Wilhelm Dancă

Sacrul este obiectul experienței religioase. Acesta a fost punctul de pornire al cursului de Filosofia religiei de astăzi. Am justificat de ce avem nevoie de definiția minimă a unui lucru înainte de a începe căutarea lui. Am vorbit despre cele patru definiții ale sacrului date de Mircea Eliade. Definițiile folosesc termeni dialectici. Astfel avem dialectica sacru-profan, dialectica hierofaniilor, dialectica simbolului și adevărata dialectică a sacrului. Religia implică noțiuni importante cum ar fi experiență, transcendență, simbol, real. Termenul transcedență are mai multe sensuri la Mircea Eliade, unul indian, altul simbolic și temporal și, în fine, unul divin sau supranatural. Am explicat locurile în care se manifestă sacrul cu predilecție, în cosmos, în lume și în conștiința umană. Am discutat ceea ce implică experiența sacrului, și anume dimensiunea existențială și cea epistemologică de natură religioasă. Mai multe detalii în cursul postat mai jos.

În acest curs am vorbit despre mit ca element constitutiv al religiei, dar și al conștiinței umane la Mircea Eliade (1907-1986). După ce am analizat mai multe elemente ale definiției mitului ca povestire sacră a unui eveniment fondator, am analizat mitul cosmogonic. Acesta reprezintă cumva rezumatul, modelul tuturor miturilor, fiindcă miturile explică cum ceva a luat ființă sau de ce și când a început să existe ceva, sau de ce un comportament existențial trebuie concretizat ca atare. Am analizat trăsăturile mitului subliniind calitățile timpului primordial la care se referă, de asemenea am desprins câteva lecții pe care ni le transmit miturile, astăzi. Detalii în înregistrarea postată mai jos. Pe curând!

Cursul al IV-lea de filosofia religiei are două părți. În prima parte vorbesc despre posibilitatea dialogului dintre filosofie și religie în modernitate pe terenul comun al căutării sensului. În a doua parte ating problema definiției religiei. Am ținut cont de dominația spiritului subiectiv și individualist din modernitate și am făcut deosebire între religie și revelație.

Într-adevăr, astăzi, modelele vechi de raportare a filosofiei la religie – mit și logos, credință și rațiune – au intrat din nou pe scena dezbaterilor teoretice, dar cu o altă intensitate și calitate. Logosul pune accentul pe rațiunea științifică, aseptică și tehnică, iar credința subliniază contextul relațional al subiectului gânditor și religios.

Din păcate am trecut printr-o perioadă de dușmănie între filosofie și religie. Heidegger vorbea că ar exista o dușmănie de moarte între cele două discipline. De ce ? Pentru că filosofia modernă a renunțat la transcendență. Pe cale de consecință filosofia a devenit irelevantă în contextul religios și antropologic. După ce a renunțat la sens și s-a oprit doar la explicație, filosofia a devenit incapabilă să mai ofere criterii de orientare etică sau epistemologică.

Potrivit filosofiei moderne sensul este instituit de subiect, dar individul poate greși, poate confunda sensul cu utilul, plăcutul, comoditatea etc. Aici se așteaptă intervenția filosofiei și a religiei. Aceasta poate deveni reală, dacă sensul este înțeles ca posibilitate de relaționare.

În contextul paradigmei modernității centrate pe subiect am propus o definiție simplă a filosofiei religiei. Astfel, filosofia religiei este cercetare a chestiunilor religioase cu ajutorul conceptelor și argumentelor filosofice. De asemenea, am propus și o definiție foarte scurtă a religiei, adică formă specială de relație dintre uman și divin.

Relația dintre uman și divin a avut în istorie trei forme de reprezentare. Prima a subliniat importanța relației ca atare, a doua s-a oprit la rolul divinului, iar a treia a subliniat rolul umanului. În această ultimă fază suntem acum când religia se deschide spre angajarea socială și politică.

În fine am vorbit despre două pericole ce amenință echilibrul dintre cei doi termeni ai relației religioase (uman și divin), și anume dogmatismul și misticismul. Pentru a reuși păstrarea balanței juste, am discutat în concluzie diferențele și asemănările dintre religie și revelație, dintre religia naturală și religia supranaturală sau istorică.Mai multe detalii în filmul postat mai jos. Pe curând!

Punctul de pornire al cursului este situația ambiguă prin care trecere religia astăzi. Într-adevăr, pe de o parte fenomenul religios revine cu putere în spațiul public, iar pe de alta crește indiferența religioasă, și nu doar în comunitățile creștine. Germania este renumită pentru fenomenul complex al „ieșirii din Biserică”. Acest fenomen nu are la bază doar motivații economice.

Tot ca punct de pornire am semnalat faptul că trăirea religioasă, astăzi, este provocată de două fenomene religioase noi în context european, și anume pluralismul religios și fundamentalismul religios.

Filosofia religiei ca disciplină a apărut în Occident, în timpul modernității. Evident, rădăcinile acestei discipline se află în religiile și filosofia din lumea antică mediteraneeană. Acolo am găsit primul model de relaționare a cercetării filosofice și a experienței religioase. Adică, modelul mit și logos. Apoi, istoria a înregistrat apariția și dezvoltarea altor modele teoretice. În creștinism credință și rațiune, în modernitate autonomie și transcendență, iar astăzi căutarea, găsirea și asumarea sensului existenței.

Mi-am propus să urmăm trei direcții de analiză ale raportului filosofie și religie: una istorică, alta teoretică (sistematică) și, în fine, una de natură etică. De-a lungul istoriei am subliniat faptul că filosofia și religia s-au relaționat alternant între atracție epistemologică și respingere critică. Atracție epistemologică, pentru că fiecare disciplină are ceva lipsă în explicarea lumii care se găsește la celălalt și respingere critică pentru că filosofia este în mod structural interogație, investigație.

Primul model de filosofie a religiei apare în Grecia antică în sec. VI-V î.Ch. Explicarea lumii se face aici cu ajutorul mitului, care este un discurs cu sens explicativ, dar bazat pe imagini. Alături de mit apare și logosul, discursul explicativ bazat pe concepte, calcul matematic. L-am dat ca exemplu pe filosoful Thales pentru a ilustra raportul dintre cercetarea filosofică și experiența religioasă în antichitate. Am înțeles astfel că filosofia poate cuprinde „departele”, cu ajutorul conceptelor metafizice, iar religia „aproapele”, folosind imaginile. Între ele nu ar trebui să existe disensiune, pentru că l-a început, cel puțin la Platon și Aristotel, discursul metaforic, religios imaginativ este folosit pentru a eficientiza comunicarea, discursul.

Filosofia purifică limbajul mitologic de imaginile perimate, populare, contingente, obsolete. Religia oferă filosofiei alte motivații metafizice și limbajul imaginilor pentru a vorbi despre realitățile ce nu pot fi cuprinse cu ajutorul simțurilor. În zilele noastre asistăm la o mișcare teoretică de re-mitologizare a cunoașterii. Lucrul acesta ne face să concluzionăm că logosul este ambiguu. Pe de o parte purifică mitul, iar pe de alta mitul îmbogățește logosul prin limbajul imaginilor.

Ținând cont de această ambiguitate, filosofii creștini vor analiza potențialitățile logosului în orizontul experienței de credință. Despre acest lucru voi vorbi în cursul următor.

Mai multe detalii în înregistrarea postată mai jos.