Wilhelm Dancă

Am ajuns la jumătatea Adventului. Duminica se numește „duminica bucuriei”. Pornind de la Evanghelia după Matei 11, 2-11, m-am oprit la cazul Sfântului Ioan Botezătorul din închisoare.

Am interpretat invitația la bucurie ca rod al eliberării din diferite forme de închisoare spirituală. Sfântul Ioan Botezătorul era prizonierul unei idei fixe despre Mesia. Era vorba despre ideea populară în rândurile iudeilor evlavioși din acea vreme. Mesia trebuia să fie un războinic eliberator. De aceea, a trimis ucenici să-l întrebe pe Isus dacă El este Mesia. Isus era Mesia, dar unul foarte umil. S-a eliberat de ideea lui fixă cu ajutorul prietenilor. Ar trebui să facem la fel, dacă trăim spiritul Adventului. Adică, dacă ne pregătim pentru Nașterea lui Mesia Isus în sufletele noastre.

Astăzi, o formă de închisoare specială pentru mulți dintre noi, este dependența de mijloacele de informare în masă. Dacă suntem în această situație să cerem ajutor de la prieteni. De pildă, depindem de televizor, de radio, de presa scrisă. Sau, suntem prea dependenți de aplicațiile sociale, facebook, instagram, twitter etc. Mai întâi să ne amintim că tehnica sufocă gustul de a trăi viața în bucurie. Cu ajutorul prietenilor să încercăm să ieșim din aceste forme de sclavie postmodernă. Cum? Să stăm împreună, să ne ascultăm reciproc pe viu, să ne privim în ochii când vorbim unii cu alții etc. Această invitație poate fi „dureroasă”, pentru că presupune renunțări. Totuși, va fi una utilă pentru un Advent adevărat.

De asemenea, dacă suntem dependenți de anumite păcate care se repetă. Fie că e vorba de păcate mari, fie că e vorba de păcate mici. Soluția în acest caz, dacă vrem să redescoperim bucuria vieții, este spovada. Nu putem rămâne cu pregătirile sărbătorii Nașterii Domnului doar la nivel exterior. Trebuie să ne pregătim inima, care să devină un fel de „Betleem” spiritual. Să reținem că păcatele mici repetate ne izolează de semeni și ne predispun să trăim o viață „idioată”. Mă refer aici la faptul că avem idei fixe despre semenii noștri și comportamente autoreferențiale. Viața este viață, dacă trăim și acceptăm schimbarea în bine. Fie schimbarea noastră, fie schimbarea celor din jur.

Pe scurt, am vorbit despre bucuria eliberării din trei feluri de „închisoare existențială”. Prima este închisoarea ideilor fixe. A doua este închisoarea adicțiilor de tehnologie și de aplicațiile sociale. A treia este închisoarea păcatelor mici, dar și a celor mari. Cine reușește să iasă din aceste trei feluri de „închisoare” trăiește o bucurie de nedescris. Garantat. De aceea, să ne lăsăm surprinși de bucurie.

Detalii în articolul postat mai jos.

Trăim într-o lume pusă sub presiune de „splendoarea” ipocriziei. Printre altele, dovadă este și faptul că astăzi puțini mai sunt cei care apreciază armonia dintre ceea ce omul interior gândește și omul exterior face. Cu cât ești mai șmecher, mai descurcăreț și nu te prinde nimeni, cu atât mai bine! Neîndoielnic sursa acestei rupturi este în om, în dorința lui necontrolată de parvenire, de putere, de plăcere, de avere, pe scurt, în păcatele și compromisurile sale morale. Dar, într-un anumit fel, se poate spune că ipocrizia este favorizată și de civilizația mașinilor care ne invadează din toate părțile. Într-adevăr, de multe ori ascultăm glasuri standard sau tehnologizate (la metrou, la telefon, la distribuitorul de bilete sau de alte produse în centrele comerciale, la instalarea unui program pe computer etc.) în spatele cărora nu se află o persoană reală. Vorbim cu roboții sau, mai bine zis, urmăm îndemnurile glasurilor robotizate. Ascultăm glasuri mecanice fără să vedem ochii vreunei persoane. Dăm atenție glasurilor fără chip și fără inimă. Atrași de aceste voci mecanice riscăm să devenim noi înșine un mesaj tehnologizat, un mesaj fără inimă, fără participarea noastră reală.

Relația omului cu Dumnezeu și cu aproapele este afectată grav de ruptura legăturii dintre omul interior și omul exterior. Din punct de vedere creștin drama acestei rupturi începe o dată cu pierderea simțului păcatului. Estomparea diferenței dintre adevăr și eroare, dintre păcat și virtute se face treptat, dar se plătește prin alegeri de viață greșite. Acestea tulbură trăirea Evangheliei, revărsarea harului mântuitor și împiedică desfășurarea efortului de împlinire a omului.

Am ilustrat aceste gânduri izvorâte din Cuvântul lui Dumnezeu propus pentru duminica de azi, 2 septembrie 2018, la catedrala sf. Iosif din București, cu un cântec al formației Casting Crowns. Este vorba de melodia „It’s a slow fade”. Cântecul spune că relația de iubire dintre două persoane se estompează încet și moare când se acceptă ca albul sau negrul să devină gri, când persoanele se îndepărtează încet, încet una de alta. De aceea, să fim atenți la ceea ce privim, auzim, spunem sau încotro ne îndreptăm pașii. Să nu uităm: oamenii nu cad dintr-o dată, ci fiecare cădere își are propria istorie în lungul șir de compromisuri acceptate anterior de-a lungul vieții.

Mai multe detalii despre cum putem să păstrăm sau să refacem legătura dintre omul interior și omul exterior găsiți în linkul de mai jos.