Wilhelm Dancă

În duminicile care au rămas până la Advent suntem invitați să medităm asupra identității creștine. Suntem chemați să facem un bilanț spiritual al darurilor lui Dumnezeu în viața noastră. Cum le-am primit? La ce ne-au ajutat, dacă ne-au ajutat? Și alte întrebări asemănătoare legate de apartenența noastră la Împărăția lui Christos. De aceea Biserica propune spre meditare teme despre vigilență, atenție spirituală și responsabilitate. Dar și altele înrudite, cum ar fi semnele timpurilor, discernământul vizitelor lui Dumnezeu în istorie, înțelepciunea practică și determinarea în a-l alege pe Christos. Despre acest ultime două lucruri am vorbit în omilia de astăzi.

Am pornit de la parabola din evanghelia duminicii (Mt 25, 1-13), parabola celor zece fecioare, cinci nechibzuite și cinci înțelepte. Am constat încă de la început că acest subiect este reprezentat artistic într-o măsură redusă în Bisericile noastre, astăzi. În Evul Mediu, în Occident, fațadele multor biserici erau pline de mesajul parabolei. În catedrala „sfântul Iosif” din București este prezent sub forma unui vitraliu. Cam mică imaginea, dar frumoasă. Am folosit această imagine pentru a ilustra conținutul predicii. Prezența redusă a parabolei în arta creștină contemporană trădează diluarea spiritului de vinovăție și de responsabilitate din bisericile noastre.

Am intrat în miezul parabolei pentru a desprinde coordonatele formării responsabilității. Mai întâi am observat că fecioarele înțelepte au dat dovadă de inteligență practică. Au știut să se raporteze la realitatea fragilă, fragmentată a participării lor la nunta Mirelui cu ajutorul imaginației. S-au întrebat: oare Mirele nu va întârzia? Și și-au făcut provizii în ordinea spirituală, morală. Acest mod de raportare la lumea confuză și în mișcare din care facem parte este semn de umilință.

Apoi am arătat că fecioarele înțelepte au refuzat să dea uleiul lor la cele nechibzuite. Asta înseamnă că ucenicii lui Isus au lucruri care nu pot fi date la alții. În contextul Evangheliei este vorba despre pasiunea lor pentru Christos. Sau, în alți termeni, iubirea valorilor Împărăției exclude negocierile sau compromisurile. Sunt valori care nu au preț, care nu pot fi împrumutate, vândute sau date la alții. Pe aceste valori se construiește identitatea creștină.

Cum să ne raportăm la ucenicii nechibzuiți? Cuvântul „nechibzuință” se poate traduce cu prostie, stupiditate, inepție, nebunie. Deci, cum să ne comportăm față de cei „proști” când intră în joc apartenența la Împărăție? Evanghelia a sugerat un răspuns: nu negociem, nu vindem lucrurile sau valorile prin care ne identificăm.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.