le vedem, fiindcă orice cuvânt este auzit în întregime de către toți cei care-l aud, dar și în întregime și în același timp de către fiecare în parte, și orice formă ce se oferă privirilor, pe cât de bine este văzută de unul singur, pe atât de bine este văzută în același timp și de un altul. Acestea însă sunt asemănătoare (luând în calcul) un foarte mare interval de timp; fiindcă nici un cuvânt nu se aude în același timp întreg, întrucât el se produce și se prelungește pe o durată de timp anume, și din el se aude mai întâi o parte, și abia mai apoi o altă parte; și orice formă expusă vederii se dilată, ca să zic așa, în spațiu, și nu se află în întregime în nici un loc. Dar, toate acestea, în mod categoric, sunt îndepărtate de simțurile noastre, contrar voinței noastre, iar noi suntem împiedicați de a ne mai bucura de ele prin tot felul de privațiuni. Însă, chiar și atunci când cântecul suav al cuiva ar putea să aibă o durată nelimitată, iar iubitorii lui ar veni pe întrecut ca să-l asculte, s-ar înghesui și s-ar bate pentru ocuparea locurilor, și cu cât ar fi mai mulți, cu atât fiecare în parte ar dori să fie mai aproape de cel ce cântă, din al cărui cântec, ascultându-l, ei n-ar putea păstra nimic care să le rămână; ei, dimpotrivă, ar fi doar atinși de sunetele acelea fugare, ce se duc în văzduh. Și tot așa, dacă eu aș vrea să-mi fixez privirile asupra soarelui însuși, și, cu o anume încăpățânare, aș putea să realizez lucrul acesta, el m-ar părăsi totuși la asfințit, ori ar dispărea învăluit în nori, și, fiind el ferit privirilor mele de multe alte obstacole, eu, contrar voinței mele, aș pierde plăcerea de a-l vedea. În fine, chiar dacă suavitatea unei lumini ar fi pururi prezentă lângă mine atunci când o văd, ori dulceața unui glas atunci când îl ascult, ce mare ispravă ar ajunge până la mine de vreme ce beneficiez de acest avantaj tot atât de mult cât beneficiază și animalele?

Însă acea frumusețe a Adevărului și a Înțelepciunii e prezentă atât tip cât voința de a se bucura de ea există și ea, și din mulțimea adunată grămadă a celor care ascultă nu-i exclude pe cei care vin, nici nu se consumă cu timpul, nici nu-și schimbă mereu locul, nici nu se întrerupe în timpul nopții, nici nu este împresurată de umbră și nici nu este subordonată simțurilor trupești. Este foarte apropiată de cei care, îndreptându-se spre ea din întreaga lume, o iubesc; este eternă pentru toți; nu se află în nici un loc, dar nici nu lipsește din vreun loc; înlăuntrul tău te povățuiește, iar în afară îți îndrumă pașii; pe toți cei care își îndreaptă privirile înspre ea îi face mai buni, dar de niciunul nu e schimbată în mai rău; nimeni nu formulează judecăți despre ea, dar nimeni nu judecă bine fără ea. Este evident faptul că tocmai prin aceasta ea este, fără nici un dubiu, mai puternică decât mințile noastre, care, numai datorită ei, devin înțelepte fiecare în parte; ea, care este unică; și care nu se transformă în judecători cu privire la ea, ci, prin ea, se transformă în judecători cu privire la celelalte lucruri.

Tu însă admiseseși că, dacă ți-aș dovedi că există ceva mai presus de mințile noastre, vei recunoaște că acest ceva este Dumnezeu, chiar dacă, până acum, nu s-a dovedit a fi cu nimic mai presus de ele. iar eu, admițând această recunoaștere a ta, îți spusesem că-mi este îndeajuns să-ți demonstrez aceasta. Întrucât, dacă există ceva mai presus de ele, Acela este Dumnezeu; dacă acel ceva nu există, atunci Dumnezeu este mai degrabă Adevărul Însuși. Deci, fie că acel ceva există, fie că nu există, tu nu vei putea să spui că Dumnezeu nu există. Or, noi tocmai această problemă ne propuseserăm s-o examinăm și s-o dezbatem. Căci dacă te tulbură ceea ce am primit prin credință în sfânta și nepieritoarea învățătură a lui Christos, anume că există un Tatăl al Înțelepciunii, adu-ți aminte totuși că noi chiar lucrul acesta l-am primit prin credință: că Înțelepciunea, Care a fost născută din El, este egală Tatălui Celui Veșnic. Drept care acum nu mai trebuie cercetat nimic, ci trebuie păstrat totul cu nezdruncinată credință. Fiindcă Dumnezeu există cu adevărat și în cel mai înalt grad. Un adevăr pe care acum nu numai c-l păstrăm ca neîndoielnic prin intermediul credinței, ci, pe cât cred eu, îl și atingem cu o anume formă de cunoaștere sigură, în ciuda faptului că ea este încă foarte firavă. Acest fapt însă este suficient problemei propuse, ca să putem detalia pe celelalte, care se referă la subiectul nostru; aceasta însă numai în cazul în care tu n-ai de spus ceva împotriva acestor concluzii.

E: Ba, dimpotrivă, cuprins de o bucurie cu totul incredibilă, și pe care nu pot să ți-o explic în cuvinte, accept aceste concluzii; ba chiar declar că sunt foarte adevărate. Declar însă cu vocea interioară, prin care doresc să fiu auzit de Adevărul Însuși, și mă unesc cu El, și recunosc că El este nu numai binele, ci chiar Supremul Bine, Cel dătător de fericire.»

(Augustin, De libero arbitrio, cartea II, cap. III-VI; VIII-XV, trad. Gh. I. Șerban, București 2004, 141-161; 171-209.

2). Argumentul „ex veritate” în „De vera religione”

Există o lege imutabilă, superioară rațiunii sau adevărul potrivit căruia rațiunea judecă.

«De aceea, dacă sufletul rațional judecă după propriile criterii, nu există nici o natură care să-i fie superioară. Dar, întrucât este evident că el e supus schimbării, câtă vreme se dovedește a fi când priceput, când nepriceput, însă judecă cu atât mai bine cu cât este mai priceput și este cu atât mai priceput, cu cât cunoaște o oarecare artă, învățătură sau înțelepciune, trebuie examinată natura acestei arte. Acum nu vreau să se înțeleagă prin artă ceva care este explicat cu ajutorul experienței, ci ceva care se descoperă cu ajutorul rațiunii. Căci ce lucru ieșit din comun cunoaște cel care știe că pietrele se îmbină între ele mai solid cu ajutorul acelei materii care se obține din piatră și nisip decât cu ajutorul lutului? Sau cel care construiește într-un mod atât de elegant, încât mai multe părți egale să corespundă celor egale și fiecare la rândul lor să ocupe zona de mijloc, chiar dacă acest simț al proporțiilor ține mai degrabă de rațiune și de adevăr? Dar cu siguranță trebuie să ne întrebăm de ce ne deranjează dacă două ferestre sunt așezate nu deasupra, ci una lângă alta, una dintre ele fiind mai mare sau mai mică, deși ar fi putut fi egale; și nu ne-ar deranja inegalitatea lor dacă sunt suprapuse, iar una e la mijlocul celeilalte; și de ce, dat fiind că sunt două, nu ne-am preocupa mai mult să aflăm cu cât este una mai mare sau mai mică decât cealaltă? Dacă însă ar fi trei, simțul proporției pare să ceară ca acestea să nu fie inegale sau ca, între aceea mai mare și aceea mai mică, cea așezată în mijloc să fie cu atât mai mare decât cea mai mică cu câte e mai mică decât cea mare. Căci astfel, de la început, un fel de instinct ne arată ceea ce natura cere. De aceea, trebuie remarcat mai degrabă cum ceea ce numai văzând ne displace este de nesuportat când e comparat cu o lucrare mai bine realizată. În acest fel, se descoperă că arta de rând nu este nimic altceva decât amintirea încercărilor încununate de succes, unind abilitatea fizică cu execuția tehnică. Dar, chiar dacă ai fi lipsit de ea și, deși n-ai putea să le execuți tu însuți, ai putea totuși să judeci lucrările, ceea ce este mult mai remarcabil.

Întrucât în toate artele este plăcută armonia, grație căreia toate lucrările sunt complete și frumoase, ea tinde, de fapt, către egalitate și unitate fir prin asemănarea părților egale, fie prin ierarhizarea celor inegale. Dar cine ar putea găsi în corpuri egalitatea sau unitatea desăvârșită și ar îndrăzni să spună, după ce a chibzuit cu atenție, că orice corp posedă cu adevărat și în modul cel mai simplu unitatea, de vreme ce toate lucrurile se schimbă, trecând fie dintr-un fel într-altul, fie dintr-un loc în altul, și sunt alcătuite din diferit părți care-și ocupă locurile în spații diferite? Pe de altă parte, însăși adevărata egalitate și asemănare, ca și adevărata și cea dintâi unitate nu se văd cu ochii trupului și nici cu un alt simț, ci prin discernământ rațional. Căci de unde ar putea să apară o astfel de egalitate în corpuri sau de unde s-ar putea dovedi că se deosebește foarte mult de cea perfectă dacă egalitatea perfectă n-ar fi văzută cu mintea? Dacă totuși trebuie numit perfect ceea ce n-a fost încă făcut.

Deoarece toate lucrurile care sunt frumoase în mod sensibil, fie făcute de natură, fie realizate prin artă, sunt frumoase în ceea ce privește locul și timpul, precum trupul și mișcare trupului, acea egalitate și unitate, apreciate numai cu mintea, după care se judecă frumusețea materială prin intermediul simțului, nu se extinde în spațiu, nici nu poate să se schimbe în timp. Căci nu s-ar putea spune în mod corect că pe baza ei s-ar aprecia că un vas mic e rotund și nu pe baza ei că un dinar este, de asemenea, rotund. În același fel, în ceea ce privește timpul și mișcările corpurilor, e ridicol să spui că pe baza ei s-a aprecia că anii sunt egali și nu pe baza ei că lunile sunt, de asemenea, egale sau pe baza ei s-ar aprecia că lunile sunt egale și nu pe baza ei că zilele sunt, de asemenea, egale. Dar dacă ceva s-ar mișca în mod consecvent prin aceste spații fie în decurs de ore, fie în răstimpuri mai scurte, se apreciază pe baza unei singure și mereu identice proporții. Iar dacă se judecă spații mai mici sau mai mari ale figurilor și mișcărilor potrivit aceleiași legi a egalității, asemănării ori simetriei, legea ca atare este mai mare decât toate acestea, dar numai sub aspectul puterii, însă ca extensie fie în spațiu, fie în timp ea nu este nici mai mare, nici mai mică, fiindcă, dacă ar fi mai mare, n-am judeca pe baza ei că sunt mai mici; însă, dacă ar fi mai mică, n-am judeca pe baza ei că sunt mai mari. Acum însă, fiindcă pe baza întregii legi a pătratului sunt judecate și un for, și o piatră, și o tablă, și o piatră prețioasă pătrate, pe de altă parte pe baza întregii legi a egalității sunt judecate atât mișcările picioarelor furnicii care aleargă, cât și mișcările picioarelor unui elefant care merge, cin s-ar putea îndoi că această lege, deși le întrece în putere pe toate, nu este nici mai mare, nici mai mică decât intervalele de spațiu și timp? Totuși deși această lege a tuturor artelor nu este în nici un fel supusă schimbării, mintea omenească, căreia i s-a îngăduit să înțeleagă o astfel de lege, ar putea suporta schimbarea unei erori, de unde reiese foarte clar că există deasupra minții noastre o lege numită adevăr.

Dumnezeu este acea lege supremă în virtutea căreia rațiunea judecă, dar care nu poate fi judecată.

«Nu trebuie pus la îndoială că natura nesupusă schimbării care există deasupra sufletului rațional este Dumnezeu și că viața primă și esența primă se află acolo unde este înțelepciunea primă. Căci ea este adevărul nesupus schimbării, care pe drept este numit legea tuturor artelor și arta artistului atotputernic. Și astfel, fiindcă sufletul își dă seama că el nu judecă frumusețea și mișcările corpurilor după el însuși, în același timp trebuie să recunoască faptul că propria-i natură e superioară celei despre care judecă, dar că, în schimb, e inferioară celei pe baza căreia judecă, și nu celei despre care în nici un fel nu se poate judeca. Căci eu aș putea spune de ce ar trebui să existe sincronizare între părțile asemănătoare ale fiecărui corp, fiindcă mă desfăt cu cea mai desăvârșită egalitate pe care n-o observ cu ochii, ci cu mintea. De aceea, consider că sunt cu atât mai bune cele pe care le disting cu ochii cu cât prin natura lor sunt mai apropiate de cele pe care le discern cu spiritul. Nimeni n-ar putea spune cu seriozitate de ce sunt așa și nici că așa ar trebuie să fie, ca și cum ar putea să nu fie așa.

Dar e ce ne plac și de ce le îndrăgim cu mai multă ardoare atunci când le înțelegem mai bine, nici măcar aceasta n-ar îndrăzni să spună cineva dacă le înțelege așa cum se cuvine. După cum noi și toate sufletele raționale judecăm corect despre lucrurile inferioare conform adevărului, la fel și singur adevărul judecă despre noi, când ne conformăm lui. Despre adevăr nici Tatăl nu judecă, căci nu-i este inferior lui și de aceea ce judecă Tatăl judecă conform propriului adevăr. Căci toate lucrurile care-și doresc să găsească unitatea cu această regulă, formă, exemplu sau, ceea ce se poate exprima prin alt cuvânt, fiindcă ea singură a realizat asemănarea cu cel de la care a primit existența. Totuși, expresia a primit este folosită corect cu sensul acesta doar dacă se referă la Fiu, fiindcă acesta n-a primit existența de la el însuși, ci de la începutul suprem care se numește Tatăl, de la care-și trage numele orice neam, în cer și pe pământ. Așadar, Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata i-a dat-o Fiului și omul spiritual însă pe toate le judecă, dar el nu este judecat de nimeni, adică de nici un om, ci de legea însăși, după care le judecă pe toate, fiindcă și acest lucru este spus foarte adevărat: Noi toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos. Așadar, el judecă toate lucrurile, întrucât este deasupra acestora, de vreme ce este alături de Dumnezeu. Însă este alături de Dumnezeu când înțelege cu mintea curată și cu toată dragostea iubește ceea ce înțelege. Astfel, în măsura în care legea poate, el se identifică cu legea după care se judecă toate lucrurile și care nu poate să fie judecată de nimeni. Și, la fel ca în aceste legi trecătoare, deși oamenii le judecă, odată fixate și consolidate, judecătorului nu-i va fi permis să le judece, ci să judece pe baza lor. Totuși, creatorul legilor trecătoare, dacă este un om bun și înțelept, consultă acea lege eternă pe care nici unui suflet nu-i e dat s-o judece, pentru a discerne după regulile ei neschimbătoare ceea ce trebuie admis și respins în diverse circumstanțe. Așadar, sufletelor curate le e îngăduit să cunoască legea eternă, dar nu le este permis s-o judece. Însă diferența constă în aceasta: pentru a cunoaște, e suficient să constatăm dacă un lucru e așa sau nu așa; însă, pentru a judeca, adăugăm ceva prin care dăm de înțeles că poate să fie și altfel, ca atunci când spunem: așa trebuie să fie sau așa a trebuit să fie sau așa va trebui să fie, cum fac artiștii cu operele lor.»

(Augustin, De vera religione, cap. XXX-XXXI, trad. Cristian Bejan, București 2007, 119-135).

3). Realitatea creaturală invocă existența unui Dumnezeu creator

«Iată! Cerul și pământul există, și ele spun cu glas tare că au fost create, căci se transformă și își modifică în variate chipuri înfățișarea. Căci ceea ce nu s-a făcut și totuși este nu reprezintă ceva care nu se afla mai înainte, adică ceva care să nu se transforme și să nu capete noi înfățișări. Cele făcute spun cu glas tare chiar și faptul că nu ele însele s-au făcut; „de aceea existăm, zic ele, fiindcă am fost făcute. Ceea ce înseamnă că nu existam mai înainte de a fi, astfel încât să fim în stare să ne facem noi pe noi însene”. Și dovada însăși a faptului acesta este chiar glasul celor care o afirmă. Prin urmare, o, Doamne, Tu ești Cel care le-ai creat; Tu, Care ești frumos, deoarece ele sunt frumoase; Tu, Care ești bun, fiindcă ele sunt bune; Tu, Care exiști, căci ele există. Dar ele nu sunt nici atât de frumoase, nici atât de bune, nici nu sunt așa cum ești Tu, Cel Care le-i zidit pe ele, cu Care, dacă sunt comparate, nu sunt nici frumoase, nici bune și nici existență nu au. Știm acestea, mulțumită Ție, dar știința noastră în comparație cu știința Ta nu-i altceva decât ignoranță.[4]»

(Augustin, Confesiuni, XI, iv, trad. Gh. I. Șerban, București 1998, 396-397).

 

IOAN DAMASCHIN

(+ 749)

A fost supranumit „Toma al Orientului”, pentru că a reușit să facă o sinteză teologico-filosofică în care introdus atât elemente aristotelice și neoplatoniciene, cât și intuiții ale Părinților Bisericii de dinaintea lui.

Fragmentele pe care le redau mai jos conțin o adevărată dovadă a existenței lui Dumnezeu, care pornește 1) de la mutabilitatea și contingența lumii; 2) de la conservarea și guvernarea lumii; 3) de la buna rânduială a lucrurilor.

Structura metodologică a acestor dovezi este în mod fundamental aristotelică, pe cale de consecință păstrează ceva din caracterul cosmologic al gândirii teologice grecești.

«În ceea ce privește existența lui Dumnezeu (trebuie spus că) aceasta nu este o problemă pentru cei care cred în Sfânta Scriptură, fie că este vorba de Noul sau de Vechiul Testament, dar și pentru mulți păgâni. Așa după cum de fapt am afirmat deja, cunoașterea existenței lui Dumnezeu este sădită în noi prin natura noastră … Așadar noi … vom aborda discutarea acestei probleme, după ce vom fi implorat mai întâi ajutorul Tatălui, al Fiului și al Sfântului Spirit.

a). Prima dovadă a existenței lui Dumnezeu: din mutabilitatea lumii

Toate realitățile care există sunt create sau necreate. Dacă sunt create, atunci sunt supuse schimbării. Într-adevăr, ființa acestor realități începe de la schimbare și, în mod necesar, depinde de schimbare, fie că încetează să mai existe, fie că printr-un act de voință devin altceva decât ceea ce erau mai înainte.

Dacă, însă, sunt necreate urmează logic că nu pot în mod absolut să fie supuse schimbării. Acesteia, de fapt, i se opune ființa lor și modul în care există, precum și proprietățile lor esențiale.

Așadar, cine va fi de acord cu acest lucru, și anume că toate realitățile, nu doar acelea care pot fi controlate de simțurile noastre, ci și îngerii se schimbă și devin altceva decât ceea ce erau și în diferite moduri sunt supuse schimbării? Vreau să spun că  realitățile inteligibile, adică îngerii, sufletele și diavolii, sunt supuse schimbării din cauza voinței lor, fie că înaintează pe calea binelui, fie că se îndepărtează de ea, conformându-se binelui sau dezlipindu-se de bine; în timp ce alte realități sunt supuse mișcării, generându-se și corupându-se, crescând sau descrescând, fie printr-o alterare calitativă, fie printr-o mișcare locală.

De aceea, fiind toate realitățile supuse mișcării, este necesar ca să fie și create; dar dacă sunt create nu există nicio îndoială că au fost făcute de un artizan. Dar este necesar ca Creatorul să fie necreat. Într-adevăr, dacă ar fi fost la rândul său creat, ar fi creat de un alt creator până când se ajunge la tocmai la o realitate necreată. Fiind așadar necreat acest creator, nu va fi în mod absolut supus schimbării. Dar cine poate să fie acesta dacă nu Dumnezeu?

b). A doua dovadă: din conservarea și guvernarea lumii

În plus armonia, permanența în ființă și guvernarea providențială a realităților creaturale ne învață că Dumnezeu există, pentru că chiar Dumnezeu ține împreună, susține, păstrează și are grijă de lumea întreagă. Cine, de fapt, ar fi putut să facă în așa fel încât elemente opuse între ele prin esența lor, ca de exemplu focul și apa, aerul și pământul, să fie unite între ele astfel încât să constituie această lume unitară și să fie legate printr-o legătură de nedesfăcut ce nu este supusă în nici un fel disoluției – dacă o ființă atotputernică nu ar fi realizat această legătură și nu ar ocroti pentru totdeauna lumea de disoluție?

c). A treia dovadă: din buna rânduială a lucrurilor

Cine a pus în bună rânduială fixă și sigură lucrurile care sunt în cer, acelea care sunt pe pământ, acelea ce zboară în aer și acela care umblă în ape, ba mai multă încă, și ceea ce este înainte de toate acestea, și anume, cerul, pământul, aerul, focul și apa? Cine le-a pus împreună și cine a dat fiecăruia o funcție specifică? Cine a imprimat în ele mișcarea și o direcție fără greș și fără schimbare? Cine a făcut toate acestea dacă nu artizanul lor, care a fixat pentru toate lucrurile un criteriu și o rânduială raționale în baza cărora toate lumea este călăuzită și condusă? Dar cine este artizanul lor dacă nu cel care le-a creat și le-a dat ființa? Să nu ne gândim că aceste puteri se pot atribui întâmplării (…)[5], dar cui altuia dacă nu lui Dumnezeu?»

(Ioan Damaschin, De fide orthodoxa, III-IV, trad. Wilhelm Dancă)

[1] Augustin folosește principiul si fallor, sum – dacă greșesc, exist – pentru a respinge din start curentele sceptice cu privire la ființă, la existență.

[2] După ce a demonstrat valoarea ontologică și teologică a adevărului, Augustin folosește conceptul platonician-neoplatonician de participare pentru a-l explica și clarifica.

[3] Augustin vorbește aici despre libertatea autentică, libertas maior, libertatea în bine și în adevăr, libertatea ca lucrare a Harului, libertatea eliberată de posibilitatea de a face răul sau de a cădea în eroare. Acest concept fundamental despre libertatea creștinului la Augustin este analizat în fragmentul redat mai sus.

[4] Este vorba despre o dovadă a existenței lui Dumnezeu care prevestește din multe puncte de vedere prima dovadă de la Toma de Aquino, deși are un caracter mai mult metafizic decât cosmologic, întrucât punctul de pornire nu-l constituie mișcarea corpurilor naturale, ci contingența realității finite. Această dovadă ar putea fi asemănată mai curând cu dovada tomistă care pleacă de la contingentia mundi.

[5] Aluzie polemică la filosofii care susțineau gândirea lui Epicur.