Wilhelm Dancă

Această formulare „pace dezarmată și dezarmantă” îi aparține Papei Leon al XIV-lea. Am aplicat-o la conțintul Evangheliei după Ioan 14, 23-29 din această duminică a Paștelui. Aici Domnul Isus spune: „Pacea mea … nu e ca pacea pe care o dă lumea”.

Am descris pacea dezarmată și dezarmantă. Mai întâi am spus că ea este darul lui Christos înviat pentru noi. Apoi că pacea este Christos însuși. În fine, că pacea înseamnă „rămânerea” Sfintei Treimi în inima aceluia care iubește precum Isus Christos. Dar Evanghelia conține o promisiune a venirii Duhului Sfânt. De aceea, am subliniat că El îi va învăța pe ucenicii din totate timpurile și le va aduce aminte învățătura Domnului.

Aceasta se articulează în trei momente. Primul, în viața Bisericii pe primul loc este sfințenia. Adică prezența Duhului Sfânt în inima ucenicilor. Cum se traduce această prezență? Prin libertate și curaj de a mărturisi Adevărul lui Christos. Al doilea, discipolul este centrat pe voința Domnului, care devine orizontul său de viață. Într-un anumit fel, voința Domnului este pacea și viața acelora care iubesc așa cum ne-a iubit Isus. Al treilea, iubirea asemenea lui Isus înseamnă înainte de toate iertare. De fapt, iertarea este una dintre cele mai înalte forme de iubire. Domnul Isus ne-a arătat lucrul acesta pe Cruce.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Sfințenia este accesibilă tuturor. Aceasta a fost ideea principală a meditației de ieri, 1 noiembrie 2024, sărbătoarea „Toți Sfinții”. Pentru a înțelege sfințenia „Tuturor Sfinților”, am făcut mai întâi un scurt istoric al sărbătorii.

Astfel, la început a fost vorba despre sărbătoarea „Tuturor Martirilor”. Sărbătoarea a început în secolul IV. Apoi, Papa Bonifaciu al IV-lea, la începutul secolului al VII-lea, a adunat toate osemintele martirilor din Roma și le-a îngropat sub templul Panteon. Era un templu păgân dedicat tuturor zeilor. Lucrul acesta era necesar pentru că popoarele migratoare profanaseră catacombele și mormintele martirilor din Roma. Papa Grigore al IV-lea în 835 a reconsacrat Panteonul ca loc al martirilor și a înființat sărbătoarea „Toți Sfinții”.

Am vorbit despre sensul cuvântului „sfânt”, care vine din latină, „sanctus”. Termenul desemnează persoanele care au legătură cu divinul sau cultul religios. De asemenea, este un titlu protocolar acordat administratorilor de rang înalt, regilor, împăraților. S-a păstrat până astăzi cu privire la preoți și episcopi, care sunt „Sfinția” sa sau „Prea Sfinția” sa. Într-un sens larg toți cei botezați sunt sfinți, pentru că sunt puși deoparte pentru Domnul. Au o legătură specială cu Sfânta Treime.

În partea a treia am vorbit despre lucrarea de sfințire. Am spus că are două componente, una morală și alta ontologică. Latura morală se referă la practica sfaturilor evanghelice – sărăcia, ascultarea și caritatea. Latura privind ființa creștinului este imitațiunea lui Christos. Cele două aspecte ale sfințirii se întâlnesc în practica iubirii milostive, a carității creștine. Aceasta este sinteza drumului de sfințire a fiecărui creștin.

În concluzie, a fi sfânt este un drum al lepădării de sine și de urmare a lui Christos. De aceea, există atâtea tipologii ale sfințeniei câți oameni sunt. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În solemnitatea „Sfinții Petru și Paul” am meditat mesajul icoanei „Concordia apostolorum”. M-am oprit la următoarele trei cuvinte: unitate, sfințenie și mărturie.

În cazul Sfinților Petru și Paul unitatea nu înseamnă uniformitate, ci unitate în diversitate. Am vorbit despre păcatele contemporane împotriva unității: narcisismul, descurajarea și scepticismul.

Referitor la sfințenie, tot așa, Sfinții Petru și Paul ne arată că sfințenia personală înseamnă privire îndreptată spre Christos. Păcatul contemporan împotrivia sfințeniei este privire îndreptată spre sine și autovictimizare.

Mărturia este lucrarea martirului care moare din iubire sau pentru credința în Christos. Sfinții Petru și Paul invită la marturisirea Evangheliei într-o lume care diluează valorile și tradițiile creștine. Am subliniat importanța martiriului alb centrat pe rugăciune. Am arătat că „homo orans invictus”, adică „omul care se roagă este de nebiruit”. Așa au fost Sfinții Petru și Paul. Să încercăm să pășim pe urmele lor.

Detalii în articolul postat mai jos.

Dăruirea de sine din iubire este un criteriu de sfințenie introdus recent de Papa Francisc prin scrisoarea „Maiorem hac dilectionem” din 11 iulie 2017. Scrisoarea are ca subtitlu: „Despre dăruirea vieții”. Se bazează pe următoarea afirmație biblică: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15, 13).

Astfel Papa Francisc a apropiat și mai mult conceptul de prietenie și dăruirea de sine de sfințenia autentică. Este vorba despre „un nou aspect al drumului de beatificare și de canonizare” (art. 1). Acest aspect are menirea de a conduce la recunoașterea faptului că există acea dăruire de sine din iubire.

În acest context sfințenia înseamnă dăruirea de sine pentru prietenii tăi. Sacrificiul lui Christos se reactualizează și astăzi, chiar dacă mulți consideră că creștinismul este în criză. Dar se reactualizează într-un mod pe care trebuie să-l revizuim.

Noi suntem chemați să trăim condiția de discipoli ai lui Christos în registrul dăruirii de sine din iubire. De aceea, pentru a deveni sfinți, nu trebuie să îndeplinim acțiuni și lucruri extraordinare sau să avem carisme excepționale. Trebuie mai întâi să-l ascultăm pe Isus și, apoi, să-l urmăm fără să ne pierdem încrederea când dăm de greutăți. Dăruirea de sine din iubire în mijlocul încercărilor de multe feluri este semn de sfințenie autentică. Părinții și bunicii noștri sunt exemple concrete ale conceptului de dăruire de sine din iubire, de aceea trebuie cinstiți și invocați, nu doar în aceste zile.

Comemorarea tuturor sfinților nu le servește sfinților, ci nouă. Sfântul Bernard spunea că „sfinții noștri nu au nevoie de laudele noastre și nu primesc nimic din cultul dat lor. În ce mă privește, trebuie să mărturisesc, când mă gândesc la sfinți, simt că în mine ard niște dorințe mari”. Folosind cuvintele papei Benedict al XVI-lea, a fi sfinți înseamnă „să trăim fericiți în preajma lui Dumnezeu, în lumina sa, în marea familie a prietenilor lui Dumnezeu”.

Din păcate, astăzi, se cultivă nu pedagogia fericirilor evanghelice, cale de sfințire, ci pedagogia violenței și a groazei. Exemplu cel mai elocvent este adoptarea fără discernământ a tuturor ingredientelor sărbătorii neo-păgâne Haloween. Mai multe despre ce înseamnă sfințenia astăzi, provocările la adresa ei și cum putem rezista pe drumul sfințeniei găsiți în predica postată mai jos.

Dragi prieteni,

Simțim câteodată un fel de părere de rău pentru că nu am făcut ceea ce trebuia făcut. Tot la fel e și cu sfințenia – chemarea de a fi veșnici – , care este parte constitutivă a ființei noastre umane și creștine și, ca atare, trebuie lăsată să devină viață. Devenim triști pentru că nu am lăsat să înflorească și să rodească în noi sămânța sfințeniei, adică nu am realizat ceea ce vrea Dumnezeu să fim. Înainte de a asculta predica din Sărbătoarea Tuturor Sfinților, vă invit să meditați câteva gânduri din Catehismul Bisericii Catolice despre comuniunea sfinților.

955. «Unirea dintre cei aflați pe cale și frații care au adormit în pacea lui Christos nu se întrerupe în nici un fel, ci, dimpotrivă, după credința statornică a Bisericii, este întărită prin comunicarea bunurilor spirituale.»
956. «Datorită unirii lor mai intime cu Christos, cei din cer întăresc întreaga Biserică în sfințenie (…). Ei nu încetează să mijlocească pentru noi la Tatăl (…) oferindu-i meritele pe care le-au dobândit pe pământ prin unicul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, Cristos Isus (…). Așadar, slăbiciunea noastră este mult ajutată de grija lor frățească.» «Nu plângeți, vă voi fi mai de folos după moartea mea și vă voi ajuta mai bine decât în timpul vieții.» (Sf. Dominic). «Îmi voi petrece cerul făcând bine pe pământ.» (Sf. Tereza a Pruncului Isus).

957. «Noi nu cinstim amintirea sfinților numai pentru pilda pe care ne-o dau, ci, mai mult încă, pentru ca unitatea Bisericii în Duhul Sfânt să se întărească prin exercitarea iubirii frățești. Căci, după cum comuniunea creștină între cei aflați încă pe cale ne apropie de Christos, tot astfel comuniunea cu sfinții ne unește cu Christos de la care, ca de la Izvorul și Capul său, pornește orice har și însăși viața Poporului lui Dumnezeu»: «Pe Christos îl adorăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu; pe martiri îi iubim ca pe ucenici și imitatori ai Domnului, și pe drept cuvânt, datorită devotamentului lor neasemuit față de Regele și Stăpânul lor: de am putea să fim și noi tovarășii și împreună ucenici cu ei» (Sf. Policarp).
958. «Conștientă de această comuniune a întregului Corp mistic al lui Christos, Biserica celor aflați pe cale, încă din primele timpuri ale creștinismului a venerat cu mare pietate amintirea celor răposați și, pentru că „sfânt și mântuitor este gândul de a se ruga pentru răposați ca să fie dezlegați de păcatele lor” (2 Mac 12, 45), a oferit și jertfe pentru ei. Rugăciunea noastră pentru ei poate nu numai să-i ajute, dar și să facă eficientă mijlocirea lor în favoarea noastră».

Mai jos puteți să ascultați predica din Sărbătoarea Tuturor Sfinților, 1 noiembrie 2017: