Wilhelm Dancă

Omul care se naște într-un mediu creștin este învățat de mic să se roage. Știm asta. Fiecare poate să povestească cum și de la cine a învățat primele rugăciuni. Evident, lucrul acesta se întâmplă și-n alte tradiții religioase. Dar rugăciunea nu trebuie să rămână ceva „învățat” de la alții, de exemplu de la părinți, de la prieteni sau de la preoți. Rugăciunea este autentică dacă e asumată personal sau individual. Atunci constatăm că nu știm să ne rugăm așa cum se cuvine. Sau, observăm că rugăciunea noastră este superficială, pătată de egoism, ambiții caraghioase sau mândrie. Pentru a crește în relația cu Dumnezeu Tatăl e important să cerem cuiva să ne învețe să ne rugăm bine. Așa au făcut ucenicii în Evanghelia după Luca 11, 1-13 pe care am ascultat-o duminica trecută. Cu acea ocazie am subliniat trei lucruri. Mai întâi am afirmat că ucenicii i-au cerut lui Isus să-i învețe să se roage după ce l-au văzut că El se ruga personal, timp îndelungat și de multe ori. Părinții pot să desprindă din acest episod un lucru, și anume că nu e suficient să-i învețe pe copiii lor să se roage, ci să se roage ei înșiși. Dacă o vor face, cu siguranță, se vor ruga și copiii lor. De asemenea, preoții sau episcopii nu trebuie să fie stresați de faptul că sunt puțini creștini care-și trăiesc credința. Ei, adică preoții, să o trăiască în mod atractiv și atunci vor vedea că și cei încredințați păstoririi lor vor face la fel. Pe scurt, în privința rugăciunii și a credinței, exemplul contează mai mult decât învățătura teoretică. Apoi am vorbi despre „sfântul deranj” cu referire la legătura dintre cei botezați/creștini și Dumnezeu Tatăl. Dacă trăim filiațiunea divină, în Fiul Isus Christos, Dumnezeu este pentru noi un Tată iubitor. Cine are un tată iubitor știe că-l poate deranja oricând cu orice fel de cerere. Și, neîndoielnic, tatăl iubitor nu se va supăra. Dimpotrivă. Oare am descoperit faptul că Dumnezeu este un Tată iubitor care poate fi deranjat oricând? În fine am vorbit despre insistența în rugăciune. Am spus, citându-l pe Sfântul Grigore cel Mare, că timpul de așteptare pentru împlinirea rugăciunii se prelungește de cele mai multe ori cu un scop precis. Este vorba despre nevoia de a mări dorința noastră, care în raport cu obiectul cerut, este prea mică. Dumnezeu amână împlinirea rugăciunii pentru că dorințele noastre sunt mici, superficiale sau nepotrivite. De asemenea, am arătat că rugăciunea insistentă duce la asumarea privirii lui Dumnezeu asupra lucrului cerut. Astfel, prin rugăciune repetată și determinată creștem în felul în care Domnul privește lucrurile, persoanele și lumea din jur. Ce ideal frumos! Să vezi lumea și tot ceea ce este în ea cu ochii lui Dumnezeu! Se poate atinge această culme spirituală prin rugăciune, multă rugăciune bună, așa cum ne-a învățat Domnul Nostru Isus Christos. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Parabola „Bunul Samaritean” este inepuizabilă. Astăzi am meditat-o pornind de la Evanghelia după Luca 10, 25-37. Am subliniat trei aspecte. La primul am vorbit despre ipocrizia oamenilor religioși, care folosesc religia pentru a se distanța de omul în suferință. Sau, cum se întâmplă astăzi, preotul/levitul se oprește la deficiența vieții morale și refuză să-l ajute pe omul nevoiaș. Domnul Isus ne invită să facem din credința în El o fereastră spre aproapele în nevoi. Aproapele e aproapele, fără nicio etichetă confesională, religioasă, morală, politică etc. La al doilea am dezvoltat tema „banalitatea răului”, fiind inspirat de considerațiile propuse de Hannah Arendt pe acest subiect. Am pledat pentru trecerea de la banalitatea răului la banalitatea binelui. Am explicat în ce constă „banalitatea” binelui, și anume alegerea binelui chiar și în condiții complet nefavorabile. Am vorbit despre păcatul omisiunii, care înseamnă neglijarea ocaziei de a face binele. La al treilea am pledat cauza aprofundării umanității din fiecare creștin. Mai exact, am spus că sensul existenței noastre este să „salvăm” oameni. Astfel ne umanizăm, adică ieșim din noi și-i ajutăm pe alții care sunt în durere sau nevoi. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Ucenicii ca purtători de Cuvânt sunt rezultatul trimiterii lor în misiune. Așa după cum reiese din Evanghelia după Luca 10, 1-12,17-20. În zilele noastre „misiunea” poate fi asumată chiar la nivelul conversațiilor obișnuite. Dar, oare avem curajul să discutăm despre Christos, credință, Biserică între prieteni, vecini, cunoștințe? Aici nu este vorba despre prozelitism, ci despre referința firească la Christos. Unii refuză să discute din cauza mai multor motive. De exemplu, frica, rușinea, lipsa de pregătire religioasă și altele. În cazul acesta credința devine o chestiune privată, fără urmări în societate. Nu este normal.

Ucenicul devine purtător de Cuvânt al Domnului dacă își bazează misiunea doar pe Cuvântul și Harul Domnului. Interferența politicului, economicului, chestiunilor sociale sau mediatice dăunează grav „purtării Cuvântului” în societate. Apoi, dacă ucenicul ține cont de criticile și bârfele la adresa credinței și a Bisericii, nu se poate concentra asupra misiunii sale. De asemenea, ucenicul să se pregătească la asumarea eșecului. Nu toți oamenii vor accepta vestirea Împărăției. Fidelitatea față de misiunea încredințată se plătește prin neînțelegere și persecuție din partea lumii. Dacă ucenicul nu este respins, criticat, ceva nu este în regulă. În fine, ucenicul să vestească Împărăția lui Dumnezeu fără a diminua importanța convertirii. Adică, de dragul succesului, să nu recurgă la compromisuri sau scadă „prețul” apartenenței la împărăție. Revenind la invitația inițială, am spus că trebuie să vorbim despre Christos, bine sau rău. Astfel, și pe această cale, lumea va ști că Domnul este Viu.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.