Wilhelm Dancă

Viața este darul lui Dumnezeu. Sau, viața ne-a fost dată cu titlu de împrumut. De asemenea, se poate spune că, aici și acum, viața e binele nostru suprem. Dar cum îl administrăm? Oare suntem stăpânii vieții sau slujitorii ei respectuoși, fertili?

Tema „viața cu titlul de împrumut” am descoperit-o în parabola „viticultorilor ucigași”. Vezi Matei 21, 33-43. De fapt, am identificat în parabolă trei nivelui de lectură.

Primul nivel are de-a face cu farizeii și cărturarii din vremea lui Isus. Mai exact, cu arhierii și responsabilii religioși care abuzau de funcția lor. Se considerau stăpânii absoluți ai poporului. Astfel se substituiau lui Dumnezeu. Din cauza acestui abuz, „via Domnului” nu a rodit. Iar în cele din urmă a fost dată altui popor.

Al doilea nivel vizează păstorii Bisericii de ieri și de azi. Din cauza abuzurilor de putere, bisericile au rămas goale. Se întâmplă lucrul acesta în Occident, astăzi, și nu numai. Se va spune, da, -a întâmplat și în trecut în alte zone ale lumii. Nu este suficient. Cum răspundem la această atenționare a lui Isus?

Al treilea nivel se referă la fiecare creștin în parte. Dacă se comportă ca stăpân absolut al propriei vieți, devine steril. De ce? Pentru că alunecă în autoreferențialitate, individualism, egoism. Aceste derapaje îndepărtează omul de fluxul iubirii și al vieții.

Pentru a reduce aceste abuzuri am identificat două remedii la Sfântul Paul. Este vorba despre Scrisoarea către Filipeni 4, 6-9. Apostolul îndeamnă pe ucenicii din Filippi să se roage și să practice ceea ce au văzut la el. Rugăciunea menține credinciosul în contact cu Dumnezeul cel Viu. Iar ceea ce filipenii au văzut la Sfântul Paul era credința lui molipsitoare.

Cum facem să nu fim acuzați de „abuz în serviciu” în raport cu Dumnezeu? Cum facem să primim viața ca dar și să aducem roade?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În zilele noastre este greu să întrevedem cum va arăta viața normală pe termen scurt. Cauzele sunt cunoscute. Dar este și mai greu să întrevedem cum va arăta o zi obișnuită din viitoarea viață normală. Lucrurile nu stau la fel în privința asumării condiției de ucenic al lui Isus.

Evanghelia după Marcu (1, 29-39) din această duminică prezintă momentele și acțiunile principale ale unei zile normale din viața publică a lui Isus. Astfel, Isus a predicat Evanghelia, a vindecat bolnavi și s-a rugat. Pe cale de consecință trei substantive declină identitatea ucenicului care îl urmează pe Isus: predicarea, vindecarea și rugăciunea. „Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia”, spune sfântul Paul în 1 Cor 9, 16.

Predicarea prin fapte înainte de toate și, dacă este necesar, prin cuvinte, cum zice sfântul Francisc de Assisi. Aceasta este prima activitate a ucenicului. Astăzi este riscul ca discipolul să fie transformat în agent electoral sau sanitar. Să nu cedăm în fața acestor atracții „demonice”. Să fim ceea ce ne cheamă Domnul să fim: vestitori al Evangheliei.

Apoi, vindecarea se referă la omul întreg, nu doar la bolile și suferințele fizice. A-l ține de mână pe un bolnav poate să însemne mult mai mult decât cuvintele de îmbărbătare și, uneori, chiar decât medicamentele. Discipolii au puteri de vindecare, uneori neasumate, prin participarea la iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Pot revărsa această iubire asupra celor din jur, în special asupra celor bolnavi și încercați.

În fine, rugăciunea specifică ucenicului este rugăciunea contemplativă, rugăciunea care deschide calea spre împlinirea voinței Tatălui. Există diferite forme de rugăciune, de la cea de cerere la cea de adorație. Ultima ar trebui să fie rugăciunea preferată de discipolul lui Isus. Predicarea, vindecarea și rugăciunea – trei substantive care caracterizează activitatea obișnuită din viața normală a ucenicului. Însă de multe ori normalitatea este greu de dobândit și de menținut. Inclusiv în cazul vieții spirituale.

De aceea, dintre toate, cea mai importantă este rugăciunea, care are funcție de tampon, de apărare, atât în situațiile benefice, cât mai ales în cele malefice. Detalii în articolul postat mai jos. Să aveți o viață normală!

Rugăciunea are o putere extraordinară. Unește contrariile, îl unește pe om cu Dumnezeu, pe cel păcătos cu cel sfânt, pământul cu cerul și așa mai departe. Dar pentru asta se cere îndeplinită o condiție, și anume să fie făcută bine! Există multe feluri de rugăciune, nu doar rugăciuni de laudă, de mulțumire, de cerere, particulare sau comunitare etc. Având un caracter personal, putem spune că există atâtea feluri de rugăciune câți oameni sunt. Într-adevăr, dacă analizăm cu atenție felul în care cineva se roagă, vom descoperi interiorul ființei rugătorului, mai exact caracterul acestuia.

Acest lucru l-am desprins din evanghelia duminicii de astăzi (Lc 18, 9-14) și l-am meditat împreună cu credincioșii prezenți la liturghia de la catedrala sf. Iosif din București. Astfel, am descoperit și am analizat împreună două feluri de rugăciune. Rugăciunea fariseului și rugăciunea vameșului. Ele sunt deosebite pentru că persoanele lor sunt diferite. Noi avem câte puțin din fiecare. Pe care o practicăm mai des?

Fariseul este bogat în fapte bune, atât de bogat încât în el nu mai poate intre nici milostivirea lui Dumnezeu. Este plin de sine, se mândrește cu faptele lui bune. Această revărsare egoistă a sinelui îi ocultează privirea. Nu poate să-l vadă pe Dumnezeu așa cum este, adică iubire, dar nici pe aproapele, imaginea lui Dumnezeu pe pământ. Rugăciunea lui nu ajunge la cerul iubirii milostive, ci la un fel de Dumnezeu contabil. Rugăciunea fariseului nu este invocare, ci revendicare. Are fapte bune, da, mai multe decât alții, de aceea Dumnezeu „trebuie” să-l asculte! Rugăciunea fariseului nu ține cont de un lucru fundamental, și anume că Dumnezeu este iubire, iar faptele bune ar trebui să fie un răspuns la această iubire. Rugăciunea revendicare se bazează pe iubirea exagerată de sine, ratează întâlnirea cu Dumnezeu și blochează comuniunea cu oamenii.

Rugăciunea vameșului este rugăciunea celui sărac în fapte bune. Golindu-se de sine pe dinăuntru, vameșul îi face loc lui Dumnezeu în casa ființei sale. Da, este bogat în exterior, în cele materiale, dar sărac de sine în interior. Trăiește din plin nevoia de Dumnezeu, de aceea îi adresează Domnului o rugăciune de invocare, nu de revendicare. Dumnezeul vameșului este Tată iertător, nu Judecător legalist sau contabil. Vameșul ne învață astăzi că umilința este condiția esențială pentru o rugăciune bună. Într-adevăr, după ce și-a recunoscut propria mizerie, vameșul i-a cerut Domnului: „Dumnezeului, îndură-te de mine păcătosul!” (Lc 18, 13). Rugăciunea păcătosului smerit trece dincolo de nori și ajunge la Dumnezeul milostiv. Rugăciunea fariseului îngâmfat ajunge la nori, dar nu trece dincolo, se întoarce pe pământ fără să aducă roade.

Pe scurt, din evanghelia de astăzi, a reieșit că smerenia este condiția pentru a primi darul rugăciunii care ajunge la Dumnezeu milostivire. Mai multe detalii despre acest aspect al vieții spirituale găsiți în omilia pe care o postez mai jos.

Rugăciunea umanizează. Rugăciunea îl face pe om mai om. Fără rugăciune este mai puțin om. Sau poate să ajungă chiar neom. Spre deosebire de toate câte există în univers, omul poate refuza rugăciunea ca imn al actului său de a fi. Rămânând ceea ce sunt lucrurile create înalță rugăciuni de laudă lui Dumnezeu. Cerul se roagă rămânând cer, stelele stele. Animalele se roagă rămânând animale, plantele plante. Când omul nu mai rămâne ceea ce este, și se poate întâmpla asta, atunci nu se mai roagă. De aceea are nevoie să fie învățat să se roage.

Creștinii știu că trebuie să se roage neîncetat, dar rugăciunea poate fi făcută în mod greșit. Fericitul Vladimir Ghika atrăgea atenția că de multe ori îl considerăm pe Dumnezeu nu Tată, ci un fel de negustor. Dumnezeu ar sta la o ipotetică tarabă și de acolo ar negocia cu noi contra cost fie reușita la un examen, fie găsirea unui serviciu, fie achiziționarea unei case. Sau alte lucruri. Cât îmi dai pentru o căsătorie fericită? Dar pentru vindecarea unui bolnav? Rugăciunea adresată lui Dumnezeu înțeles ca partener de afaceri se bazează pe regula „do ut des”, „îți dau ca să-mi dai”. Însă Dumnezeul revelat de Isus Christos este Tată, nu negustor.

Da, creștinii se adresează lui Dumnezeu în rugăciune ca unui Tată. Există, totuși, o treaptă intermediară, când Dumnezeu nu este Tată, ci prieten. Aceasta este exemplificată de Abraham în prima lectură de astăzi. Astfel, omul i se poate adresa lui Dumnezeu ca unui prieten. Rugăciunea aceasta are trei caracteristici. Este o rugăciune îndrăzneață, insistentă și respectuoasă. Așa a fost rugăciunea lui Abraham care îi cerea lui Dumnezeu, prietenul lui, să-i salveze pe cei drepți din Sodoma și Gomora. Când îl considerăm pe Dumnezeu Tată aceste trei calități ale rugăciunii nu dispar, ci se îmbogățesc și se întăresc.

Rugăciunea fiilor lui Dumnezeu Tată rămâne o rugăciune centrată pe „pâinea noastră cea de toate zilele”. Aceasta este cerută cu îndrăzneală, insistent și respectuos în orizontul voinței Tatălui și a împărăției Lui. Cum se poate întâmpla așa ceva? Am răspuns la această întrebare dezvoltând un fragment din meditația Papei Francisc la rugăciunea „Tatăl nostru” rostită în noua catedrala ortodoxă de la București. Evenimentul a avut loc în după amiaza zilei de 31 mai 2019. Erau prezenți patriarhul Daniel și peste 2500 de credincioși ortodocși. Papa Francisc a vorbit acolo despre „pâinea slujirii”, „pâinea memoriei” și „pâinea comuniunii”.

Detalii găsiți în predica postată mai jos, rostită la Sinaia, astăzi, 28 iulie 2019. Odihnă plăcută tuturor celor care sunt în concediu sau în vacanță!

NB. Am introdus această notă ca răspuns clarificator la o nedumerire ridicată de dna Manuela N.-P., cărei îi mulțumesc din toată inima pentru observația-i pertinentă. Într-adevăr am terminat predica recurgând la o imagine din literatura greacă veche. Era vorba despre Telemah, fiul lui Ulise, care, potrivit povestirii lui Homer din Odiseea, a copilărit departe de tatăl său. După douăzeci de ani de la plecarea acestuia, Telemah, fiul, pornește într-o călătorie în căutarea tatălui, Ulise. Negăsindu-l nici la Pilos, nici la Sparta, Telemah se întoarce acasă pe insula Itaca. Înainte de a ajunge la ai săi zeița Atena îl îndeamnă să-l caute la porcarul Eumaeus, unde-l găsește pe Ulise, tatăl său, îmbrăcat în straie de cerșetor.

Ideea de bază a fost aceasta. Dacă în tradiția greacă fiul își caută și își așteaptă tatăl (rătăcitor), în tradiția creștină tatăl își caută și își așteaptă fiul (rătăcitor). În creștinism inițiativa găsirii și salvării fiului rătăcitor îi aparține lui Dumnezeu Tatăl, nu fiului, ca în mitologia greacă. Pentru greci, inițiativa omului contează; pentru creștini, iubirea Tatălui are întâietate, de aceea iubirea fiului este un răspuns la o iubire care s-a manifestat deja.

Așadar legătura dintre fiu (fii) și „Tatăl nostru” din creștinism răstoarnă imaginea legăturii dintre fiu și tată din cultura greacă. Fiul Telemah intră în rolul lui Dumnezeu Tatăl din cadrul revelației creștine. Ambele așteptări sunt active. Telemah pornește în căutarea tatălui. Dumnezeu Tatăl îl trimite pe Fiul său „pentru noi și pentru a noastră mântuire”, după cum mărturisim în Crez. El este „Calea, Adevărul și Viața” (cf. In 14, 6) care duce la Tatăl.

În predică am scurtat trecerea de la o paradigmă a mântuirii la alta și am spus că Ulise este fiul lui Telemah. Da și Nu! Da, dacă transferăm legătura dintre cei doi în planul mântuirii din creștinism, unde Dumnezeu Tatăl caută mântuirea celui rătăcitor. Nu, potrivit povestirii lui Homer, unde Telemah, fiul lui Ulisse, pornește în căutarea celui pierdut. În concluzie, prin legea harului, creștinismul depăștește perspectiva mântuirii din cultura greacă și o universalizează ridicându-i pe toți oamenii la rangul de „fii și fiice în Fiul”. Mântuirea este posibilă pentru toți fiindcă Dumnezeu Tatăl ne caută și ne așteaptă pe insula „Itaca”, pe crucea Fiului său. De aceea, fiecare om poate să-L caute și poate fi găsit de Dumnezeu Tatăl nostru.