Wilhelm Dancă

Prieteni, vă invit să ascultați o meditație la sărbătoarea Rusaliilor din 2025. Am subliniat următoarea idee principală, Duhul Sfânt (re)face unitatea Bisericii.

Deschizând linkul de mai jos, veți găsi și o scurtă introducere a meditației în scris.

Rusalii binecuvântate!

În a treia duminică din Postul Mare am vorbit despre convertire. Pe scurt, convertirea înseamnă schimbarea direcției de viață, de mentalitate. Pentru creștini, convertirea se traduce printr-o mai mare apropiere de Domnul și de oameni. Am vorbit despre două feluri de convertire, una imediată și alta lentă sau de lungă durată. Sfântul Paul exemplifică convertirea imediată, la fel Sfântul Augustin. Convertirea lungă presupune asumarea conștiințiinței de sine. De aceea, Sfântul Ignațiu a scris „Exerciții spirituale pentru a se controla pe sine”.

În lumina Evangheliei, Luca 13, 1-9, am identificat două obstacole în calea convertirii. Primul, „cultul virtualului” sau „cultul non-realității”, care are idoli precum televizorul, tik-tok, instagram etc. Omul este scos din realitatea vieții lui concrete și „pus” să rezolve problemele altora. Ce ciudățenie! Al doilea obstacol, este „cultul distracției”, care astăzi a devenit o adevărată industrie. Omul este momit prin multe „produse mediatice” ca să iasă din sine și să trăiască în altă parte sau în altă lume. Am dat ca exemplul situația din spitalele din România. Aici bolnavii cred că medicii români nu sunt profesioniști. De aceea, ei caută să ajungă în altă parte, în altă lume. Desigur, cei care au posibilități materiale. Dar, de fapt, vindecarea este o lucrare comună, și a medicului și a bolnavului. Fiecare are misiunea lui. Nu poate vindeca doar medicul, sau doar bolnavul. Am spus că la fel stau lucrurile în lucrarea de mântuire, unde intervine și Dumnezeu, și omul. Am apelat la un argument al Sfântului Augustin. El spune: „Cine te-a creat pe tine fără tine, nu te mântuiește pe tine fără tine!”.

În concluzie, mântuirea este individuală și locală, adică aici și acum. Convertirea se vede la nivelul vieții de zi cu zi. Dacă este în desfășurare, evident. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am participat pe 11 septembrie 2024 la o conferință internațională organizată de Institutul Cultural Român din Veneția. Tema conferinței era „Sentieri alternativi nella storia del cristianesimo. Prospettive storiche e filosofiche”. În românește, „Cărări alternative în istoria creștinismului. Perspective istorice și filosofice”. Comunicarea mea s-a intitulat „L’ottimismo intellettuale come frutto del dialogo tra fede e ragione”. Adică, „Optimismul intelectual ca rod al dialogului dintre credință și rațiune”.

În introducere am spus că actualmente traversăm o perioadă de pesimism intelectual. Cauzele sunt multe, dar una importantă e legată de absența dialogului dintre credință și rațiune. De-a lungul istoriei creștinismului dialogul dintre credință și rațiune a traversat văi și a atins culmi înalte. Am vorbit puțin despre ele. Tot în introducere am prezentat contextul teologic și filosofic al unei culmi a dialogului dintre credință și rațiune. Această culme a fost teologia postnicenă din secolele IV și V.

Comunicarea a avut două părți. În prima parte am vorbit despre condițiile subiective ale dialogului dintre credință și rațiune. Am subliniat rolul optimimsului intelectual moștenit din lumea greacă și romană. Apoi am vorbit despre fundalul conceptual al filosofiei stoice care a intrat în teologia creștină. În partea a doua am dezvoltat condițiile obiective ale dialogului dintre credință și rațiune. Am vorbit despre finalitatea și ordinea creației, pe de o parte, iar pe de alta, despre frumusețea interioară a omului.

În concluzie am spus că optimismul intelectual este și condiție, și rod al dialogului dintre credință și rațiune. Pe scurt, dacă rațiunea umană este optimistă, atunci și creștinismul devine mai fascinant, mai atrăgător.

ATENȚIE! Conferința înregistrată și redată aici este în limba italiană. Cu ajutorul mijloacele moderne de comunicare puteți să o ascultați în limba română deschizând traducerea simultantă. Buon ascolto!

Formarea discernământului este una dintre preocupările majore ale Papei Francisc. Într-adevăr, în multe din meditațiile, catehezele și intervențiile sale publice el insistă asupra nevoii de a dezvolta în noi puterea sau virtutea discernământului.

Am pornit de la această constatare și am comentat Evanghelia după Luca 14, 25-33. Am vorbit despre condiția obligatorie pentru a fi ucenici. Adică, trebuie să fim nu împreună cu El, alături de El sau în fața Lui, ci pe urmele lui Christos. Dar, pentru a ajunge aici, trebuie să discernem între Dumnezeu și oameni, între bine și rău. De asemenea, trebuie să ne asumăm în mod liber condiția de creatură.

Astfel, trebuie să punem în balanță pe Dumnezeu și omul, binele și răul și să vedem cui acordăm prioritate. Două exemple din Evanghelie: primul, regele care are de gând să pornească la luptă, iar al doilea, omul care vrea să construiască un turn. Fiecare trebuie să cumpănească posibilitățile pe care le are dacă vrea să câștige lupta sau să finalizeze construcția turnului.

Isus spune că libertatea (indiferența, potrivit Sfântului Ignațiu de Loyola) de a discerne poate fi atacată de trei factori. Primul este iubirea excesivă față de membrii familiei, al doilea, iubirea exagerată față de noi înșine și, apoi, iubirea morbidă față de lucrurile materiale. Am dezvoltat raportul dintre iubirea lui Dumnezeu, care trebuie să fie prioritară și celelalte forme de iubire enumerate mai sus.

Sfântul Augustin afirmă că, dacă în viața noastră iubirea față de Dumnezeu este pe primul loc, toate celelalte lucruri sunt la locul lor. Fericitul Anton Durcovici repeta că în viața ucenicului Dumnezeu trebuie să fie mai întâi. Sau, în termeni negativi și imperativi, „Nihil sine Deo” – „Nimic fără Dumnezeu”. Dacă ținem cont de aceste atenționări din Evanghelia de astăzi, se va întări în noi spiritul discernământului. Mai mult, va crește în noi convingerea că suntem pe drumul specific ucenicilor lui Christsos.

Să nu uităm, ucenicul Domnului nu se naște, ci devine. Și încă ceva, nu există viață creștină fără discernământ!

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi, 30 mai 2021, la catedrala „Sfântul Iosif” din București creștinii romano-catolici au celebrat solemnitatea Sfintei Treimi. După timpul Crăciunului și timpul Paștelui această sărbătoare este ca un fel de rezumat al mântuirii. Biserica îl propune atenției credincioșilor pentru a-i determina să treacă la gesturi concrete de îmbunătățire a relației cu persoanele Familiei Divine.

Pornind de la urmele Sfintei Treimi în interiorul omului am subliniat împreună cu Sfântul Augustin trei direcții de acțiune.

Prima se referă la Memorie. Ea îl simbolizează pe Dumnezeu Tatăl. Memoria înseamnă rădăcini, trecut, identitate, dialog între generații. Să recunoaștem că avem multe de corectat și de îmbunătățit în această privință.

A doua are legătură cu Gândirea. Aceasta îl manifestă pe Dumnezeu Fiul. El este Gândul întrupat al Tatăului, Cuvântul, Logosul. Mulți dintre noi cad victime în fața gândurilor care nu au legătură cu Gândul Tatălui, cu Fiul. Lucrarea de purificare și îndepărtare a gândurilor rele este importantă în viața de zi cu zi. Nu mai vorbesc de viața spirituală.

A treia imagine vizează voința omului. Ea îl reprezintă pe Duhul Sfânt în sufletul omului. Voința este voință bună dacă este îndreptată spre bine. A voi binele cuiva înseamnă a-l iubi. Cine poate spune că este în ordine în această privință? Cine susține că voința sa este îndreptată mereu spre binele altuia și al aproapelui? Prin semnul sfintei Cruci cu care ne însemnăm, sper, dimineața și seara să ne aducem aminte că Sfânta Treime locuiește în noi. Să o facem să iasă mai multă la suprafață prin „autograful” Sfintei Treimi, care este semnul Crucii. Accentul să cadă pe Duhul Sfânt, sărutul Trinității. Vă doresc să-l primiți și să-l dați mai departe celor care sunt singuri și părăsiți.

Mai multe detalii în omilia postată mai jos.