Wilhelm Dancă

Persoana lui Christos și moartea sa

Scrisoare către don Luigi Gentili la Domodossola

«Dragul meu frate și coleg în slujirea Domnului,

care să vă hrănească mereu și să vă întărească cu harul său,

Îți răspund acum la întrebările pe care mi le-ai pus în scrisoarea ta dragă pe care am primit-o astăzi. Prima: în ce constă unirea ipostatică a lui I.C. și dacă aceasta ar fi unirea intelectului cu Cuvântul etern. – Așa după cum v-am spus verbal, unirea intelectului cu Cuvântul etern este unirea din ținuturile cerești, aceea a lui Christos, adică unirea ipostatică este unirea cea mai puternică. Vorbind cu dumneavoastră care ați citit Eseul, pot să mă explic pe scurt. În viața aceasta intelectul nostru vede ființa mentală sau comună; în cealaltă viață va vedea ființa subzistentă, pe Dumnezeu, esența divină. Când intelectul nostru vede ființa subzistentă, atunci nu încetează să vadă ființa mentală, dar această ființă mentală se identifică cu ființa subzistentă; tot la fel este identificat Cuvântul divin, lumea minții celor fericiți; deci cei fericiți văd Cuvântul. Dar ce înseamnă vederea Cuvântului? Nu înseamnă că deja sunt Cuvântul. Ei pot spune: vedem Cuvântul, dar nu pot să spună: suntem Cuvântul. Ce diferență există între aceste două expresii? Aceasta potrivit căreia vedem Cuvântul exprimă că, de fapt, Cuvântul este obiectul intelectului; dar când se spune suntem Cuvântul, atunci se exprimă că, în fapt, Cuvântul însuși este subiectul, nominativul, este acela care vorbește în această construcție. Țineți cont de această diferență și veți vedea cât de departe este unirea fericiților cu Dumnezeu în raport cu unirea ipostatică.

Veți zice: explicați-mi cum devine Cuvântul subiect în Christos. Aceasta este explicația pe care pot să v-o dau. Ce este o persoană? „Persoana este un subiect inteligent (un Eu) și autonom”; dacă vreți definiția pe care am dat-o în Antropologie: „persoana este o substanță inteligentă, în măsura în care conține un principiu independent și incomunicabil”. Dar în omul simplu partea rațională și volitivă este acest principiu ce constituie personalitatea, pentru că este principiul cel mai înalt care există într-un om, de care depind toate celelalte potențe; Eul în noi, în măsura în care este inteligent, volitiv, liber, în acea măsură este o forță supremă născută să domine toate celelalte forțe componente ale naturii umane și, deci, este o persoană. Dar în Christos nu este la fel; acel Eu uman, inteligent, volitiv, liber nu este suprem, nu este independent, ci unit cu un alt Eu, cu Eul divin; depinde de Eul divin într-un mod asemănător felului în care principiul animal într-un om depinde de principiul inteligent: sicut anima rationalis et caro unus est homo, ita Deus et homo unuis est Christus. Deci Eul uman în Christos nu este persoană. Când Christos spune: EGO et Pater unum sumus, vorbește de Eul divin, persoana; când spune: Pater maior Me est, vorbește despre un Me uman, și nu despre persoană, ci despre un principiu subordonat, nu despre primul, care îl privează de modul de a fi persoană. – A doua întrebare: dacă omenitatea lui Christos poate și să se bucure și, în același timp, să sufere. Dar referitor la acest punct vă trimit la ceea ce învață Sfântul Toma, partea a III-a, chestiunea XLVI, art. 7 și 8, care vă va mulțumi, cred, pe deplin. – A treia întrebare: despre părăsirea Tatălui. Mi se pare că pe scurt aceasta este explicația. Eul divin era în mod esențial fericit; Eul uman în ceea ce privește partea superioară, adică intelectul care avea viziunea beatifică, era fericit în întregime. În ținuturile cerești este un act al intelectului, al acestei singure puteri care îl vede pe Dumnezeu, care îi face pe toți fericiți. Astfel partea superioară a ținutului ceresc atinge, ca să spunem așa, pe Dumnezeu, iar celelalte părți sau potențe devin fericite nu pentru că îl ating sau îl văd pe Dumnezeu nemijlocit precum celelalte, deoarece ca atare (ca potențe separate) nu sunt capabile să-l vadă pe Dumnezeu, ci pentru că bucuria mare din plinătatea părții intelective dă pe dinafară și aproape că se revarsă în toate celelalte părți. Dar această revărsare și această inundare a bucuriei divine în Christos călător nu aveau loc; era împiedicat de însăși voința sa; cu excepția momentului de pe Tabor, când pentru câteva clipe, le-a arătat Apostolilor că putea să o facă. Astfel alte părți inferioare ale naturii umane a lui Christos nu erau fericite pe pământ și puteau să sufere durerea, după cum au și suferit peste măsură. Cu aceste premise, iată în ce consta părăsirea Tatălui. Cristos a murit doar din cauza durerii, fără să se nască în corpul său, după părerea mea, vreun fel de distrugere. Însă doar durerea corporală, fără distrugere, nu putea să-l ucidă, după părerea mea, pentru că eu cred că moartea nu survine decât atunci când spasmul corporal se termină cu o cangrenă sau provoacă vreo altă distrugere; dar lucrul acesta, cum spun, nu cred că a avut loc în Christos înainte de moarte. Totuși putea să-l ucidă și l-a ucis durerea spiritului care i s-a adăugat; fiindcă sunt de părere că o durere excesivă a spiritului poate să împiedice orice funcție vitală a sufletului în corp, și deci poate, după ce a lăsat corpul mort, să despartă sufletul de corp.

Dar se va spune, cum poate să aibă loc lucrul acesta în Christos? Nu putea sau să reducă, sau să împiedice această durere, ori să se întărească singur? Putea, mai mult decât atât nimic nu-i era mai ușor, dar nu a voit și aici este aspectul eroic, inefabil al abandonării lui Christos în seama Providenței Tatălui său ceresc. Din respect față de sine Christos s-a lăsat în mâinile Tatălui; spunea Christos – „Eu am un Tată, se va gândi el la mine, nu vreau să mă gândesc decât la el, atunci să clarifice el lucrurile acestea! Tatăl meu este foarte bun, foarte grijuliu, de ce trebuie să-mi fac griji?” – Aceasta este caritatea ridicată la gradul cel mai înalt, la infinit. Nu-l costa nimic să se sprijine pe sine, dar nu, Tatăl trebuie să aibă cinstea de a-l salva pe acela care spera numai în Tatăl. Tatăl a voit să pună în primejdia cea mai mare posibilă atât credința, cât și părăsirea și l-a lăsat să moară fără să-l întărească, fără să-l ajute. Aceasta este părăsirea inefabilă. Deși Christos a fost părăsit de Tatăl, pentru lucrul acesta, el nu l-a părăsit pe Tatăl, dar a sperat în el și dându-și ultima suflare a spus: In manus tuas commendo spiritum meum!! Oh, ce lucruri inefabile, adorabile, incomprehensibile sunt acestea! Etiam si occideris me, in ipso sperabo. Cred din toată inima că, dacă vom putea să înțelegem părăsirea Tatălui, nu vom supraviețui durerii pe care ne-ar provoca-o.

Adio, dragul meu, rugați-vă la Pătimirea dumnezeiască și plângeți și pentru mine, pentru că am inima atât de împietrită. Adio și vă mulțumesc mult pentru tot binele pe care îl faceți sufletelor răscumpărate de Christos; acesta bine s-a făcut și pentru mine și mă simt dator; Christos vă va răsplăti. Îmbrățișați-i pe toți și aprindeți-i de dragostea divină. La revedere din nou. Al dumneavoastră devotat ROSMINI p.

Trento, 18 martie 1832

P.S. Animalele, pentru a răspunde la întrebarea din prima dumneavoastră scrisoare, nu au nici un fel de cunoaștere propriu-zisă; au doar senzații și tot ceea ce ține de senzații: 1. fantezie; 2. instinct; 3. obișnuință. Dar ar fi prea mult să vă vorbesc despre aceste lucruri. Puteți să găsiți ceva despre ele în Antropologia, în care voi trata pe larg aceste chestiuni. Spuneți-i dragului Molinari și lui Vismara, Morera, Belisy, Alvazzi, Flecchia, Giuseppe și Petru mii de urări în Domnul.»

Din Antonio Rosmini, Epistolario completo, Casale Monferrato, tip. Givoanni Pane, 1889, vol. IV, pp. 236-239, scrisoarea 1641, trad. Wilhelm Dancă.

[Corespondența lui Rosmini este foarte bogată; ediția 1884-1889 conține 11.000 publicate în 13 volume. Începând din 2013 se pregătește o ediție critică a Epistolarului rosminian.]

Cuvântul, înțelepciunea lui Dumnezeu în istorie

«45. În mai multe cărți sfinte s-a vorbit despre credință ca sursă de înțelegere, ca aceea ce învigorează rațiunea umană și o conduce la adevăr, ca învățătoare ce o face să vadă și care îi încredințează secretele înțelepciunii. Sfântul Paul scriind Evreilor învață că doar prin credință cunoaștem acel plan foarte vast pe care Dumnezeu l-a conceput și îl desfășoară practic în univers.

Tot acest lanț imens de evenimente din care rezultă universul, care începe cu cuvântul creator și se termină cu cuvântul judecător al lumii, toate aceste nenumărate evenimente, spun, potrivit Sfântului Paul, stau împreună și depind doar de Cuvântul divin. „Prin credință”, spune (Sfântul Paul), „înțelegem că lumea a fost alcătuită prin cuvântul lui Dumnezeu, așa încât ceea ce se vede provine din cele care nu se văd” (Evr 11,3). Ce sunt aceste lucruri invizibile din care au fost scoase cele vizibile? Cele dintâi sunt conceptele atotputernicului, care subzistau în mintea sa înainte de crearea universului, sunt decretele concepute de el deja din veșnicie, dar care rămâneau invizibile pentru creaturi, fiindcă acestea nu erau încă formate, iar acelea încă nu erau puse în act. Asemenea decrete și concepte sunt planul arhitectului înțelept, potrivit căruia a proiectat și a construit edificiul; dar acest proiect nu fusese inscripționat în nicio materie exterioară, nici pe hârtie, nici pe piatră sau pe lemn;  exista doar în mintea sa. De aceea creatura intelectivă înainte de a fi admisă la vederea unei asemenea minți, nu găsește nici unde, nici cum să vadă marele proiect al lumii, cu excepția cazului în care este pus în execuție în mod vizibil. Dar nu este pus în execuție pe deplin decât la sfârșitul secolelor. Astfel, acest proiect, acest concept imens devine vizibil în mod perfect doar la sfârșitul secolelor, deși toate secolele, potrivit doctrinei Sfântului Paul, sunt cuprinse în el, sunt toate, înainte ca să se desfășoare, proiectate și așezate în secretul minții celei mari. De vreme ce încă nu au trecut toate aceste secole, prin care se zidește edificiul maiestos corespunzător cu fiecare din părțile sale modelului etern, și, neputând să fie în ochii omului, care trăiește pe pământ, pe deplin vizibil, Dumnezeu putea doar să i-l arate în mod pozitiv sub aspectul părților sale principale și al scopului său sublim; astfel, numai revelația putea să ne facă părtași la conceptul divin. Numai prin auzire, doar prin credință care, pe scurt, vine din auzite, am fi putut să înțelegem că toate secolele trecute au fost îndreptate de Cel Etern spre scopul cel mai înalt al gloriei Cuvântului umanizat.

46. Aceasta este marea explicație pentru care, potrivit profetului Isaia, Dumnezeu îl consolează pe Israel, poporul său, și îi dovedește cât de slab este sprijinul pe care se bazează celelalte popoare ce se încred în zei falși; el îi provoacă pe acești zei și pe toți adoratorii lor să explice marele plan al universului, așa după cum el poate să o facă, fiindcă el l-a conceput și doar el l-a pus în desfășurare.

Așadar, pentru a face cunoscut acest plan, pentru a transmite această mare știre care doar ea putea să aducă liniște în sufletul uman mereu neliniștit, mereu agitat în privința viitorului său destin, el este cel priceput în a cunoaște prezentul, trecutul, viitorul, fiind el toată imensitatea timpurilor, toată vastitatea spațiilor adunate la un loc, în unitatea lor cea mai completă și perfectă, și legând fiecare atom și fiecare mișcare de un singur scop fixat din eternitate și demn de Dumnezeu, de un scop care este Dumnezeu însuși, Cuvântul. „Eu sunt cel dintâi”, spune în acel loc (Is 44, 6-8), „și cel din urmă și în afară de mine nu este Dumnezeu. Cine este ca mine? Să spună, să facă cunoscut și să-mi explice, de când am format poporul din vechime! Cele viitoare și cele care vor veni să le facă cunoscute! Nu vă temeți și nu vă înspăimântați! Nu te-am făcut eu să auzi de demult și nu ți-am făcut cunoscut? Voi sunteți martorii mei”. Aproape că spune: dacă nu aveți nicio ființă în afară de mine care să poată să expună și să reveleze în fața neamului omenesc marele plan ce cuprinde toate lumile, ce cuprinde lungimea, lățimea, adâncul, trecutul, prezentul, viitorul, atunci nu aveți pe nimeni în afară de mine care să-i găsească și să le transmită oamenilor consolarea adevărată în necazurile lor, să le dea acea știință atât de necesară, care explică guvernarea universală și care o justifică, care înlătură dificultățile minții omului încercat și care liniștește tulburările inimii. Să tremure așadar în întunericul ignoranței sale profunde cine este departe de mine; cei care îmi sunt aproape să nu se teamă de nimic, dar în revelațiile ce le voi face lor și ce le-am făcut mereu, să caute puterea lor, să-și bazeze tăria lor, astfel încât dacă celorlalți oameni li se întâmplă să aibă noroc, să nu invidieze soarta lor incertă și de moment.

47. Într-adevăr, nimeni în afara lui Dumnezeu nu putea să descopere acel scop moral al universului care regularizează toate iregularitățile aparente; doar el putea deja încă de la început să vorbească oamenilor recent creați cum au fost scoase lucrurile din nimic, cum era creatura inteligentă scopul tuturor celorlalte (creaturi), care era scopul acestei creaturi, de ce a creat-o, adică pentru ca să găsească în slujirea sa fericirea. Numai Dumnezeu revelând omului planul pe care doar el îl concepuse putea să-l facă părtaș la punerea lui în desfășurare.

Așadar, știința ce reînsuflețește și revitalizează spiritul oprimat în încercare este aceea ce revelează tainele Providenței, iar aceasta nu putea să fie decât de la Dumnezeu, nu putea să vină decât de la cuvântul lui Dumnezeu. Rațiunea umană nu putea să o inventeze de la sine, trebuia să fie pozitivă. Dumnezeu o scotea din gândul secret al minții sale, deoarece în exterior acel gând nu se realiza deplin și nu se făcea văzut decât la sfârșitul secolelor, când se va putea vedea din toate lucrurile unitatea cea mai simplă. De aceea, fără această revelație, doar cu ajutorul științei experimentale, omul lovit de nenorociri și încurcat de varietatea evenimentelor cu greu ar fi reușit să nu șovăie și să nu piardă și ideea de minte binefăcătoare care guvernează lumea. Pentru acest motiv Dumnezeu nu l-a lăsat pe om fără revelație, ci a început să i-o dea când au apărut primele sale nenorociri, mai mult chiar decât atât, când el a început să existe; se poate spune că, atunci, încă de la început, printr-o astfel de revelație s-a pus în mișcare rațiunea umană imobilă.

48. Existența, înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu în guvernarea universului a fost cu adevărat acea sămânță fructiferă, aruncată la început, care a germinat tot ce a fost cel mai sănătos, cel mai consolant, cel mai prețios conținut din toate filosofiile națiunilor.

De aceea cei integri care au fost loviți și tulburați de nenorocirile umane să-l roage pe Dumnezeu nu pentru o altă consolare, ci să le sporească luminile sale, să sporească descoperirea secretelor sale din Providența sa. Aceasta este răsplata sfinților încercați: „Fă-mi cunoscute, Doamne, căile tale, și învață-mă cărările tale. Călăuzește-mă în adevărul tău și învață-mă, căci tu ești Dumnezeul mântuirii mele și pe tine te-am așteptat ziua întreagă”. (Ps 25, 4-5). Astfel, doar din cunoașterea acestor căi și a acestor cărări și din ce aștepta personajul (din Psalmi) ce vorbește despre acea întărire, înțelegem ce-i trebuia spiritului său încercat; sau din cunoașterea, cum spun Eusebiu și Teodor Eracles, a scopurilor Providenței, a privirilor care bat departe, potrivit cărora Dumnezeu împarte bunurile și relele. Comunicând mai multe din aceste lumini acelor oameni care au mai mare nevoie, Domnul îi provoacă cu bunătate fidelă, așa cum spune Apostolul, „Încă nu v-a încercat vreo ispită care să depășească măsura omenească. Dumnezeu este credincios: el nu va permite să fiți ispitiți peste ceea ce puteți, însă o dată cu ispita vă va da și o ieșire ca să o puteți îndura” (1 Cor 10, 13). Așa încât prin suferințe și nenorociri cei buni nu suferă decât o ispită, pe care Sfântul Paul o numește „omenească”, adică sensibilă, fără ca tulburarea din simțurile lor să treacă și să genereze îndoială în minte sau să îndepărteze consensul voinței de la credința adevărată.

49. Nici această știință consolatoare pe care Dumnezeu o comunică sfinților săi nu este diferită de corpul adevărurilor ce constituie religia revelată. Cât de prețioasă este această religie pentru omenire! Nu este oare adevărat că cel ce o studiază și o judecă în mod echitabil află în cele din urmă că ea nu este altceva decât o știință de încurajare comunicată ființelor muritoare pentru a le mângâia și a le susține în încercările lor, pentru a le revela în descurajările lor și pentru a le confirma în adevăr și în virtute? De aceea măreața carte a Scripturilor este o scrisoare divină, un tratat mângâietor, unde se găsește depozitul Credinței. Faptul că acesta este scopul și misiunea generală a scripturilor divine face parte din învățătura Apostolului către Romani, care îi întărea în încercare și le spunea: „tot ce a fost scris de mai înainte a fost scris pentru învățătura noastră pentru ca, prin statornicia și mângâierea Scripturilor, să avem speranță” (Rom 15, 4).»

Din Antonio Rosmini, Teodicea, a cura di Umberto Muratore, Roma-Stresa, Citta Nuova-CISR, 1977, pp. 60-63, trad. Wilhelm Dancă.

Christos Învățătorul adevărului și al carității

«108. Dar după cum am spus, în fiecare ucenic locuiește Cuvântul și-l umple de Duhul său, în așa fel încât fiecare este și centru și întruchiparea scopului întregului, cu toate că este și un mădular mai mult sau mai puțin important care îndeplinește un rol mai mult sau mai puțin important în trupul al cărui cap este Christos. În fiecare pâlpâie deci lumina adevărului și în fiecare arde focul carității: nu îi lipsește nici celui mai neînsemnat creștin în marea și în substanțiala comuniune a Bisericii și poartă în sine principiul și aplecarea spre alte unificări binefăcătoare și care este mai mult sau mai puțin aplecat spre acestea spre a contribui mai mult sau mai puțin la caritate, și aceasta mai mult sau mai puțin la cunoașterea exterioară și prin daruri, se manifestă în el. De aici rezultă toate acele asociații de ordin religios, care își propun să propage, prin mai mult zel, pe o scară mai mare, cu mai multă rânduială, caritatea și binefacerile față de aproapele: care nu sunt, după cum reiese clar, decât propovăduirea adevărului și a carității, rădăcinile mereu roditoare, și rezultatul firesc și necesar al Școlii, al lui Dumnezeu care este Învățătorul nostru și Mântuitorul oamenilor, adică a Bisericii sale.

Căci caritatea poate fi exercitată de oricine, dar cu mai mult rod dacă sunt mai mulți laolaltă, dacă o fac într-un cuget, asemenea unei armate pașnice bine organizate, instruite și disciplinate, în aceeași acțiune. Și cine iubește cu adevărat un lucru, îl iubește în întregime, nu doar o parte din el, și cum adevărul despre care vorbim e nelimitat, la fel și caritatea pură e, prin felul său de a fi, nemărginită; astfel nu s-ar putea zice niciodată: îndeajuns, fără a se respinge singură, deci tinde spre atingerea culmii să facă tot binele de care este în stare. Marginile sale nu sunt decât subiective dat fiind că ea se găsește implicată și antrenată în om, nu se poate extinde și în lucrările exterioare, și rămâne astfel implicată în măsura în care rămâne implicat în om și adevărul. Acea ignoranță deci, care se poate găsi până și la creștini în ceea ce privește cunoașterea care ține de reflecție, și slaba conlucrare dintre libera voință pentru explicarea adevărului însuși, sunt cele două limite impuse de diferiți oameni zelului carității lui Christos. Dar aceste limite pot fi împinse din ce în ce mai încolo și îndepărtate; și deci nedefinitul este mereu o nouă manifestare a Creștinismului. Dat fiind că caritatea ajunge să facă totul și cu orice sacrificiu. Acum toate lucrurile bune, fie și trecătoare, pot servi țelului celor bune, căruia, prin presupuneri și argumentări neautorizate, a fost atât de controversat în rândul filosofilor dinainte de Christos, fără de care nu ar fi văzut limpede în veci, și nu ar fi căzut de acord; dar după Christos nimănui nu-i mai poate fi neclar sau îndoielnic care este țelul. Așadar, caritatea este o dragoste pentru care omul se uită pe sine pentru semenii săi, nu-și mai caută altă preocupare decât aceea de a le aduce toate cele bune, prin fiecare învățătură, osteneală și suferință, fie că este vorba de un lucru bun pentru trup, intelect sau unul moral: subordonându-le pe cele două de mai înainte celui din urmă pentru că este țelul celorlalte. Cele trei culmi care produc caritatea, la o privire atentă, se reîntorc la cele trei stări ale ființei, cea reală, cea ideală și cea morală: și îi revin celor trei categorii supreme, în care se regăsesc toate lucrurile care pot fi concepute de minte, și care se cufundă în cele trei stări primordiale ale ființei. Și cum în această ființă, una și în același timp Întreită, se regăsește adevărul; la fel se poate vedea din nou în ce fel caritatea se regăsește în adevăr, și cum acestea două comunică între ele. Acum, adevărul deplin e rânduit, dat fiind că și ființa e rânduită; în așa fel încât după rânduiala generării, vine ființa reală și ideală, și după acestea două cea morală, și întreaga ființă ajunge să atingă perfecțiunea prin ea. Astfel, în același mod e rânduită, de asemenea, și caritatea. Despre care, orice altă dragoste care s-ar îndepărta de această rânduială, și s-ar opune rânduielii adevărului, în consecință, s-ar putea spune că e falsă, și mai degrabă, dăunătoare decât binefăcătoare. Cristos, așadar, a adus adevărata dragoste pe pământ, care nu putea fi pe de-a-ntregul adevărată decât cu condiția să fie în același timp atât sublimă cât și dumnezeiască, și pe bună dreptate el a putut să afirme că acest precept era al său. (cf. In 15, 12).

109. Și cum caritatea pornește de la discipoli fie de unii singuri, fie în părtășie; așa pornește de la aproapele spre binele individului, și spre binele comunității; totuși, înțelesul uman al carității se adresează întotdeauna individului; căci comunitățile însele condiționează mijloacele și nu scopurile, neputând avea alt scop decât fie binele indivizilor asociați, fie al celorlalți. În caritate se găsește deci principiul nemuritor al refacerii și reformei nu numai a Bisericii, după cum am spus când am vorbit despre adevăr, dar și a societății familiale, lucrarea de educație fiind în mod principal datorată carității, iar în ceea ce privește societatea civilă, în căutarea îndurării care îi însuflețește pe membrii săi, căci aceasta are ca temelie dreptatea, căreia îi domolește rigoarea, făcând pace între păreri și interese printr-o stimă reciprocă, prin concesii mutuale și rezonabile înțelegeri între cetățeni, și mai ales să reteze orgoliul și despotismul atât de obișnuit și aproape de neseparat al acestei puternice societăți, învățând-o ce este ea, faptul că este doar slujitoarea și nicidecum stăpâna Bisericii, sau a Familiei, pe care asemenea orânduirilor precedente care prin modul cum erau concepute le-au respectat și slujit, trebuie să aibă ca scop cinstirea acestora. Dar fiind că și familia și națiunea sunt părtașe ale acestei nemuriri, căci înțelepciunea creștinească are părtășie cu toate lucrările pe care le cuprinde și le preface și că mai înainte de toate ea însăși încurajează marea școală pe care a deschis-o, adică Biserica catolică.

110. Dar caritatea nu se oprește, după cum am spus, la om, ci se desăvârșește în Dumnezeu; pentru că ea îi iubește pe oameni sau pentru că aceștia au sau pot să aibă părtășie cu dumnezeirea. Dat fiind că, Dumnezeu, Învățătorul lumii, este Adevărul, iar acesta odată ce se face cunoscut oamenilor, desăvârșește Adevărul, așa încât acesta este începutul și uneori sfârșitul învățăturii dumnezeiești care într-un cerc nicidecum vicios, ci puternic și plin de viață, sălășluiește și se împlinește, astfel Dumnezeu, Duhul adevărului, este Caritatea, care făcându-se cunoscută oamenilor se reîntoarce mereu la ea însăși, așa cum a observat și Sfântul Augustin, iubește cu aceeași dragoste, și totul este dragoste, Dumnezeu Dragoste începutul și Dumnezeu Dragoste sfârșitul. Și astfel dezvăluit și împărtășit omului scopul binelui, i-au fost dăruite omenirii acele două lucruri supreme pe care ea le-a căutat mereu bâjbâind prin lumea întunericului, adică virtutea desăvârșită și viața fericită. Căci în acel mod de viață și de lucru care se mărginește și se oprește în mijlocul drumului, care nu înțelege scopul absolut al tuturor lucrurilor, Dumnezeu poate să lase să se vadă prea bine vreo asemănare sau mai degrabă analogie cu virtutea, spre care aceasta are o aplecare, și această asemănare sau analogie sau aplecare poate fi luată în mod eronat de oameni drept virtute dar nu poate fi virtute, „după cum”, spune Sfântul Augustin, „nici înțelepciunea adevărată nu este cea care, în lucrurile percepute de ea cu chibzuință, în acțiunile pline de curaj, puse în aplicare cu multă grijă, bine rânduite, nu își îndreaptă atenția spre acea finalitate, în care Dumnezeu este totul în toți, într-o veșnicie sigură și pace deplină. Într-o asemenea virtute totală, pe care omul o găsește pe acest pământ, unde totul începe și nimic nu se sfârșește, unde adevărul esențial este privit ca o enigmă, unde îndurarea este practicată ca un exercițiu laborios și ca un efort, găsește, după cum spuneam, pe acest pământ, viața fericită, ascunsă printre vălurile adevărului și învăluită printre pătimirile îndurării, dar nu mai puțin adevărată. Omul aflat într-o astfel de condiție se declară satisfăcut în sinea sa, și declară asta cu toată sinceritatea. El știe să ia în stăpânire infinitul și, în voința lui, a cărui bunăvoință și maiestate nesfârșite le simte din plin, poposind ca într-un loc foarte sigur, căruia i se încredințează cu o speranță fără de tăgadă, fiindcă nici el, deși plămădit de Însuși Dumnezeu în spiritul carității sentimentelor, nu se mulțumește deloc să prefere bucuria eternă, în locul onorurilor trecătoare și pune în balanță valoarea celor două comori nemărginite, ca o femeie ce zice: „ori pătimești, ori mori” și așa cum același Apostol, ezită în privința binelui, care ar trebui să fie cel mai prețios; sau evidențiază meritul chiar înaintea viziunii, așa cum spunea o altă femeie: „să nu mori, dar să pătimești”, și cum spune undeva Apostolul Paul: „Căci aș dori să fiu eu însumi anatema de la Christos pentru frații mei” (adică separat de principiul său) (cf. Rom 9, 3). Dar, dacă în timpul școlii, al activităților libere, al așteptării unor merite este suficientă, pentru a face fericită viața omenească, „acea speranță”, ca să folosim exprimarea Sfântului Augustin, „a contemplării lui Dumnezeu, care aduce cu sine înțelepciunea adevărului sigură și plăcută”. Odată cu încetarea curgerii timpului, adevărul esențial, care persistă în om ca început, manifestându-se totodată și ca sfârșit, îi dezvăluie și îi oferă toate comorile eterne, ascunse în profunzimile ființei adevărate, și astfel, Christos, ca în bine cunoscutul verset biblic, dăruiește Împărăția Tatălui, deja dezvăluită oamenilor; și Îndurarea se contopește cu Adevărul, care o influențează, o însoțește și se raportează la ea, distrugând, ca să zic așa, cuptorul care strânge laolaltă flăcările, ațâță văpaia flăcărilor care nu se ostoiește, și, cuprinzând întreaga ființă descoperită, face ca omul să trăiască prin ea, adăpându-se din focul divin și din nemurire. Promisiunea, așa cum apare destul de limpede, este pe măsura marelui Învățător, fiind în conformitate cu absolutul învățăturii: totul se înfăptuiește, dacă acel învățător este Dumnezeu, deci el trebuie să fie totul laolaltă și obiectul doctrinei, adevărul, și sursa obiectului îndurării și chiar obiectul veșnic al fericirii: orice altă știință ar fi mai prejos de un astfel de învățător și unei astfel de învățături, așa cum orice alt țel ar fi fost inferior măreției Creatorului.

111. Sfântul Augustin observă că există anumite lucruri, pe care, deținându-le, implicit le cunoști. Și pe acestea oamenii nu le pot separa de dragoste. Dar, în același timp, unele dintre ele nu pot fi cunoscute pe deplin, și, deci, nici deținute de către cel care nu se bucură de ele, plăcerea fiind în sine un act de dragoste; nu pot fi stăpânite, dacă nu sunt cunoscute și nici cunoscute, atâta timp cât nu sunt iubite și plăcute de cineva. Binele se află în următoarea situație: bonum quod non amatur, nemo potest perfecte habere vel nosse: quis enim potest nosse quantum sit bonum, quo non fruitur. Non autem fruitur, si non amat: nec habet igitur quod amandum est, qui non amat. (De Diversis Quaestionibus, q. 35).

Aplicând această doctrină la o viață fericită, se confirmă ceea ce spuneam mai înainte, adică:

În cunoașterea adevărului se desăvârșește îndurarea, pentru că aceasta fiind un bine, nu poate fi cunoscută în totalitate, dacă nu este iubită și nimeni nu se bucură de ea, și invers, îndurarea se desăvârșește neapărat în cunoașterea adevărului, căci faptul în sine de a deține acest obiect iubit implică tocmai cunoașterea lui. Ceea ce nu implică un cerc vicios, ci mai degrabă ca adevărul și îndurarea să coexiste aproape, aș zice împreună, comunicând și completându-se reciproc.

Cele două cuvinte la care se rezumă învățătura lui Christos, Adevăr și Îndurare, conțin nu numai înțelepciunea omului în viața prezentă, ci și fericirea din viața viitoare; așa încât, învățăcelul unei astfel de școli primește înțelepciunea, pe care și-a dobândit-o în vârtejul încercărilor prezente și își însușește o oarecare demnitate și o oarecare pace în toiul luptelor care s-au dat în jurul lui, fie de forțele naturii, fie de neîncetatele conflicte ale omenirii; astfel are revelația morții trecătoare și a veșnicei fericiri.

De aceea, ca în cuvântul Învățătorului dumnezeiesc: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău” (Mt 22, 37), nu este numai un act de dreptate, ci și o măsură, de chibzuință dată omului, așa încât el să-și poată da seama unde poate descoperi această viață de veșnică fericire, care este ultima sa speranță și ansamblul nevoilor sale, și asta pentru că în îndurarea deplină se descoperă împlinirea adevărului; astfel, în mod asemănător, îi este indicată chiar viața fericită, aproape arătată cu degetul de către Învățătorul dumnezeiesc, în deplina cunoaștere a adevărului, care nu poate fi desăvârșită, dacă omul ignoră această parte pe care doar îndurarea i-o revelează, astfel zicându-i: „Iar viața veșnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Christos”. (In 17, 3).

Am preluat acest text din Antonio Rosmini, Introducere în filozofie, trad. Raluca Anca Popescu, Editura Ars docendi, București 2002, pp. 300-308.

[Pentru motive didactice, în textul citat mai sus am redat următoarele cuvinte într-un limbaj catolic uzual: milă = caritate; restaurație = refacere; milostivire = îndurare; universală = catolică; Hristos = Christos; Iisus = Isus; slova = cuvântul; grăind = zicând; ucenic = discipol; Pavel = Paul.]

București, 8 aprilie 2017