Wilhelm Dancă

Rugăciunea are o putere extraordinară. Unește contrariile, îl unește pe om cu Dumnezeu, pe cel păcătos cu cel sfânt, pământul cu cerul și așa mai departe. Dar pentru asta se cere îndeplinită o condiție, și anume să fie făcută bine! Există multe feluri de rugăciune, nu doar rugăciuni de laudă, de mulțumire, de cerere, particulare sau comunitare etc. Având un caracter personal, putem spune că există atâtea feluri de rugăciune câți oameni sunt. Într-adevăr, dacă analizăm cu atenție felul în care cineva se roagă, vom descoperi interiorul ființei rugătorului, mai exact caracterul acestuia.

Acest lucru l-am desprins din evanghelia duminicii de astăzi (Lc 18, 9-14) și l-am meditat împreună cu credincioșii prezenți la liturghia de la catedrala sf. Iosif din București. Astfel, am descoperit și am analizat împreună două feluri de rugăciune. Rugăciunea fariseului și rugăciunea vameșului. Ele sunt deosebite pentru că persoanele lor sunt diferite. Noi avem câte puțin din fiecare. Pe care o practicăm mai des?

Fariseul este bogat în fapte bune, atât de bogat încât în el nu mai poate intre nici milostivirea lui Dumnezeu. Este plin de sine, se mândrește cu faptele lui bune. Această revărsare egoistă a sinelui îi ocultează privirea. Nu poate să-l vadă pe Dumnezeu așa cum este, adică iubire, dar nici pe aproapele, imaginea lui Dumnezeu pe pământ. Rugăciunea lui nu ajunge la cerul iubirii milostive, ci la un fel de Dumnezeu contabil. Rugăciunea fariseului nu este invocare, ci revendicare. Are fapte bune, da, mai multe decât alții, de aceea Dumnezeu „trebuie” să-l asculte! Rugăciunea fariseului nu ține cont de un lucru fundamental, și anume că Dumnezeu este iubire, iar faptele bune ar trebui să fie un răspuns la această iubire. Rugăciunea revendicare se bazează pe iubirea exagerată de sine, ratează întâlnirea cu Dumnezeu și blochează comuniunea cu oamenii.

Rugăciunea vameșului este rugăciunea celui sărac în fapte bune. Golindu-se de sine pe dinăuntru, vameșul îi face loc lui Dumnezeu în casa ființei sale. Da, este bogat în exterior, în cele materiale, dar sărac de sine în interior. Trăiește din plin nevoia de Dumnezeu, de aceea îi adresează Domnului o rugăciune de invocare, nu de revendicare. Dumnezeul vameșului este Tată iertător, nu Judecător legalist sau contabil. Vameșul ne învață astăzi că umilința este condiția esențială pentru o rugăciune bună. Într-adevăr, după ce și-a recunoscut propria mizerie, vameșul i-a cerut Domnului: „Dumnezeului, îndură-te de mine păcătosul!” (Lc 18, 13). Rugăciunea păcătosului smerit trece dincolo de nori și ajunge la Dumnezeul milostiv. Rugăciunea fariseului îngâmfat ajunge la nori, dar nu trece dincolo, se întoarce pe pământ fără să aducă roade.

Pe scurt, din evanghelia de astăzi, a reieșit că smerenia este condiția pentru a primi darul rugăciunii care ajunge la Dumnezeu milostivire. Mai multe detalii despre acest aspect al vieții spirituale găsiți în omilia pe care o postez mai jos.

Despre idolatria eului a fost vorba în Evanghelia de astăzi, care a fost luată din sfântul Luca, capitolul 15. Experții în studii biblice afirmă că acest capitol este Evanghelia Evangheliilor. Aici se găsește esența mesajului pentru care Domnul Christos s-a născut, a pătimit, a murit și a înviat. Capitolul conține trei parabole, numite de specialiștii în Sfânta Scriptură „parabolele milostivirii”. În prima se vorbește despre oaia rătăcită, în a doua despre moneda pierdută, iar în a treia despre fiul pierdut. Ca în orice povestire orientală există și un sfârșit fericit. Oaia rătăcită este găsită, moneda pierdută este recuperată, iar fiul rătăcitor se întoarce acasă. De fiecare dată se face sărbătoare.

Avem aici o imagine a iubirii lui Dumnezeu Tatăl care se bucură ori de câte ori unul dintre fii sau fiicele sale rătăcite se întoarce la El. Această iubire este necondiționată, permanentă, gratuită, orice ar face fiul rătăcitor. Sau, orice s-ar întâmpla cu fiul care este prins în capcana „idolatria eului”, adică se înstrăinează de casă, de reguli, de morală, de credință etc. Această iubire divină se mai numește milostivire. Dumnezeu este milostiv și, de aceea, numai El poate fi cauza întoarcerii la demnitate de oameni sau de fii.

Am arătat în omilia de astăzi că unul dintre termenii care unește cele trei parabole este cuvântul „rătăcit”. Acest cuprinde și sensul de pierdut, înstrăinat, îndepărtat. În viață ni se întâmplă și nouă să fim rătăciți sau îndepărtați de casa Tatălui. Idolatria eului generează drumuri întortocheate și ne îndepărtează de drumul care duce la El. Așteptăm să fim strigați pe nume. Sau stăm cuminți într-o colț al casei cu speranța că vom fi găsiți și recuperați de Domnul nostru. De asemenea, se poate întâmpla ca să ratăm sensul unei relații și să ne pierdem pe noi înșine. Adică nu înțelegem sau nu voim să ne asumăm responsabilitățile specifice (de tată, de mamă, de copil etc.). Dorim să fim iubiți, dar nu vrem să ne angajăm la nimic. Iubire fără responsabilitate! Aceasta pare să fie deviza omului contemporan. Cum să ieșim din această capcană numită „idolatria eului”? Am arătat că există trei poli de referință identitară în cele trei parabole ale milostivirii din Lc 15: păstorul (femeia, tatăl), staulul (casa) și oaia rătăcită (moneda, fiul). Pe rând sau simultan putem să ne găsim în toate aceste trei ipostaze. Ce implică ele pentru noi? Drumuri de reconciliere (cu tatăl, cu frații, cu noi înșine). Detalii în predica postată mai jos.