Wilhelm Dancă

În duminica a II-a după Nașterea Domnului, am meditat din nou Prologul Sfântului Ioan 1, 1-18. Am pornit de la faptul că doar creștinismul vorbește despre participarea omului la viața divină. Mistica orientală (budistă, hinduistă) pretinde că omul poate să fie chiar Dumnezeu. Islamul și iudaismul susțin o distanță radicală între Creator și creatură. Pentru a ilustra participarea omului la viață divină am selectat trei versete din Prolog.

Primul: „Cuvântul era adevărata lumină care luminează pe tot omul care vine în lume” (v. 9). Prin Cuvântul sau logosul (în greacă) care exista înainte de crearea lumii, au fost făcute toate lucrurile. De aceea, unii Sfinți Părinți au vorbit despre fragmente ale logosului în creație. Dacă logosul este lumina care luminează creația, atunci în lucrurile făcute există frânturi de lumină. Primul pas pentru a participa la viața divină e să respectăm lumina din oameni, animale și lucruri. Să nu păcătuim împotriva luminii din făpturile creației!

Al doilea: „A venit la ai săi și ai săi nu l-au primit” (v.11). În cazul de față „ai săi” poate avea mai multe sensuri. Astfel, poate să facă trimitere la poporul iudeu. Am spus că „respingerea lui Christos” nu poate fi imputată întregului popor iudeu, ci doar unora dintre iudei. Sensul profund este că „ai săi” semnifică umanitatea în ansamblu și persoana fiecărui om în concret. Aici este vorba despre respectul sau iubirea față de demnitatea ireductibilă a fiecărui om. Participarea omului la viața lui Dumnezeu implică un asemenea comportament „divin”.

Al treilea: „Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi” (v. 14). Este un verset celebru din Evanghelia după Ioan. Am subliniat termenul „a locuit”. A locui într-o locuință și a primi pe cineva în propria locuință. Din perspectiva omului, locuința înseamnă stabilitate. Acest termen înseamnă să fim stabili în relația cu Dumnezeu. Din perspectiva lui Isus Christos, locuirea între noi înseamnă răbdare cu fiecare om până când El este acceptat sau primit.

În final, am spus că Goethe are dreptate când afirmă în introducerea poemului „Faust” că „l-a început a fost fapta”. „Cuvântul” în română e traducerea lui „Verbum” din latină, care înseamnă și verb, adică acțiune sau faptă. În participarea omului la viața divină contează faptele, nu vorbele. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.