Wilhelm Dancă

Omul care se naște într-un mediu creștin este învățat de mic să se roage. Știm asta. Fiecare poate să povestească cum și de la cine a învățat primele rugăciuni. Evident, lucrul acesta se întâmplă și-n alte tradiții religioase. Dar rugăciunea nu trebuie să rămână ceva „învățat” de la alții, de exemplu de la părinți, de la prieteni sau de la preoți. Rugăciunea este autentică dacă e asumată personal sau individual. Atunci constatăm că nu știm să ne rugăm așa cum se cuvine. Sau, observăm că rugăciunea noastră este superficială, pătată de egoism, ambiții caraghioase sau mândrie. Pentru a crește în relația cu Dumnezeu Tatăl e important să cerem cuiva să ne învețe să ne rugăm bine. Așa au făcut ucenicii în Evanghelia după Luca 11, 1-13 pe care am ascultat-o duminica trecută. Cu acea ocazie am subliniat trei lucruri. Mai întâi am afirmat că ucenicii i-au cerut lui Isus să-i învețe să se roage după ce l-au văzut că El se ruga personal, timp îndelungat și de multe ori. Părinții pot să desprindă din acest episod un lucru, și anume că nu e suficient să-i învețe pe copiii lor să se roage, ci să se roage ei înșiși. Dacă o vor face, cu siguranță, se vor ruga și copiii lor. De asemenea, preoții sau episcopii nu trebuie să fie stresați de faptul că sunt puțini creștini care-și trăiesc credința. Ei, adică preoții, să o trăiască în mod atractiv și atunci vor vedea că și cei încredințați păstoririi lor vor face la fel. Pe scurt, în privința rugăciunii și a credinței, exemplul contează mai mult decât învățătura teoretică. Apoi am vorbi despre „sfântul deranj” cu referire la legătura dintre cei botezați/creștini și Dumnezeu Tatăl. Dacă trăim filiațiunea divină, în Fiul Isus Christos, Dumnezeu este pentru noi un Tată iubitor. Cine are un tată iubitor știe că-l poate deranja oricând cu orice fel de cerere. Și, neîndoielnic, tatăl iubitor nu se va supăra. Dimpotrivă. Oare am descoperit faptul că Dumnezeu este un Tată iubitor care poate fi deranjat oricând? În fine am vorbit despre insistența în rugăciune. Am spus, citându-l pe Sfântul Grigore cel Mare, că timpul de așteptare pentru împlinirea rugăciunii se prelungește de cele mai multe ori cu un scop precis. Este vorba despre nevoia de a mări dorința noastră, care în raport cu obiectul cerut, este prea mică. Dumnezeu amână împlinirea rugăciunii pentru că dorințele noastre sunt mici, superficiale sau nepotrivite. De asemenea, am arătat că rugăciunea insistentă duce la asumarea privirii lui Dumnezeu asupra lucrului cerut. Astfel, prin rugăciune repetată și determinată creștem în felul în care Domnul privește lucrurile, persoanele și lumea din jur. Ce ideal frumos! Să vezi lumea și tot ceea ce este în ea cu ochii lui Dumnezeu! Se poate atinge această culme spirituală prin rugăciune, multă rugăciune bună, așa cum ne-a învățat Domnul Nostru Isus Christos. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi, în sărbătoarea „Sfinții Petru și Paul”, am aniversat 39 de ani de preoție. Cred că ziua hirotonirii a fost un destin. De ce? Pentru că am simțit de-a lungul celor 39 de ani cum rugăciunea Bisericii m-a salvat din mâna „lui Irod”. Sau, cum zice Sfântul Paul, m-a scăpat din „gura leului”. Rugăciunea Bisericii asigură nivelul înalt de credință la apostolii de ieri și de azi. Da, rugăciunea este canalul prin care Tatăl din ceruri se face cunoscut fiilor săi. Am auzit astăzi că Biserica este zidită de Domnul Christos pe credința lui Petru. De aceea, Isus spune că el este piatra pe care va zidi Biserica sa. Deci, Domnul își zidește Biserica sa, nu a lui Petru Am constat cu bucurie bilanțul lui Paul la finalul vieții. El spune: Am luptat lupta cea bună, mi-am păstrat credința. Putem spune același lucru despre noi? Ce înseamnă a păstra credința? Să o pui în formol sau în gips? Nicidecum. Am vorbit despre pericolele care amenință credința ucenicilor de astăzi. Unul este cinismul, iar altul e incredulitatea. Ori de câte ori traversăm momente de lașitate, de frică, de superficialitate, de mediocritate, credința riscă să se piardă. În fine, am comentat un verset din Isaia 51, 1-2. Aici se spune: „Să privim piatra din care am fost ciopliți!” „Să privim la Abraham, părintele nostru!”. Să privim la credința lui Petru din care am fost ciopliți! Să devenim părinți în credință! Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Viața este darul lui Dumnezeu. Sau, viața ne-a fost dată cu titlu de împrumut. De asemenea, se poate spune că, aici și acum, viața e binele nostru suprem. Dar cum îl administrăm? Oare suntem stăpânii vieții sau slujitorii ei respectuoși, fertili?

Tema „viața cu titlul de împrumut” am descoperit-o în parabola „viticultorilor ucigași”. Vezi Matei 21, 33-43. De fapt, am identificat în parabolă trei nivelui de lectură.

Primul nivel are de-a face cu farizeii și cărturarii din vremea lui Isus. Mai exact, cu arhierii și responsabilii religioși care abuzau de funcția lor. Se considerau stăpânii absoluți ai poporului. Astfel se substituiau lui Dumnezeu. Din cauza acestui abuz, „via Domnului” nu a rodit. Iar în cele din urmă a fost dată altui popor.

Al doilea nivel vizează păstorii Bisericii de ieri și de azi. Din cauza abuzurilor de putere, bisericile au rămas goale. Se întâmplă lucrul acesta în Occident, astăzi, și nu numai. Se va spune, da, -a întâmplat și în trecut în alte zone ale lumii. Nu este suficient. Cum răspundem la această atenționare a lui Isus?

Al treilea nivel se referă la fiecare creștin în parte. Dacă se comportă ca stăpân absolut al propriei vieți, devine steril. De ce? Pentru că alunecă în autoreferențialitate, individualism, egoism. Aceste derapaje îndepărtează omul de fluxul iubirii și al vieții.

Pentru a reduce aceste abuzuri am identificat două remedii la Sfântul Paul. Este vorba despre Scrisoarea către Filipeni 4, 6-9. Apostolul îndeamnă pe ucenicii din Filippi să se roage și să practice ceea ce au văzut la el. Rugăciunea menține credinciosul în contact cu Dumnezeul cel Viu. Iar ceea ce filipenii au văzut la Sfântul Paul era credința lui molipsitoare.

Cum facem să nu fim acuzați de „abuz în serviciu” în raport cu Dumnezeu? Cum facem să primim viața ca dar și să aducem roade?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În zilele noastre este greu să întrevedem cum va arăta viața normală pe termen scurt. Cauzele sunt cunoscute. Dar este și mai greu să întrevedem cum va arăta o zi obișnuită din viitoarea viață normală. Lucrurile nu stau la fel în privința asumării condiției de ucenic al lui Isus.

Evanghelia după Marcu (1, 29-39) din această duminică prezintă momentele și acțiunile principale ale unei zile normale din viața publică a lui Isus. Astfel, Isus a predicat Evanghelia, a vindecat bolnavi și s-a rugat. Pe cale de consecință trei substantive declină identitatea ucenicului care îl urmează pe Isus: predicarea, vindecarea și rugăciunea. „Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia”, spune sfântul Paul în 1 Cor 9, 16.

Predicarea prin fapte înainte de toate și, dacă este necesar, prin cuvinte, cum zice sfântul Francisc de Assisi. Aceasta este prima activitate a ucenicului. Astăzi este riscul ca discipolul să fie transformat în agent electoral sau sanitar. Să nu cedăm în fața acestor atracții „demonice”. Să fim ceea ce ne cheamă Domnul să fim: vestitori al Evangheliei.

Apoi, vindecarea se referă la omul întreg, nu doar la bolile și suferințele fizice. A-l ține de mână pe un bolnav poate să însemne mult mai mult decât cuvintele de îmbărbătare și, uneori, chiar decât medicamentele. Discipolii au puteri de vindecare, uneori neasumate, prin participarea la iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Pot revărsa această iubire asupra celor din jur, în special asupra celor bolnavi și încercați.

În fine, rugăciunea specifică ucenicului este rugăciunea contemplativă, rugăciunea care deschide calea spre împlinirea voinței Tatălui. Există diferite forme de rugăciune, de la cea de cerere la cea de adorație. Ultima ar trebui să fie rugăciunea preferată de discipolul lui Isus. Predicarea, vindecarea și rugăciunea – trei substantive care caracterizează activitatea obișnuită din viața normală a ucenicului. Însă de multe ori normalitatea este greu de dobândit și de menținut. Inclusiv în cazul vieții spirituale.

De aceea, dintre toate, cea mai importantă este rugăciunea, care are funcție de tampon, de apărare, atât în situațiile benefice, cât mai ales în cele malefice. Detalii în articolul postat mai jos. Să aveți o viață normală!

Rugăciunea are o putere extraordinară. Unește contrariile, îl unește pe om cu Dumnezeu, pe cel păcătos cu cel sfânt, pământul cu cerul și așa mai departe. Dar pentru asta se cere îndeplinită o condiție, și anume să fie făcută bine! Există multe feluri de rugăciune, nu doar rugăciuni de laudă, de mulțumire, de cerere, particulare sau comunitare etc. Având un caracter personal, putem spune că există atâtea feluri de rugăciune câți oameni sunt. Într-adevăr, dacă analizăm cu atenție felul în care cineva se roagă, vom descoperi interiorul ființei rugătorului, mai exact caracterul acestuia.

Acest lucru l-am desprins din evanghelia duminicii de astăzi (Lc 18, 9-14) și l-am meditat împreună cu credincioșii prezenți la liturghia de la catedrala sf. Iosif din București. Astfel, am descoperit și am analizat împreună două feluri de rugăciune. Rugăciunea fariseului și rugăciunea vameșului. Ele sunt deosebite pentru că persoanele lor sunt diferite. Noi avem câte puțin din fiecare. Pe care o practicăm mai des?

Fariseul este bogat în fapte bune, atât de bogat încât în el nu mai poate intre nici milostivirea lui Dumnezeu. Este plin de sine, se mândrește cu faptele lui bune. Această revărsare egoistă a sinelui îi ocultează privirea. Nu poate să-l vadă pe Dumnezeu așa cum este, adică iubire, dar nici pe aproapele, imaginea lui Dumnezeu pe pământ. Rugăciunea lui nu ajunge la cerul iubirii milostive, ci la un fel de Dumnezeu contabil. Rugăciunea fariseului nu este invocare, ci revendicare. Are fapte bune, da, mai multe decât alții, de aceea Dumnezeu „trebuie” să-l asculte! Rugăciunea fariseului nu ține cont de un lucru fundamental, și anume că Dumnezeu este iubire, iar faptele bune ar trebui să fie un răspuns la această iubire. Rugăciunea revendicare se bazează pe iubirea exagerată de sine, ratează întâlnirea cu Dumnezeu și blochează comuniunea cu oamenii.

Rugăciunea vameșului este rugăciunea celui sărac în fapte bune. Golindu-se de sine pe dinăuntru, vameșul îi face loc lui Dumnezeu în casa ființei sale. Da, este bogat în exterior, în cele materiale, dar sărac de sine în interior. Trăiește din plin nevoia de Dumnezeu, de aceea îi adresează Domnului o rugăciune de invocare, nu de revendicare. Dumnezeul vameșului este Tată iertător, nu Judecător legalist sau contabil. Vameșul ne învață astăzi că umilința este condiția esențială pentru o rugăciune bună. Într-adevăr, după ce și-a recunoscut propria mizerie, vameșul i-a cerut Domnului: „Dumnezeului, îndură-te de mine păcătosul!” (Lc 18, 13). Rugăciunea păcătosului smerit trece dincolo de nori și ajunge la Dumnezeul milostiv. Rugăciunea fariseului îngâmfat ajunge la nori, dar nu trece dincolo, se întoarce pe pământ fără să aducă roade.

Pe scurt, din evanghelia de astăzi, a reieșit că smerenia este condiția pentru a primi darul rugăciunii care ajunge la Dumnezeu milostivire. Mai multe detalii despre acest aspect al vieții spirituale găsiți în omilia pe care o postez mai jos.