Wilhelm Dancă

Prieteni, deschizând linkul de mai jos puteți să ascultați o meditație la Evanghelia după Marcu 10, 3-45. Am vorbit despre idolul puterii, care corupe oamenii, mereu și peste tot. În biserică să nu fie ca în lumea civilă, totuși. În comunitățile creștine cine vrea să fie mare trebuie să fie slujitorul tuturor. Iubirea este cheia de înțelegere a puterii pentru a-i sluji pe alții.

Apoi am descris profilul discipolului. Acesta trăiește ca Isus, care nu a venit să fie slujit ci să slujească. Și încă ceva, ca să-și dea viața pentru alții. Sau, să trăiască și să moară pentru alții. Am sintetizat sensul Evangheliei de astăzi în expresia „viața pro” sau „existența pro”, adică din iubire, cu și pentru alții. Nu este ușor să trăiești o viață cu și pentru alții. Este ceva împotriva curentului individualist din societatea contemporană.

Să fim curajoși! Domnul Christos e prezent în credincioșii care trăiesc cu și pentru alții. Cu alte cuvinte, împotriva curentului dominant. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Iertarea este o temă foarte delicată. Se vorbește mult despre ea, dar nu se pune în practică decât rareori. Chiar și atunci când spunem „Tatăl nostru” nu ne gândim la conținutul cuvintelor „Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”. Cauzele sunt multe. Rostim rugăciunea în mod automat, ca o moară hodorogită. Așa ne-am învățat. Spunem multe cuvinte, dar fără inimă, doar cu gura. Apoi, poate nu am făcut niciodată experiența iertări, nici în familie, nici printre prieteni, nici în comunitate. În fine, poate nu știm ce înseamnă iertarea.

Potrivit rădăcinilor lingvistice iertarea provine din cuvântul latin „libertare”. Cu alte cuvinte, a ierta înseamnă a elibera pe cineva de vinovăție sau de pedeapsa meritată pentru o greșeală. Cine trăiește această eliberare se naște din nou. Se poate spune, lărgind puțin imaginea, că iertătorul trăiește în cel iertat precum o mamă în copilul ei.

Dacă iertarea nu este acceptată în acest fel, ca eliberare de vinovăție, înseamnă că persoana incapabilă să ierte nu are experiența iertării. Părinții joacă un rol important în această privință. Sunt fereastra prin care intră în casă iertarea lui Dumnezeu Tatăl. De aceea, ei au misiunea să-i învețe pe cei mici să ceară iertare și să le acorde iertarea când o cer. Să facă exerciții de iertare reciprocă. Astfel se va schimba fața lumii.

Parabola din evanghelia de astăzi (Mt 18, 21-35) ne ajută să înțelegem mai bine cum stau lucrurile cu iertarea. Există întotdeauna cineva care iartă și cineva care cere iertare. Ambele situații presupun existența unor personalități puternice. Cine iartă sau cine acordă iertare nu este un om slab de înger, ci un om foarte puternic.

Din păcate, astăzi, asemenea oameni sunt rari. Exercițiul puterii de dragul puterii îi transformă pe cei victorioși în victime sau invers. Am arătat împreună cu Simone Weil că, printre altele, efectele negative ale puterii cu orice preț se termină cu transformarea celor supuși ei în obiecte sau lucruri. De asemenea, folosindu-mă de analizele Hannei Arendt, am subliniat că numai iertarea poate rupe simetria urii și ne poate scoate din cercul vicios al vinovăției și al răzbunării.Poporul creștin este un popor al iertării. De aceea, iertăm, pentru că am fost iertați. Și dacă iertăm, atunci avem privirea blândă și senină asupra lumii. Suntem asemenea lui Dumnezeu milostiv. Mai multe detalii găsiți în articolul postat mai jos.

La ce este bună averea, sau puterea, ori talentul, sau faima, dacă nu ai prieteni? La nimic. Am comentat astăzi parabola despre administratorul necinstit (Lc 16, 1-16) și am ajuns la această concluzie. Viața are sens dacă ai prieteni, nu bani. În momentele de încercare, și nu numai, ajungem să ne întrebăm: care este sensul vieții? De ce trăiesc? Atunci suntem în locul administratorului necinstit. Ne dăm seama că am primit viața și nu știm ce să facem cu ea. Sau că am folosit-o necinstit. Sau că am încercat să ne facem prieteni? Poate că da, poate că nu, încă.

Parabola administratorului necinstit este legată de parabola tatălui milostiv (Lc 15). Într-un anumit fel Domnul Christos continuă parabola de duminica trecută fiindcă ne spune că sensul vieții nu este în averea revendicată. Această atitudine a fost adoptată de fiul risipitor. De asemenea, sensul vieții nu este în averea supravegheată cu ochi vigilent de fiul mai mare. Sensul vieții este în atitudinea tatălui milostiv care se împarte pe sine (substanța) fiilor săi. Nu am citit nicăieri că tatăl milostiv le-a povestit fiilor săi parabola administratorului necinstit. Dar prea se leagă între ele. De aceea, cred că le-a povestit-o.

Ce ne învață administratorul necinstit? Mai întâi să ne călăuzim în viață după principiul realității. Sunt lucruri pe care știm și putem să le facem, iar pe altele nu. Administratorul spunea: „să sap, nu pot; să cerșesc, mi-e rușine” (Lc 16, 3). Să faci ceea ce nu știi sau ceea ce nu poți este un semn clar că ai pierdut sensul vieții. Devii pericol public. Totuși, când ajungi în asemenea situații, precum cea a administratorului necinstit, soluția este la îndemâna ta. Trebuie să devii creativ, să ai imaginație și să găsești drumuri de ieșire.

Mesajul parabolei se adresează și celor bogați, și celor săraci. Esențialul este acesta: cu ajutorul averii (inclusiv ființa proprie, care este un dar primit) să ne facem prieteni. Să devenim asemenea Tatălui ceresc, care a iubit atât de mult lumea, încât ni l-a dat pe Fiul său (In 3, 16). Sau, să devenim asemenea, tatălui milostiv din parabola fiului risipitor (Lc 15), care s-a împărțit pe sine (substanța sa) fiilor săi. Sensul vieții constă în mărirea familiei de prieteni cu ajutorul bunurilor moștenite sau câștigate prin muncă cinstită. Am dat mai multe exemple în omilia de azi. Unul dintre ele se referă la actorul Paul Newman, care și-a făcut foarte mulți prieteni cu ajutorul averii sale. Vă recomand să-l vedeți în filmul „Culoarea banilor” (1986, regizor Martin Scorsese). Detalii găsiți mai jos.