Wilhelm Dancă

Spiritul de sărăcie a fost tema centrală a omiliei de astăzi. Tema nu se bucură de mare popularitate nici printre cei săraci, nici printre cei bogați. Am arătat că, dacă rămâne singur, spiritul de sărăcie este ineficace. Pentru a deveni fecund trebuie completat cu spiritul de caritate, cu acea iubire gratuită care nu așteaptă nimic în schimb.

Spiritul de sărăcie se înțelege ca renunțare de bună voie la bunurile materiale în vederea obținerii bunurilor spirituale. Cei care fac această renunțare la bogățiile lumii într-o formă radicală, cum sunt persoanele consacrate, călugării sau călugărițele, manifestă opțiunea pentru primatul spiritualului. Cei ce fac aceeași renunțare într-o formă moderată sunt creștinii din lume. Trebuind să se îngrijească personal de viața lor și de cei încredințați grijii lor, spiritul de sărăcie înseamnă adoptarea unei scări de valori potrivit căreia bunurile pământești sunt mereu subordonate celor cerești.

O coincidență fericită am avut și astăzi în viața liturgică a Bisericii Catolice. Un ecou al Evangheliei proclamate azi în biserică s-a simțit cu putere în piața sf. Petru din Vatican. Acolo Papa Francisc a canonizat șapte sfinți: Fer. Paul VI, papă, apoi arhiepiscopul martir Oscar Romero, alți doi preoți, două călugărițe și un tânăr laic. Am explicat sensul expresiei „spiritul de sărăcie” folosindu-mă de învățătura lui Paul al VI despre sărăcie. În Gaudium et spes (Bucurie și speranță) nr. 88 și Lumen gentium (Lumina popoarelor), nr. 8, două documente importante ale Conciliului Vatican II despre identitatea și misiunea Bisericii în lumea contemporană vorbesc despre spiritul de sărăcie.

Papa Paul VI a vorbit deseori despre „spiritul de sărăcie” pe care îl considera drept „gloria și semnul Bisericii lui Christos”. Am găsit multe gânduri despre spiritul sau curajul sărăciei în discursurile sale publice. Aici, printre altele, Papa sublinia că trebuie să fim educați în spiritul de renunțare. Această educație trebuie să pornească de la avantajele spiritului de sărăcie: ne eliberează de povara lucrurile inutile, ne ajută să trăim mereu în orizontul lucrurilor care contează, ne vindecă de ispita de a trai o viata fără roade. Nu întâmplător minunea pe care a făcut-o Paul al VI-lea are legătură cu vindecarea unui copil care risca să se nască cu probleme la cap și la plămâni.

Detalii găsiți în predica postată mai jos:

CARDINALUL STANISŁAW DZIWISZ DESPRE ÎNSEMNĂRILE PERSONALE ALE PAPEI IOAN PAUL II

«„Nu las în urma mea nici o proprietate care să fie administrată. Obiectele de uz cotidian vă rog să le distribuiți după cum credeți. Însemnările personale să fie arse. Rog ca aceste chestiuni să fie supravegheate de părintele Stanisław, căruia îi mulțumesc pentru colaborarea și ajutorul lui de-a lungul atâtor ani. Toate celelalte mulțumiri le port în inimă în fața lui Dumnezeu, fiindcă e greu să le exprimi aici” (Ioan Paul II, Testament, 6 III 1979).

Acestea au fost dispozițiile pe care Sfântul Părinte Ioan Paul II le-a lăsat în testamentul său. Am îndeplinit întocmai voința Sfântului Părinte după moartea sa, în anul 2005, distribuind toate lucrurile pe care le avea, îndeosebi obiectele personale. Totuși nu am avut curajul de a arde hârtiile și caietele cu însemnări pe care le-a lăsat, deoarece ele conțin informații importante despre viața sa. Le vedeam mereu pe biroul Sfântului Părinte, dar nu m-am uitat niciodată în ele. Când am citit testamentul, m-a emoționat faptul că Ioan Paul II, căruia i-am fost alături aproape patruzeci de ani, mi-a încredințat toate lucrurile lui.

Nu am ars însemnările lui Ioan Paul II, deoarece constituie o cheie pentru a înțelege spiritualitatea lui, adică tot ce este mai profund într-un om: relația sa cu Dumnezeu, cu semenii și cu sine. Ele dezvăluie într-un fel o altă latură a persoanei pe care am cunoscut-o ca episcop al Cracoviei și al Romei, succesor al lui Petru, Păstor al Bisericii universale. De asemenea, ne arată cum era viața lui cu mult înainte, în anii în care a fost consacrat și a intrat în slujba episcopiei Cracoviei. Sunt, în același timp, o mărturie despre relația lui intimă cu Dumnezeu Creatorul, Stăpânul și Învățătorul. Și, mai ales, dezvăluie izvoarele spiritualității sale, ale forței sale interioare și ale voinței neclintite de a-l sluji pe Cristos până la ultima suflare.

Când mă întorc la însemnările lui Ioan Paul II, am în fața mea figura Sfântului Părinte, pe care îl văd în capela de pe strada Franciszkańska, adâncit în rugăciune în fața lui Dumnezeu și a Preasfântului Sacrament, sau îi aud oftatul în capela mică a Palatului Apostolic din Vatican. Chipul lui luminos nu-i trăda niciodată trăirile. Privea întotdeauna plin de curaj crucea și icoana Maicii Domnului din Czestochowa. De la Ea a învățat dăruirea totală față de Dumnezeu, repetând cuvintele lui Ludovic-Maria Grignon de Montfort: Totus tuus ego sum, o Maria, et omnia mea Tua sunt – „Sunt în întregime al Tău, o, Maria, și toate ale mele Îți aparțin”. Dăruirea totală în fața lui Dumnezeu după modelul Fecioarei Maria și îndeplinirea voinței divine până la sfârșit au fost trăsăturile caracteristice ale acestui Om al rugăciunii, care în relația cu Dumnezeu a descoperit o comoară, o întreagă lume a spiritului.

Fie ca lectura însemnărilor personale ale lui Ioan Paul II să ne ajute pe toți să descoperim profunzimea spirituală a omului secolului XXI și să ne ducă la o și mai mare iubire pentru Dumnezeu și pentru semeni.»

Cardinalul Stanisław Dziwisz, „Cuvântul introductiv”, în: Papa Ioan Paul II – Karol Wojtyła, În mâinile Domnului. Însemnări personale 1962-2003, trad. Constantin Geambașu, Editura Humanitas, București 2015, pp. 5-6.

Mai jos vă propun să ascultați interviul acordat Anei Petrache în care am vorbit despre cartea În mâinile Domnului. Însemnări personale a Papei Ioan Paul II: