Wilhelm Dancă

Astăzi am comentat parabola celor 10 fecioare din Matei 25, 1-13. De fapt, ele sunt domnișoarele de onoare care însoțesc mireasa la nuntă. Domnul Isus spune că cinci dintre ele erau înțelepte, în sens practic, iar celelalte erau distrate. Din parabolă se desprind câteva adevăruri importante pentru viața de ucenic al Domnului.

Menționez că în prima parte am descris modul în care se celebra o nuntă în timpul lui Isus. De asemenea, am arătat că termenul cheie al parabolei este „uleiul”. Potrivit lui Origen, uleiul din parabolă înseamnă învățătura creștină, Cuvântul lui Dumnezeu trăit. Dacă este pus în practică, Cuvântul este ca uleiul care ține candela vieții aprinsă.

Primul adevăr este că trebuie să trăim viața prezentă ca și cum am participa la o nuntă. Dar bucuria este nota caracteristică a nuntașului. Oare o avem? Se poate citi pe fețele noastre? Al doilea adevăr se referă la starea de priveghere sau de așteptare. Această atitudine poate fi pasivă sau activă. Privegherea înseamnă atenția de nu pierde ocazia să facem binele. Nu putem participa la o nuntă ca și cum am sta în stație așteptând pasiv să vină tramvaiul. Al treilea adevăr e că viața noastră are un sfârșit. Cine conștientizează lucrul acesta nu devine trist, ci liber și responsabil.

În concluzie am spus că învățătura parabolei poate fi rezumată folosind un gând al lui Don Bosco. Astfel, să muncim ca și cum am trăi o mie de ani și să trăim căutând să facem binele ca și cum am muri azi. Mai multe detalii găsiți în articolul postat mai jos.

Viața este darul lui Dumnezeu. Sau, viața ne-a fost dată cu titlu de împrumut. De asemenea, se poate spune că, aici și acum, viața e binele nostru suprem. Dar cum îl administrăm? Oare suntem stăpânii vieții sau slujitorii ei respectuoși, fertili?

Tema „viața cu titlul de împrumut” am descoperit-o în parabola „viticultorilor ucigași”. Vezi Matei 21, 33-43. De fapt, am identificat în parabolă trei nivelui de lectură.

Primul nivel are de-a face cu farizeii și cărturarii din vremea lui Isus. Mai exact, cu arhierii și responsabilii religioși care abuzau de funcția lor. Se considerau stăpânii absoluți ai poporului. Astfel se substituiau lui Dumnezeu. Din cauza acestui abuz, „via Domnului” nu a rodit. Iar în cele din urmă a fost dată altui popor.

Al doilea nivel vizează păstorii Bisericii de ieri și de azi. Din cauza abuzurilor de putere, bisericile au rămas goale. Se întâmplă lucrul acesta în Occident, astăzi, și nu numai. Se va spune, da, -a întâmplat și în trecut în alte zone ale lumii. Nu este suficient. Cum răspundem la această atenționare a lui Isus?

Al treilea nivel se referă la fiecare creștin în parte. Dacă se comportă ca stăpân absolut al propriei vieți, devine steril. De ce? Pentru că alunecă în autoreferențialitate, individualism, egoism. Aceste derapaje îndepărtează omul de fluxul iubirii și al vieții.

Pentru a reduce aceste abuzuri am identificat două remedii la Sfântul Paul. Este vorba despre Scrisoarea către Filipeni 4, 6-9. Apostolul îndeamnă pe ucenicii din Filippi să se roage și să practice ceea ce au văzut la el. Rugăciunea menține credinciosul în contact cu Dumnezeul cel Viu. Iar ceea ce filipenii au văzut la Sfântul Paul era credința lui molipsitoare.

Cum facem să nu fim acuzați de „abuz în serviciu” în raport cu Dumnezeu? Cum facem să primim viața ca dar și să aducem roade?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Prin anii 1960 episcopul Fulton Sheen a inițiat o serie de cateheze la televiziunea americană cu titlu: „Viața merită trăită!”. Despre valoarea și demnitatea vieții a fost vorba și în Evanghelia duminicii din 2 august 2020 (Mt 14, 13-21). Isus s-a retras într-un „loc nelocuit” pentru „a fi singur” și a medita drama sfârșitului violent al vieții sfântului Ioan Botezătorul, victimă a răului pur. Lumea a aflat unde se găsea și a venit după dânsul. Isus a lăsat planurile lui deoparte și, fiind „cuprins de milă”, a început să vindece pe cei bolnavi, iar spre seară, să sature mulțimile înfometate.

Astfel am asistat la două feluri de minuni: vindecările celor bolnavi și înmulțirea pâinilor. În primul caz oamenii cooperează cu planul de mântuire al lui Dumnezeu. Se deschid iubirii divine și acceptă să intre în atracția Prezenței dragostei lui Christos. În al doilea caz materia primește un sens salvator prin puterea aceluia care s-a golit de divinitatea sa. Prin renunțarea la natura divină și îmbrăcarea firii omului Isus a intrat în posesia tuturor energiilor și materiilor cosmice pe care acum le orientează spre binele omului. Și această minune asupra și cu ajutorul materiei neînsuflețite este rodul iubirii divine. Astfel suntem îndemnați să ne asumăm responsabil acest adevăr divino-uman: viața merită trăită!

Așadar dragostea lui Dumnezeu față de oameni inaugurează prin Christos un fel de Prezență dincolo de timp și de spațiu. Suntem chemați să intrăm în circuitul iubirii divine și să exercităm la rândul nostru, prin, cu și în Christos, minuni ale dragostei față de cei nevoiași, suferinzi, bolnavi, flămânzi. Mai mult decât atât, suntem chemați să vindecăm materia inertă, cosmosul și să-i dăm un destin personalizat. În felul acesta participăm la cultura vieții și respingem cultura morții. Prima cultură este întemeiată pe iubirea comuniune personală cu aproapele și cu Dumnezeu dincolo de timp și de spațiu. A doua cultură este susținută de alegerile acelora care ignoră sau resping Prezența iubitoare a lui Dumnezeu. Pe scurt, cultura vieții este susținută de credința în evanghelia de azi: viața merită trăită!

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.