Wilhelm Dancă

Sfântul Ștefan a fost sărbătorit ieri de creștinii romano-catolici, iar astăzi de cei greco-catolici și ortodocși. Potrivit specialiștilor în studiile biblice, sfântul Ștefan a fost unul din cei șaptezeci și doi de ucenici ai Domnului. După Înălțarea lui Isus la cer a fost ales și a devenit unul din cei șapte diaconi ai Bisericii primare (cfr. Fap 6 – 8,3). Alegerea și lucrarea celor șapte diaconi au fost încununate cu mare succes. Dar mai ales Ștefan, „plin de har și de putere, săvârșea minuni și semne mari în popor” (Fap 6,8).

Mulți dușmani i s-au ridicat împotrivă, „însă nu puteau să se opună înțelepciunii și duhului cu care vorbea” (Fap 6,10). A fost dus în fața Sinedriului și acuzat că a rostit blasfemii la adresa lui Moise și a lui Dumnezeu. A fost condamnat la moarte prin ucidere cu pietre. În timp ce își dădea sufletul, asemenea Învățătorului, i-a iertat pe dușmanii săi și și-a încredințat toată ființa lui Dumnezeu. Ultimele cuvinte ale lui Ștefan muribund au fost: „Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu” (Fap 7, 56).

Nașterea Domnului la Betleem a deschis cerurile pentru fiecare om care crede în divinitatea lui. Trăim vremuri mai puțin prielnice credinței creștine. Neîndoielnic, nu este pentru prima dată când creștinii se confruntă cu asemenea provocări. Dar, astăzi, în contextul creștinismului românesc, sărbătoarea Crăciunului este amenințată de pericolul desființări sau eliminării sărbătoritului, adică a lui Isus Prunc, chiar din interior. Am căutat să explic în predica pe care am ținut-o ieri la biserica „Sf. Tereza” din București că imaginea Pruncului Isus din inima noastră ar trebui ștearsă de praf. Mai mult ar trebui mângâiată până când Isus devine o persoană vie care să inspire relații de bunăvoință, de pace față de cei din jur. O lume mai puțin violentă, decentă are de-a face cu Nașterea Domnului în inima oamenilor. Detalii în predica postată mai jos.

Cum să fac din viața mea un Carmel? Mi-am pus această întrebare de multe ori, dar astăzi am încercat să formulez un răspuns în cadrul predicii pe care am ținut-o la liturghia de hram de la biserica „Sf. Fecioară Maria de pe Muntele Carmel” de la mănăstirea carmelitană din Ciofliceni (Snagov, București).

Unul dintre ascultătorii mei (A.S.) atenți, căruia îi mulțumesc pe această cale, a rezumat structura predicii sau condițiile pentru a deveni un Carmel – o Grădină a lui Dumnezeu în trei puncte: 1) Caută-l pe Dumnezeu în fiecare zi! Asta să fie prioritatea ta între activitățile zilnice! 2) Să o ai pe Maica Domnului de protectoare și să stai împreună cu ea sub crucea lui Isus! Cu alte cuvinte să nu fugi de suferință, de cruce! 3) Să-ți asumi rugăciunea ca forță ce poate să transforme totul în lume! Sunt de acord cu acest rezumat. Asta am vrut să spun credincioșilor prezenți la Ciofliceni în 15 iulie 2018.

Cât privește arhitectura, biserica este construită în spirit ecumenic, la propriu și la figurat, pentru că este rezultatul imaginației și a împărtășirii ideilor a trei arhitecți: unul catolic – arh. Andrej Stefancic, din Slovenia, și alți doi ortodocși – arh. Tudor Rădulescu și arh. Ion Rădulescu, din România. Acești trei arhitecți au reușit să armonizeze mai multe stiluri românești de construcții monahale cu tradiția carmelitană din apus. În interior biserica conține mozaicuri de o frumusețe rară, realizate de părintele iezuit Marko Rupnik, reprezentând scene din viața profetului Ilie, părintele fondator al ordinului carmelitan, dar și multe alte secvențe din viața lui Isus și unor sfinți carmelitani. Calea Crucii este un comentariu la sfârșitul suferind al vieții pământești a lui Isus cu texte din Cântarea Cântărilor. Este ceva de-a dreptul emoționant! Altarul este mozaicat complet și redă în piatră și culoare nunta mistică a Bisericii și a fiecăruia dintre noi, ca membre ale Bisericii, cu Christos, Mielul și Regele nostru. Deoparte și de alta a imaginii centrale, Christos încoronând fecioara, care simbolizează Biserica și sufletul fiecărui credincios, se află sfinții tradiției carmelitane: Sfântul profet Ilie pe Muntele Carmel, Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Tereza de Avila, Sf. Ioan al Crucii, Sf. Tereza a Pruncului Isus, Sf. Edith Stein, dar și câțiva sfinți cu amprentă locală: Fer. Vladimir Ghika, sf. Elena, precum și sf. Ioan Paul al II-lea, cel care i-a încurajat pe călugării carmelitani de la Verona, din Italia, să vină în România și să cultive carisma lor printre credincioșii catolici din țara noastră. Au venit și au ales Bucureștiul. Biserica a fost deschisă în anul 2014 și consacrată în 2015 de I.P.S. Ioan Robu. Mulți critici de artă sunt de părere că în lumina raportului arhitectură și credință, biserica de la Ciofliceni este cea mai reușită dintre construcțiile religioase moderne din Europa. Aici se organizează multe evenimente cultural-religioase, exerciții spirituale, cursuri de formare a credinței etc. Mai multe detalii găsiți pe site-ul: www.carmelitanisnagov.ro

Mai jos puteți să ascultați predica de la sărbătoarea hramului. A fost cam lunguță, dar oamenii mă invitau prin atenția și privirile lor să le spun mai multe lucruri despre spiritualitatea și carisma carmelitanilor. Părinților carmelitani, vă mulțumim că ați venit în România și dați mărturie despre primatul absolut al lui Dumnezeu în viața omului!

Dragi prieteni, dacă aveți drum spre Ploiești, sau invers spre București, nu ezitați să vizitați mănăstirea de la Ciofliceni, urmați indicatorul pentru Snagov. Veți pleca de acolo cu „bateriile” încărcate! Garantat!

Dragi prieteni,

În ziua de 1 octombrie 2017, am concelebrat sfânta liturghie de hram la parohia „Sf. Tereza a Pruncului Isus” din București, alături de IPS Ioan Robu, de numeroși preoți și credincioși. Am vorbit la predică despre Sfânta Tereza a Pruncului Isus și a Sfintei Fețe ca specialistă în știința iubirii și despre felul în care putem, împreună cu ea, să cântăm evanghelia iubirii în viața de zi cu zi.

Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați două imagini despre iubirea divină și iubirea umană – torentul vijelios și fierul înroșit – pe care Tereza cea mică le descrie în autobiografia sa, Istoria unui suflet:

«El m-a făcut să înțeleg aceste cuvinte din Cântarea Cântărilor: „Cheamă-mă, hai să alergăm după mireasma parfumurilor tale” (cfr. Ct 1, 3). O Isuse, nu mai este nevoie să spun: Cheamă-mă. Chemându-mă, chemi sufletele pe care le iubesc. Simplele cuvinte: „Cheamă-mă” ajung. Doamne, înțeleg că atunci când un suflet s-a lăsat prins de adierea îmbătătoare a miresmei tale, el n-ar putea să alerge singur, toate sufletele pe care le iubește sunt chemate să-l urmeze; fără constrângere, fără osteneală, este o firească urmare a chemării tale. Așa cum un torent care se varsă înspumat în ocean poartă cu el tot ce întâlnește în cale, la fel, o, Isuse al meu, sufletul care se cufundă în oceanul fără margini al iubirii tale duce cu sine toate comorile pe care le are … Doamne, Tu știi, nu am alte comori decât sufletele pe care ți-a plăcut să le unești cu al meu; aceste comori mi le-ai încredințat tu, de aceea îndrăznesc să împrumut cuvintele pe care le-ai adresat Părintelui Ceresc în ultima seară când ai mai fost văzut pe pământul nostru călător și pieritor. Isuse, Preaiubitul meu, nu știu când mi se va sfârși exilul … va trece mai mult de o seară auzindu-mă cântând în exil îndurările tale (cfr. Ps 88, 2), dar va veni și pentru mine ultima seară; aș dori atunci să-ți pot spune, o, Doamne: „Te-am preamărit pe pământ; am împlinit lucrarea pe care mi-ai dat-o; am făcut cunoscut numele tău celor pe care mi i-ai dăruit: ai tăi erau și tu mi i-ai dat (…). Părinte, doresc ca acolo unde voi fi eu să fie cu mine cei pe care mi i-ai dăruit pentru ca lumea să știe că tu i-ai iubit așa cum m-ai iubit pe mine” (cfr. In 17, 4-24)». (pp. 304-305).

«Știi bine, Doamne, n-am dorit niciodată altceva decât să te iubesc, nu am râvnit altă mărire. Iubirea Ta m-a întâmpinat încă din copilărie, a crescut odată cu mine, iar acum este un abis a cărui profunzime nu o pot pătrunde. Iubirea cheamă iubire; o, Isuse al meu, iubirea mea se avântă spre a ta, ar dori să umple abisul care o cheamă, dar vai! Nu este nici măcar o picătură de rouă pierdută în ocean! … Pentru a te iubi așa cum mă iubești tu, trebuie să împrumut propria ta iubire, numai atunci îmi găsesc odihna. O, Isuse al meu, poate este o părere, dar mi se pare că tu nu poți copleși un suflet cu mai multă iubire decât l-ai copleșit pe al meu; pentru aceasta îndrăznesc să-ți cer să-i iubești pe cei pe care mi i-ai dăruit așa cum m-ai iubit pe mine (cfr. In 17, 23)». (pp. 305-306).

«A cere să fii Chemat, ce poate însemna altceva decât a te uni lăuntric cu cine îți înlănțuie inima? Dacă focul și fierul ar fi înzestrate cu rațiune și acesta din urmă i-ar spune celuilalt: Cheamă-mă, nu ar arăta oare că dorește să se identifice cu focul astfel încât să-l pătrundă și să se îmbibe cu substanța-i arzătoare părând a se face una cu el? Maică preaiubită, iată rugăciunea mea, îi cer lui Isus să mă unească atât de puternic cu El, încât să trăiască și să lucreze în mine (cfr. Gal 2, 20). Simt că, pe măsură ce focul iubirii îmi va mistui inima, cu atât mai puternic voi spune: „Cheamă-mă” și cu atât mai mult, sufletele care se vor apropia de mine (sărmană bucată de fier nefolositoare, dacă m-aș îndepărta de focul divin) vor alerga înaripat în adierea miresmei Preaiubitului lor, căci un suflet mistuit de iubire nu poate rămâne inactiv (…)». (pp.307-308).

Din Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Istoria unui suflet, trad. E. Cosma și M. Fara, Editura Pauline, București 2003, 304-308.

Mai jos puteți să ascultați predica: