Wilhelm Dancă

Recunoștința este o altă față a credinței. Am vorbit duminica trecută despre încrederea ca mod de a înțelege credința. Din păcate și încrederea, și recunoștința sunt virtuți rare în lumea în care trăim. Să ne mai mirăm că și credința în Dumnezeu, în Isus Christos, în viața de dincolo suferă? Sau că nu este considerată un lucru serios, care contează cu adevărat? Am auzit mulți părinți care se plâng de copilul (copiii) lor că sunt nerecunoscători. Se lamentează că nu-i sună, nu-i vizitează, nu-i ajută, deși au nevoie să le audă glasul, să le vadă chipul.

Trecând într-un alt registru, cum ar fi școala, învățătorii și profesorii se plâng și ei că recunoștința a dispărut din comportamentul copiilor și al familiilor din care provin. Pe cale de consecință sunt repede dați uitării, fiind considerați un fel de jucării stricate. Durerea le crește când aud de la unii dintre studenți și părinți că serviciul oferit de profesori este plătit. Prin urmare buisness is buisness. Fără sentimente. Doar calcule. Din păcate am transformat parțial și Biserica, și școala, și familia, într-o instituție publică de prestări servicii. Neîndoielnic lucrul acesta se întâmplă și din cauza comportamentului preoților, al profesorilor sau al părinților. Dar la neglijența lor aș vrea să adaug și spiritul societății în care trăim.

Societatea de consum centrată pe consum, competiție și eficiență nu vrea să lucreze cu valori precum recunoștința. Decât doar din interes, adică pentru a mări eficiența. Într-adevăr, unii dintre susținătorii societății neocapitaliste se simt deranjați de lucrurile, dar și de persoanele, care nu sunt de utilitate publică. În societatea contemporană recunoștința nu aduce profit. De exemplu, la ce mai este bună literatura, filosofia, teologia? Sau, pe scurt, la ce servesc științele umaniste? Dacă nu produc nimic, trebuie scoase din planul de învățământ, sau redus numărul de ore, de profesori.

Într-un mod asemănător sunt tratați copiii și bătrânii, sunt un fel de persoane care deranjează. De aceea scade numărul copiilor, pentru că, printre altele, trăim într-o lume egoistă. Fiind victime ale aceluiași spirit individualist, bătrânii ajung să trăiască marginalizați, izolați în case speciale sau abandonați. Parcă sunt un fel de cutii goale care nu mai au loc în casă. Trist. Foarte trist.

În Evanghelia de azi (Lc 17, 11-19) Domnul Christos se întreabă cum se face că din cei zece leproși vindecați doar unul a manifestat recunoștință? Iar acela era străin. Întrebarea conține cumva și răspunsul. Se întâmpla în vremea lui Isus, dar se întâmplă și azi, ca oamenii să devină foarte atașați de reguli, de rituri, de tradiții, de obiceiurile și de locurile comune. Din cauza lenei, oboselii, obișnuinței, îmbătrânirii, comodităților de tot felul. Dar ajungă să fie atât de atașați încât pierd din vedere spiritul acestora. Un străin îi poate trezi la realitate. Sau educația centrată pe prioritatea realității în raport cu ideea. Acest tip de educație a fost propusă de sfântul Ioan Henric Newman, canonizat astăzi de Papa Francisc. De aceea străinul și omul educat au curajul de a manifesta recunoștința.

NB. În predica înregistrată am făcut referință la un principiu educațional formulat de John Henry Newman în lucrarea lui „The Idea of a University” (Ideea de universitate din 1852). Astfel, în educație trebuie să trecem de la noțiuni și termeni la realitate. Acest lucru e valabil și în lumea credinței. Ea nu trebuie să rămână noțională, ci trebuie să devină realitate trăită. Vă rog să mă iertați pentru că în omilia de azi am făcut trimitere greșită vorbind despre un document al Papei Francisc. Era vorba despre prioritatea realului în raport cu ideea, dar despre asta Papa vorbește nu în Amoris laetitia (Bucuria iubirii din 2016), ci în exhortația apostolică Evangelii gaudium (Bucuria Evangheliei din 2013)), nr. 231. Mai multe detalii cu privire la recunoștință, dar și câteva exemplificări, în predica postată mai jos.