Wilhelm Dancă

Expresia „vindecătorul rănit” îi aparține lui Henri Nouwen. Am început omilia comentând faptul că o treime din Evanghelia după Marcu prezintă minunile făcute de Isus în timpul activității publice. Astăzi a fost vorba despre vindecarea unui lepros (Mc 1, 40-45). Am subliniat trei aspecte.

Primul, mentalitatea iudaică susținea unitatea strânnsă dintre trup și suflet. De aceea boala era înțeleasă de cele mai multe ori ca o consecință a dereglărilor din suflet. Când suferim de vreo boală a trupului să încercăm mai întâi vindecarea sufletului. Și invers.

Al doilea, leprosul s-a vindecat încălcănd regulile carantinării. Și Isus a încălcat regulile de prevenție, pentru că l-a vindecat prin atingere fizică. Ambii au fost ostracizați. Atunci când faci binele trebuie să ții cont de demnitatea egală a tuturor persoanelor, bolnave sau sănătoase, și persoana umană trebuie să aibă prioritate în raport cu regulile. De exemplu, astăzi sunt oameni care suferă de multe alte boli decât infectarea cu Covid, dar unii dintre ei nu sunt spitalizați pentru că nu există locuri, pentru că alții au prioritate, pentru că „am făcut reguli și trebuie să le respectăm” cu orice preț în dauna bolnavilor. Nu se poate schimba ceva în privința asta?

Al treilea, leprosul cere vindecarea în genunchi. Este gest al cererii în fața Domnului Isus care ar trebui recuperat și practicat mai des. De ce? Pentru că și Isus a îngenuncheat în fața noastră, a discipolilor, înainte de Pătimirea sa, apoi ne-a spălat și sărutat picioarele. Să facem la fel.

În concluzie am spus că există multe forme de lepră contemporană, de la singurătate și până la nevoia nebună de afecțiune sau iubire. Cum le poate trata ucenicul lui Isus? Asumându-și riscul de a fi „infectat” cu necazurile, suferințele, tulburările în care se află bolnavul. Devenind vindecător rănit de boala bolnavului. Mai multe detalii în omilia postată mai jos.