Wilhelm Dancă

Am publicat anul trecut un articol despre prietenia dintre Mircea Eliade și Paul Ricoeur. De fapt, lucrarea a fost rezultatul comunicării prezentate la Centrul „Sfinții Petru și Andrei” din București cu ocazia unui colocviu dedicat Memoriei și Memorialului.

Am încercat să spun direct că prietenia dintre Mircea Eliade, expert în istoria religiilor, și Paul Ricoeur, filosof dedicat fenomenologiei și hermeneuticii, a fost un drum cu două sensuri. S-au îmbogățit reciproc și au rămas liberi în domeniile lor de cercetare.

Totodată, în mod indirect, am transmis un mesaj că prietenia este una dintre cele mai înalte forme de iubire, iar omul care o descoperă și o prețuiește înțelege că viața merită trăită tocmai datorită prietenilor.

Articolul a fost publicat în volumul „Memorie și Memorial. Reflecții teologice, istorice, filosofice și filologice”, editat de C. Leblanc, L. Dîncă, S. Nicolae și J.-F. Petit, și publicat de editura Galaxia Gutenberg în 2024.

Menționez că articolul este în limba franceză.

Vă doresc lectură plăcută și, dacă Domnul vrea, să vă trimăt un prieten!

Dacă doriți să citiți articolul, deschideți linkul de mai jos!

https://wilhelmdanca.ro/wp-content/uploads/2025/09/Mircea-Eliade-et-Paul-Ricoeur.pdf

Învierea se celebrează 50 de zile. Astăzi, în a III-a Duminică a Paștelui, am comentat Evanghelia după Ioan 21, 1-19.

Am remarcat că apariația lui Isus Înviat are loc într-o zi obișnuită de muncă. Dar, cumva, e o zi aparte. De ce? Pentru că pescuitul celor șapte ucenici, în frunte cu Petru, nu a fost încununat de succes. De asemenea, apariția s-a petrecut într-un loc obișnuit, pentru apostoli, și anume Galileea. Aceste sublinieri au rostul lor. Am vorbit despre ele în meditația de astăzi.

Am spus răspicat că, fără legătura cu Învierea, Biserica se transformă într-un ONG sau un partid cu o anumită ideologie, adică partizană.

Dar ce înseamnă Învierea pentru Biserică? Ne spun cele două personaje principale ale Evangheliei din această Duminică: Petru și Ioan. Petru este simbolul instituției, iar Ioan al charismei. Și unul, și celălalt sunt necesari, vitali, în existența Bisericii. Lucrarea lor este roditoare potrivit iubirii pe care o au față de Christos Înviat.

Petru se îmbracă după ce Ioan îl recunoaște pe Isus Înviat, confirmând ce a spus Ioan: „E Domnul!”. Aici este vorba de un simbol al hainei „iertării” sau „milostivirii”. Această „haină” pune capăt urii, dușmăniilor, violențelor.

Dacă vrem să traducem în practică legătura cu Isus Înviat, să ne îmbrăcăm în iertare. Să iertăm și să ne lăsăm iertați! În cuvinte obișnuite, trăirea Învierii înseamnă să fim drăguți unii cu alțiii sau amabili. Adică, prin Înviere devenim mai umani. E puțin lucru, astăzi? Nu cred.

Detalii în articolul postat mai jos.

În sărbătoarea Sfântului Iosif, patronul Bisericii universale, am meditat Evanghelia după Matei 1, 16.18-21.24. M-am oprit la ideea paternității în contextul actual al societății noastre. Apoi am pus-o în oglindă cu exemplul de paternitate asumată al Sfântului Iosif. Am arătat că autoritarismul nu dă roade. Tații trebuie să devină prieteni cu copiii lor.

Am vorbit la început și despre faptul că astăzi, 19 martie, este Ziua tatălui în lumea catolică. Am remarcat criza prin care trece paternitatea, astăzi, adică relația dintre tată și fiu/fii. Am sugerat o soluție practică, adică tații de adolescenți să se întâlnească și să-și împărtășească experiențele.

Școala de paternitate a Sfântului Iosif am configurat-o ținând cont de trei cuvinte cheie din Evanghelia sărbătorii. Primul, vorbind despre Maria, „a voit să o lase în ascuns” (v. 19). Am dezvoltat rolul tatălui față de copil, și anume discreția. Tatăl trebuie mereu să fie în umbra copilului. Sau, să-l însoțească de la distanță, dar să fie prezent cu copilul său. Al doilea cuvânt cheie, „îi vei pune numele de Isus” (v. 21). Acest cuvânt, Isus, Iosif l-a rostit în momentul circumciziunii, adică opt zile după nașterea fiului. Se zice că Iosif nu a rostit niciun cuvânt, totuși, unul l-a spus, și anume „Isus”. Numele lui înseamnă că Domnul va mântui poporul de păcatele sale. Al treilea cuvânt, „Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul” (v. 24), adică a împlinit voia Domnului. Cum? Cu multă disponibilitate, dăruire și curaj.

În concluzie, participăm la paternitatea reușită a Sfântului Iosif, dacă suntem discreți, împlinim mereu voința lui Dumnezeu și rostim fără teamă și în public cuvântul „Isus”.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Dragi prieteni,

În timpul sfintei liturghii de multe ori preotul se adresează celor prezenți cu apelativul „frați și surori”. Trebuie să recunoaștem că, astăzi, această formulă de adresare nu face pe nimeni să tresară și să se întrebe: Serios? Pe bune? E chiar așa cum spune părintele? Chiar sunt fratele și sora celui de lângă mine? Și dacă da, ce fel de frate sau soră? Nu cumva ne-am obișnuit cu aceste cuvinte și ele nu ne mai impresionează în nici un fel? Nu cumva aceste cuvinte, pentru noi, au rămas cuvinte moarte sau simple etichete?

Evident, frățietatea despre care se face vorbire la biserică este de ordin spiritual. Este o frățietate diferită de cea pe care o implică legăturile de sânge în familie. De asemenea, este o frățietate diferită de cea care s-ar cuveni să existe în societatea civilă, altfel decât acea frățietate pe care Aristotel o numea prietenie și o înțelegea drept comuniune de gusturi, de aspirații, de valori și idealuri. Frățietatea spirituală se naște din legătura existențială comună pe care cei credincioși o au cu Isus Cristos, Cuvântul întrupat. Într-un anumit fel Cuvântul lui Dumnezeu are rolul de sân matern; ne găzduiește pe toți, ne formează pe toți, ne împrumută trupul său mistic, focul arzând și chipul său luminos. De aceea, frații spirituali născuți din Cuvântul lui Dumnezeu se cunosc și recunosc din privire, după chip, căci pe fața și în ochii lor rămâne urma Cuvântului divin. Da, așa este, dacă nu dăm atenție Cuvântului lui Dumnezeu, nu-l punem în practică, atunci expresia „frați și surori” sună a ceva gol, fals, neadecvat stării noastre spirituale, sună ca un fel de semnal de atenționare, invitându-ne să primim Cuvântul divin cu bucurie și să-l lăsăm să rodească în noi acele fapte care sunt conforme cu voința lui Dumnezeu.

Putem să vestim acest Cuvânt creator cu limba noastră de carne, dar și cu limba faptelor, limba vieții de zi cu zi. O coincidență fericită m-a făcut să amintesc la sfârșitul liturghiei de azi, la care au participat foarte mulți credincioși, de sfântul Anton de Padova, a cărui relicvă – limba lui neputrezită – a fost prezentă pe altar cu ocazia pelerinajului antonian organizat la catedrala sf. Iosif din București. Într-adevăr, Dumnezeu l-a răsplătit cu acest dar extraordinar, ca limba lui de carne, cu ajutorul căreia a explicat atât de frumos și convingător Cuvântul lui Dumnezeu, să rămână vie, neputrezită. Renumele lui de foarte bun cunoscător și trăitor al Cuvântului lui Dumnezeu l-a făcut pe Papa Grigore al IX-lea să spună despre dânsul că era „chivotul Noului Testament și dulapul Scripturii divine”.

Lucruri la fel de frumoase să spună Domnul și despre noi, dar pentru asta trebuie să scoatem Cuvântul său de la naftalină, din cărți și să-l împlinim în viață. Doar așa putem să fim și să devenim mai mult frați spirituali, prieteni, creștini care își umplu viața cu viață!

Mai jos puteți să ascultați predica de azi, 10 iunie 2018: