Wilhelm Dancă

Dragi prieteni,

Astăzi, 23 iunie 2017, la liturghia de la 12.15, în sărbătoarea Prea Sfintei Inimi a lui Isus au fost puțini credincioși la biserică. Catedrala era aproape goală, iar microfonul de la pupitru nu a funcționat bine. Am văzut câțiva credincioși pitiți în dreptul difuzoarelor. Tocmai de aceea vă ofer posibilitatea de a (re)asculta predica pe care am ținut-o despre Inima lui Isus și spiritualitatea omului modern. Am restrâns profilul acestei spiritualități la trei coordonate: sfânta indiferență, religiozitatea existențială și iubirea Bisericii. Pentru o evaluare a atitudinii noastre față de cultul Inimii lui Isus, vă invit să citiți câteva îndemnuri formulate de papa Pius al XII-lea, actuale chiar și pentru noi.

«Dar, în timp ce Biserica a avut mereu o mare stimă față de cultul Inimii Prea Sfinte a lui Isus, motiv pentru care a favorizat în toate felurile înființarea și răspândirea acestuia în mijlocul poporului creștin, uneori chiar trebuind să-l apere în mod deschis contra acuzațiilor de naturalism și de sentimentalism, trebuie să deplângem faptul că acest cult nu se bucură de o egală cinstire și stimă, fie în timpurile trecute, fie în zilele noastre, la anumiți creștini și, uneori, la unii care mărturisesc că sunt însuflețiți de zel sincer pentru interesele religiei catolice și pentru propria sfințire.

„Dacă tu ai cunoaște darul lui Dumnezeu” (In 4, 10). Iată, venerabili frați, îndemnul părintesc pe care noi cei chemați printr-o dispoziție divină să fim păzitori și împărțitori ai tezaurului de credință și de evlavie pe care dumnezeiescul Răscumpărător l-a încredințat Bisericii sale simțim că trebuie să-l adresăm tuturor acestor fii ai noștri, lor care, în ciuda faptului că devoțiunea către Inima Prea Sfântă a lui Isus, biruind erorile și indiferența oamenilor, a pătruns în Corpul Mistic al Mântuitorului, încă mai au prejudecăți în această privință și consideră chiar că nu ar corespunde așa cum trebuie, sau chiar ar fi periculos, la cele mai urgente necesități spirituale pe care le are acum Biserica și omenirea.

Unii, într-adevăr, confundând și considerând ca fiind egal caracterul primordial al acestui cult cu diferitele forme de devoțiune pe care Biserica le aprobă și le favorizează, dar nu le prescrie, sunt de părere că ar fi ceva superfluu și fiecare poate să-l practice sau nu, după cum îi vine mai bine; alții, apoi, consideră că acest cult ar fi ceva împovărător și fără nici un avantaj sau cu un avantaj modest în special pentru militanții Împărăției lui Dumnezeu, aceia care sunt preocupați în mod special să-și consacre cele mai bune energii spirituale, cele mai bune mijloace și cel mai bun timp al lor pentru apărarea și răspândirea adevărului catolic, pentru răspândirea doctrinei sociale creștine și pentru dezvoltarea acelor practici și lucrări ale religiei pe care le consideră mult mai necesare în vremurile noastre; în sfârșit sunt alții care, în loc să recunoască în acest cult un mijloc foarte eficace pentru lucrarea de reînnoire și de progres a moravurilor creștine, atât la nivel individual cât și familial, văd aici o formă de devoțiune pătrunsă mai curând de sentiment decât de nobile gânduri și afecte și, de aceea, mai potrivită pentru sexul feminin decât pentru persoanele culte.

Sunt și alții care, considerând acest cult ca fiind prea legat de actele de penitență, de reparație și de acele virtuți pe care le califică mai curând „pasive”, pentru că sunt lipsite de vizibile roade exterioare, îl consideră mai puțin potrivit pentru revigorarea spiritualității moderne căreia îi revine datoria de acționa deschis și curajos pentru triumful credinței catolice și pentru apărarea susținută a moravurilor creștine în mijlocul unei societăți contaminate de indiferentism religios, fără nici o preocupare în a face deosebire între adevăr și fals la nivel de gândire și de acțiune, și devotate principiilor materialismului ateu și laicismului.

Venerabili frați, cum să nu vedem contrastul strident între asemenea opinii și afirmațiile publice de apreciere pentru cultul Inimii Prea Sfinte a lui Isus profesate de predecesorii noștri de pe această catedră de adevăr? Cum să spunem că este inutilă sau mai puțin adaptată pentru vremurile noastre acea formă de evlavie pe care înaintașul nostru de veșnică pomenire Leon al XIII-lea nu a ezitat să o definească drept „practică religioasă vrednică de cea mai mare laudă” și în care spunea că se găsește remediul pentru acele rele individuale și sociale ce și astăzi, neîndoielnic într-o măsură mai vastă și mai acută, chinuie omenirea? „Această devoțiune pe care o recomandăm tuturor, spunea el, le va fi de folos tuturor”. În plus adăuga aceste avertismente și îndemnuri care se potrivesc bine la cultul față de Inima Prea Sfântă a lui Isus: „În fața amenințărilor unor nenorociri grave care stau de multă vreme să vină peste noi este urgent să se recurgă, pentru a le înlătura, la ajutorul doar al aceluia care are puterea de a le îndepărta. Și cine altul poate să fie acesta dacă nu Isus Christos, unicul născut al lui Dumnezeu? Fiindcă nu există sub cer un alt nume dat oamenilor de la care se poate aștepta mântuirea”. „Așadar la el trebuie să alergăm, căci el este calea, adevărul și viața”.

Nu mai puțin vrednic de laudă și de folos pentru a promova evlavia creștină considera că este acest cult și cel mai apropiat predecesor al nostru de fericită amintire Pius al XI-lea, care în enciclica Miserentissimus Redemptor afirma: „Oare nu este cuprins într-o astfel de formă de devoțiune rezumatul întregii religii catolice și, deci, norma vieții cele mai desăvârșite, constituind calea cea mai rapidă pentru a ajunge la cunoașterea profundă a lui Christos Domnul și mijlocul cel mai eficace pentru a determina sufletele să-l iubească mai intens și să-l imite mai fidel?”.

Dar și nouă, cu siguranță nu mai puțin decât înaintașilor noștri, acest adevăr sublim ni s-a părut a fi evident și demn de aprobare. Atunci când am început pontificatul nostru, văzând fericita și triumfătoarea dezvoltare a Cultului Inimii Prea Sfinte a lui Isus în mijlocul poporului creștin, am simțit că ni se umple sufletul de bucurie și ne-am bucurat de nenumărate roade de mântuire care au izvorât din acest cult pentru toată Biserica. Aceste sentimente ale noastre am voit să le manifestăm deja în prima noastră scrisoare enciclică (Summi Pontificatus, 1939). Aceste roade, în anii lungi ai pontificatului nostru – plini de nenorociri și de neliniști, dar și de mângâieri de nedescris – nu au scăzut nici în privința numărului, nici a calității, nici a frumuseții, ci mai curând au crescut. Într-adevăr au fost începute în mod fericit diferite lucrări pentru a favoriza mai marea dezvoltare a acestui cult: asociații de cultură, de evlavie și de binefacere; publicații cu caracter istoric, ascetic și mistic cu privire la acest scop; practici religioase de reparație; și mai ales credem că merită să fie menționate manifestările de înflăcărată evlavie promovate de Asociația „Apostolatul Rugăciunii” al cărei zel stă la baza faptului că familii, institute și uneori chiar națiuni întregi s-au consacrat Inimii Prea Sfinte a lui Isus; pentru toate aceste manifestări de cult nu de puțin ori, fie prin scrisori, fie prin discursuri, sau folosindu-ne de radio mesaje ne-am exprimat complăcerea noastră părintească.»

Din Pius XII, scrisoarea enciclică Haurietis aquas (Veți scoate apă), 15 mai 1956, I. Traducere Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica: