Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Curs 7 Filosofia religiei. Sacrul ca obiect al religiei

Sacrul este obiectul experienței religioase. Acesta a fost punctul de pornire al cursului de Filosofia religiei de astăzi. Am justificat de ce avem nevoie de definiția minimă a unui lucru înainte de a începe căutarea lui. Am vorbit despre cele patru definiții ale sacrului date de Mircea Eliade. Definițiile folosesc termeni dialectici. Astfel avem dialectica sacru-profan, dialectica hierofaniilor, dialectica simbolului și adevărata dialectică a sacrului. Religia implică noțiuni importante cum ar fi experiență, transcendență, simbol, real. Termenul transcedență are mai multe sensuri la Mircea Eliade, unul indian, altul simbolic și temporal și, în fine, unul divin sau supranatural. Am explicat locurile în care se manifestă sacrul cu predilecție, în cosmos, în lume și în conștiința umană. Am discutat ceea ce implică experiența sacrului, și anume dimensiunea existențială și cea epistemologică de natură religioasă. Mai multe detalii în cursul postat mai jos.

  • 26 noiembrie 2020
Filosofia religiei Curs 2 la Facultatea catolică București

Filosofia religiei este o disciplină filosofică apărută în Occident în perioada modernității. Se ocupă de raportul dintre filosofie și religie sau dintre reflecția filosofică și experiența religioasă.

Astăzi, 22 octombrie 2020, am vorbit mai întâi despre câteva aspecte istorice ale raportului dintre credință și cunoaștere în creștinism. Am văzut cum logosul a fost asumat de creștini în orizontul experienței lor religioase de credință. Raportul dintre mit și logos din lumea antică greacă a devenit în creștinism raport între credință și rațiune. Sfinții Părinți au încreștinat elenismul, dar elenismul a lăsat urme în creștinism. Acestea nu pot fi șterse, chiar dacă nu ne convin. Oricum influența elenismului este enormă: a universalizat credința creștină.

Am definit credința în două feluri. Mai întâi ca încredere în cineva, în latină: fides qua creditur, adică acea credință în virtutea căreia se crede. Aceasta ilustrează aspectele relaționale, existențiale, psihice ale credinței încredere.

Apoi am definit credința ca adevăr, afirmație de credință, în latină: fides quae creditur, credința care crede într-o afirmație a cuiva. Aici intră în joc aspectul epistemic al credinței. Aceasta stă baza cunoașterii afirmației de credință ca adevăr incert, dar verificabil, controlabil. Cunoașterea credinței se deosebește de experiența sau trăirea credinței. La începutul modernității experiența credinței își va revendica autonomia (Luther, Descartes) și se va impune prin reforma protestantă.

Am prezentat câteva argumente de autoritate cu privire la importanța religiei. Am pornit de la premisa că religia dă sens deplin existenței individuale. Am dezvoltat argumentele pornind de la Aristotel, Cicero, Clement Alexandrinul și ajungând la Hegel, Bergson și Mircea Eliade. Potrivit acestuia din urmă religia și obiectul acesteia, adică sacrul, sunt parte constitutivă a conștiinței omului ca om.

Am trecut, în cele din urmă, la analiza mai multor feluri de definiție a religiei. Prima dintre ele a fost definiția etimologică. De exemplu, Cicero – religio – relegere – a citit din nou sau Toma de Aquino – religio – relegare – a lega din nou. Apoi am discutat alte definiții descriptive care pornesc de la istoria religiilor, filosofia religiilor, sociologia și psihologia religiilor. La sfârșit am analizat definiția reală a religiei. Astfel am concluzionat că religia este un ansamblu de activități teoretice și practice, afective și speculative, interioare și exterioare care au ca obiect sacrul sau divinul.

Religia implică omul întreg și urmărește atingerea unui scop dublu: Dumnezeu și omul împlinit. Mai multe detalii în filmul postat mai jos. Urmează cursul 3. Pe curând!

  • 22 octombrie 2020
Mircea Eliade: 110 ani de la naștere

Mircea Eliade s-a născut la București, în 9 martie 1907, în toiul răscoalei care a cuprins toate provinciile României. Prin naștere, s-a considerat o sinteză, pentru că tatăl său era moldovean, iar mama olteancă. Familia i-a îngăduit totul: să călătorească, să cumpere cărți, să studieze, i-a oferit o mare libertate. A ajuns un mare savant al istoriei religiilor, despre care a publicat studii și cărți importante. În acest domeniu, astăzi, e considerat un clasic. Iată părerea lui despre legătura dintre simbolurile religiei și descoperirile tehnice din istoria omenirii:

«Mi se pare că mesajele emise de simbolurile fundamentale revelează o lume plină de semnificații care nu se reduce numai la experiența noastră istorică și imanentă. „Cerul pustiu …” Este o minunată metaforă pentru omul modern ai cărui strămoși credeau cerul locuit de ființe antropomorfe, zeii; și, bineînțeles, cerul e gol de aceste ființe. În ce mă privește, cred că tot ce ne este revelat prin religii și prin filosofiile pe care acestea le inspiră – mă gândesc la Upanișade și la budism, la Dante, la daoism … – atinge ceva esențial și ceva ce noi putem asimila. Bineînțeles, aceasta nu se învață pe de rost ca ultima descoperire științifică sau arheologică. Ceea ce spun acum, o spune în numele meu personal, fără să fac din aceasta o consecință filosofică în urma muncii de cercetare a istoricului religiilor. Dar, la urma urmei, răspunsul lui Sartre și al existențialiștilor nu-mi convine: acest „cer pustiu”. Sunt mai degrabă atras de „gnoza de la Princeton”, de pildă. Este surprinzător să vezi cum cei mai mari matematicieni și astronomi de astăzi, care au crescut într-o societate în întregime desacralizată, ajunge la niște concluzii științifice, chiar filosofice, foarte apropiate de anumite filosofii religioase. Este surprinzător să vezi fizicieni, mai ales astrofizicieni și specialiști ai fizicii teoretice, reconstruind un univers în care Dumnezeu își are locul său, precum și ideea de cosmogonie, de Creație. Toate acestea seamănă cu monoteismul mozaic, dar fără antropomorfism; sau ne trimit la anumite filosofii indiene pe care acești savanți le ignorau. Acest lucru este foarte important. (…).

Deja de mult m-am hotărât să păstrez un fel de discreție cu privire la ceea ce cred sau nu cred. Dar străduința mea a fost mereu să-i înțeleg pe cei ce cred în ceva; pe șaman sau pe yoghin sau pe australian, în aceeași măsură ca pe un mare sfânt, pe un Eckhart, un Francisc de Assisi. Vă voi răspunde deci în calitatea de istoric al religiilor. Omul fiind ceea ce este, adică nefiind un spirit sau un înger, este evident că, pentru el, experiența sacrului are loc printr-un anumit corp, printr-o anumită mentalitate, un anumit mediu social. Vânătorul primitiv nu izbutea să înțeleagă sfințenia și taina fecundității pământului, așa cum o va face cultivatorul. Între aceste două orizonturi de valori religioase, ruptura este evidentă. Înainte, oasele vânatului aveau o semnificație sacră; iar apoi, valorile religioase se vor referi îndeosebi la bărbat și la femeie, a căror unire are drept model hierogamia cosmică. Dar ceea ce e important pentru istoricul religiilor e faptul că inventarea agriculturii îi va permite omului să înțeleagă caracterul ciclic al vieții. Vânătorul știa, bineînțeles, că vânatul se înmulțește primăvara. Dar cel ce va surprinde relația cauzală între sămânță și recoltă, și analogia între sămânța vegetală și sămânța omenească, va fi agricultorul. Totodată se va afirma importanța economică, socială și religioasă a femeii. Așadar, vedeți cum printr-o descoperire tehnică, agricultura, o „taină” și mai profundă decât aceea cu care se măsura vânătorul, s-a revelat conștiinței omului: el descoperea că întreg cosmosul este un organism viu, supus unui ritm, unui ciclu în care viața e în chip necesar și intim legată de moarte, căci sămânța nu poate renaște decât prin propria sa moarte. Această descoperire tehnică i-a dezvăluit și propriul său mod de a exista. Tot în neolitic iau naștere metaforele care se prelungesc până în Vechiul Testament și până în zilele noastre: „Omul este ca iarba câmpului”, și așa mai departe. Temă pe care nu trebuie s-o înțelegem ca pe o tânguire din cauza caracterului efemer al plantei, ci ca pe un mesaj optimist: înțelegerea circuitului veșnic al vegetației și al vieții … Prin urmare, pentru a-mi preciza răspunsul, e sigur că în urma unei schimbări radicale de tehnologie, vechile valori religioase sunt, chiar dacă nu desființate, cel puțin slăbite; iar noile valori se bazează pe alte condiții economice, iar tocmai această economie nouă va revela o semnificație religioasă și creatoare. Importanța agriculturii nu este mai mică pentru istoria spiritului decât pentru istoria civilizației materiale. Unitatea vieții și a morții nu era evidentă în experiența vânătorului; dar a devenit în urma muncii agricole. (…)

Da, cred că toate aceste descoperiri tehnice au creat prilejuri ca spiritul uman să surprindă anumite structuri ale ființei care erau mai greu de surprins înaintea acestor descoperiri. Vânătorul era conștient, firește, de ritmul anotimpurilor. Dar acest ritm nu era centrul construcțiilor teoretice care dădeau semnificație vieții omenești. Agricultura a dat prilejul unei uriașe sinteze. Rămâi fascinat când descoperi cauza acestei noi viziuni a lumii: munca pământului. Această viziune a lumii înseamnă: identitate, omologie între femeie, pământ, lună, fecunditate, vegetație; și tot așa, între: noapte, fecunditate, moarte, inițiere, înviere. Întreg acest sistem a fost posibil datorită agriculturii. De asemenea, gândiți-vă la uriașa și minunata construcție numită imago mundi care s-a suprapus reprezentării timpului ciclic și care n-a fost posibilă decât odată cu crearea orașelor. Bineînțeles, omul a trăit întotdeauna într-un spațiu orientat, cu un centru și cele patru direcții cardinale: acestea sunt datele experienței sale imediate a lumii. Dar orașul a îmbogățit într-atât acest sens al spațiului încât s-a propus ca imagine a lumii. Toate culturile urbane s-au întemeiat pe moștenirea neolitică. Și valorile anterioare – rodnicia pământului, însemnătatea femeii, valoarea sacramentală a unirii sexuale -, toate aceste valori au fost integrate în edificiul culturii noastre urbane. În zilele noastre această cultură e pe cale, nu tocmai să dispară, dar să se schimbe, în însăși structura ei. Nu cred totuși că revelațiile primordiale ar putea să dispară, pentru că viața noastră nu încetează să se desfășoare în ritmul cosmic fundamental: zi și noapte, iarnă și vară, viață diurnă și viață a viselor, lumină și întuneric. Vom cunoaște alte forme religioase care poate nu vor fi recunoscute ca atare, și care, la rândul lor, vor fi condiționate de un limbaj nou și de societatea viitoare. Este adevărat însă că, până în clipa de față – și nu vorbesc numai de „religie” -, omul n-a fost încă îmbogățit, din punct de vedere spiritual, de ultimele descoperiri tehnice așa cum fusese prin descoperirea metalurgiei sau a alchimiei.»

Din Mircea Eliade. Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet, Încercarea labirintului, trad. Doina Cornea, Ed. Humanitas, București 2007, pp. 128-132.