Wilhelm Dancă

Nefiind zei – și în mod deosebit nefiind noi  Dumnezeul lui Lev Šestov, care era în stare să acționeze asupra trecutului făcând în așa fel ca omenirea să nu se fi pătat de dezonoare și consiliul bătrânilor din Atena să nu fi oferit niciodată lui Socrate cupa cu cucută – nici tu, nici eu nu putem să anulăm trecutul nostru al fiecăruia. Așa după cum tu însuți admiți, pentru tine până astăzi totul este legat de credință și de ateism, iar pentru mine totul se învârte în jurul naturii umane și al pericolului de a idolatriza omul. Amândoi avem răni care nu s-au cicatrizat complet, dar fiecare dintre noi și-a fript degetele cu altceva în tinerețe și, de aceea, până astăzi am fost obișnuiți să suflăm peste acel altceva. Tu peste credința impusă; eu peste zeificarea omului. Arsurile noastre ni le-am făcut stând lângă rugurile aprinse în câmpuri care aparent par dușmane – unul în câmpul lui Mesia, altul în cel al lui Prometeu; dar (sunt sigur că vei fi de acord) ambele ruguri din cele două câmpuri au fost aprinse sub grămezile de lemne pregătite pentru a reduce la cenușă pe unul și același eretic: limita umană. Tu și cu mine poate suntem de acord, sau încercăm să fim, cu tema imperfecțiunii comprehensiunii noastre – cu siguranță comună tuturor oamenilor – față de anumite chestiuni (este vorba de faptul că nu vom cunoaște niciodată dacă există sau nu există Dumnezeu – dar și că modul nostru de a fi oameni constă tocmai în imposibilitatea de a ajunge la cunoașterea acelui fapt și în necesitatea de a trăi fără această cunoaștere și, în plus, având conștiința absenței acestei cunoașteri). Diferența este aceasta: tu ești chinuit de dorința de a-ți justifica acea imperfecțiune – precum în urmă cu ceva timp nedesăvârșirea păcatului și acum manifestarea lenei mentale – , iar eu o consider nu doar ca fiind inevitabilă, ci și condiția cea mai potrivită pentru a fi un om onest.

Dar să nu divagăm … Nu știu (nu voi ști niciodată) care dintre strămoșii noștri a avut în minte pentru prima dată întrebarea: „De ce există ceva și nu nimicul?”. Și după ce s-a ridicat acea întrebare, nimic nu a mai putut împiedica faptul ca la acea întrebare să nu se caute un răspuns. Iar noi o căutăm – noi, reprezentanții neamului curioșilor incurabili. De câte mii de ani, nu știu. Însă cred că urmașii noștri nu vor pierde mai puțin timp decât înaintașii lor (inclusiv noi) în a căuta răspunsul. Asta, pentru că, oricât de atent am măsura volumul cosmosului potrivit vitezei cu care acesta crește, oricâte dimensiuni i-am atribui cosmosului (în momentul acesta se vorbește deja de unsprezece, dar cine spune că acestea nu vor crește în viitor?) și oricâte particule mai mici – quark și leptoni, sau cum se vor mai chema mai târziu –  adăugăm la atomi și la „materia obscură” care se găsește între ei, căutând să umplem lacunele în cunoașterea celor descoperite mai înainte, vom continua să ne lovim capul de aceleași două limite pe care nu am reușit să le depășim cu ajutorul imaginației umane. Acele limite sunt „nimicul” și „infinitul”. „Cosmogonia”, stimată ramură a culturii, înzestrată abundent cu fonduri, va adăuga detalii (și de ce n-ar face-o?) la istoria primelor fracțiuni de secundă după Big Bang, dar nu va înceta niciodată să se zbată între paradoxul nașterii a ceva din nimic și ideea duratei eterne pe care intelectul nostru, format pentru a fi în slujba unei vieți finite, nu e capabil să o cuprindă și care este negată de toate experimentele proiectate de același intelect. Aici s-a cuibărit și aranjat foarte bine elementul intelectual al non-autosuficienței neamului omenesc pe care în conversația noastră îl analizăm din toate punctele de vedere.

Dumnezeul-Creator este ipoteza cea mai atrăgătoare pentru a ieși din acea întunecoasă fundătură intelectuală, pentru că înscriem caracterul de neconceput al intențiilor sale și al puterii sale în chiar conceptul de Dumnezeu-Creator –  fără să rezolvăm în felul acesta „paradoxul acelui ceva din nimic” și fără să înțelegem cu mintea infinitul de necuprins al timpului și al spațiului, dar dobândind satisfacția și seninătatea sufletului care izvorăsc din înțelegerea motivului pentru care nu reușim să facem aceste două lucruri! Ipoteza contrară – faptul că un ceva a ieșit singur din nimic fără intervenția unei forțe supranaturale și, deci, prin definiție, de necuprins – nu ajunge, este adevărat, la un compromis cu mintea umană și nu-i cere un efort și o acțiune peste puterile sale, ci îi încredințează o misiune pe care mintea nu o poate îndeplini.

Toate acestea se desfășoară totuși într-o altă sferă decât cea a ființei umane existând în lume sau, folosind cuvinte sărace, decât sfera realității de fiecare zi. Însă revenind la ultima, în calitate de sociolog silitor declar că nu suntem tovarăși de drum nici cu Pangloss, nici cu Dawkins; dacă aș face un efort, aș spune repetând cu Candid: il faut cultiver notre jardin … (trebuie să îngrijim grădina noastră). Și o voi face fără rușine și, mai mult decât atât, fără scrupule morale. De ce, repet: eul moral nu-și trage originea nici din ordinele care vin de sus, nici din prezumția științistă, ci tocmai din faptul că toți trebuie în mod inevitabil să se încreadă în alții și în solidaritatea reciprocă. Și încă ceva, așa după cum pe bună dreptate presupui, aș adăuga aici cuvintele lui Lem: „Să mă ferească Dumnezeu de distrugerea credinței cuiva!”. Numai că eu aș face-o fără vreun dram de oroare … Pentru că aș face-o cu speranța într-o umană auto-recunoaștere a propriilor greșeli.

În legătură cu speranța, tocmai … Dacă nu aș avea-o, cu siguranță nu aș scrie cărți și nu aș da interviuri. De ce să-mi obosesc limba și creionul dacă nu aș avea speranța că sunt ascultat și că această ascultare ar putea, deși nu în mod necesar, „să facă diferența” – oricât ar fi de mică (Roma nu a fost construită într-o singură zi…)? Ceea ce a fost făcut de oameni, tot de oameni poate fi desfăcut; nu cred că am ajuns la un punct din care să nu mai putem să ne întoarcem: ca să fie așa, ar trebui mai întâi să credem că este așa – o dată pentru totdeauna, irevocabil … Câtă vreme mocnește speranța, chiar și sub un munte de cenușă, nu va fi așa. Aș vrea să îndeplinesc rolul pe care cândva i-l atribuiam lui Marek Hłasko, obsedat de nevoia de a le atrage atenția oamenilor: „fiți atenți că vă distrați rău, dați-vă seama de greșelile voastre – de dragul lui Dumnezeu sau al vostru …”. Sunt întru totul de acord cu tine, aproape toate semnele din cer și de pe pământ par să se fi armonizat pentru a nu-i mângâia pe cei greu încercați și pe cei înspăimântați – dar dacă speranța omenirii este pusă în ceva, atunci aceasta este pusă în speranță. Câtă vreme va fi vie, e prea devreme să scriem necrologurile omenirii. Și eu nu reușesc să mă eliberez de convingerea că speranța este nemuritoare și că, în mod analog cu Dumnezeu, poate să moară numai împreună cu omenirea.

Omul, dragă Staszek, va învinge …

Fragment din Zygmunt Bauman / Stanisław Obirek, Conversazioni su Dio e sull’uomo, traduzione di Roberto M. Polce, Editori Laterza, Roma 2014, pp. 63-66.