Wilhelm Dancă

În această duminică, 12 octombrie 2025, am meditat Evanghelia după Luca 17, 11-19. Aici este vorba despre vindecarea a zece leproși. Dintre toți, unul singur se întoarce la Domnul Isus și-i mulțumește. Și acesta era un străin, adică un samaritean. Mesajul fragmentului biblic este că nicio religie nu mântuiește dacă îl respinge pe Domnul Christos.

Am subliniat trei aspecte importante.

Mai întâi am spus că suntem invitați să părăsim „religia” care nu vindecă sau nu mântuiește și să trecem la credința în Isus. Se poate întâmpla ca religia noastră să fie egoistă, uscată, rigidă sau să fi devenit ideologie. În cazul acesta religia nu-și mai împlinește menirea, adică nu mai face legătura între om și Dumnezeu, între om și ceilalți oameni.

Al doilea lucru remarcat a fost în legătura cu figura „străinului”. În timpul lui Isus străinul era considerat mesager divin. Străinul era purtător de revelație, de noutate, prospețime. Lumea civilizată a început în momentul în care străinul a devenit oaspete. Civilizația iubirii inaugurată de Domnul Isus se bazează pe empatie față de străin. Am spus că trebuie să fim empatici față de străinii de lângă, de exemplu față de sri-lankezi. Au multe să ne spună în priviță trăirii religioase.

În fine am atins și problema recunoștinței sau a aducerii de mulțumire. Cicero spune că recunoștința este mama tuturor virtuților. Pentru creștini, aducerea de mulțumurie este un semn de umilință, de încredere în Domnul, de la care vin toate darurile. Printre aceste daruri sunt viața ca atare și faptele bune ale omului. Ne-am amintit un gând al Fericitului Vladimir Ghika. El spune că prin ingratitudinea celorlalți față de noi ne asemănăm cu Dumnezeu. Am invitat pe cei prezenți să multiplice actele de mulțumire, așa cum facem la Rugăciunea euharistică, miezul Sfintei liturghii. Actele de mulțumire, oricare ar fi ele, dezvoltă în noi o putere specială, și anume puterea euharistică.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi, în catedrala „Sfântul Iosif” din București am meditat Luca 17, 11-19. Este vorba despre vindecarea celor 10 leproși. Toți se vindecă însă doar unul se întoarce și-i mulțumește lui Isus. Titlul omiliei se inspiră din „Odă în metru antic”. Spunea M. Eminescu: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Unii spun că este cel mai frumos vers din toată literatura română. L-am parafrazat și am spus că putem să învățăm nu să murim, ci să trăim. Întâlnirea cu Christos poate să ducă la schimbarea verbului a muri cu a trăi.

În prima parte a omiliei am explicat de ce a făcut Isus semne, fapte de putere sau minuni. Ele prevestec Împărăția lui Dumnezeu și devin motive de credibilitate pentru a crede în mod liber în Christos.

Apoi m-am oprit la câteva provocări ale minunii vindecării leprosului străin.

Prima este trecerea de la christofilie sau creștinofilie la filoxenie. Adică, să ne deschidem spre necunoscut, pentru că acest fel de întălnire rodește. De aceea să trecem de la iubirea creștinilor, iubirea între creștini, la iubirea străinilor. Ei pot să ne învețe cum să devenim mai disponibili și roditori în credință.

A doua e legată de boala de lepră, astăzi. Se poate numi singurătate, izolare, autosuficiență, egoism, indiferență, oboseala de a fi sau de a trăi. Neîndoielnic boala prevestește moartea. Cum suportăm suferința, boala, singurătatea? Eminescu spunea că „nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Dar noi putem schimba versul, după întâlnirea cu Christos. Astfel putem spune „nu credeam să-nvăț a trăi vreodată”. Scriptura spune că cel drept, deci și ucenicul, va trăi prin credință.

Vorbind despre a treia provocare m-am referit la diferența dintre recunoștință și mulțumire. Recunoștința pregătește terenul mulțumirii. Putem să devenim euharistici, oameni care mulțumesc lui Dumnezeu și oamenilor, dacă vom fi recunoscători.

În concluzie prin credință putem să ne vindecăm și să ne salvăm. Unii doar s-au vindecat (ceilalți 9 leproși), dar nu s-au mântuit. Pentru că nu i-au mulțumit (euharisteo) lui Christos pentru minunea săvărșită în viața lor. O vorbă evreiască spune, cu haz și cu tâlc: „Să vină Mesia, sigur, dar eu să nu fiu de față!”. Cartea Apocalipsei se termină cu aceste cuvinte: „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22, 20). Oare suntem pregătiți pentru (a doua) venirea lui Mesia?