Wilhelm Dancă

A doua meditație de astăzi la Ioan 2, 1-12 a fost dedicată credinței. A fost propusă la liturghia de la 12.15 din catedrala „Sfântul Iosif” din București. Am vorbit despre credința în Isus, care s-a manifestat pentru prima dată ca Fiu al lui Dumnezeu la nunta din Cana. Am ținut cont de personajele care participă la semnul săvârșit de Isus. De aceea, am vorbit despre credința mariană, credința ca prietenie cu Isus și credința prietenie între ucenici.

Credința Maicii Domnului este personală, interioară, slujitorială. Vede de la distanță și din vreme momentul de lipsă sau de încercare al aproapelui. Adică credința Mamei lui Isus vede când cineva „nu mai are vin”. Credința ca prietenie cu Isus face ca El să fie mereu prezent în noi. Și invers. Dușmanul iubirii nu este ura, ci obișnuința, spunea W. Shakespeare. Dacă vorbim despre adevăr, dușmanul acestuia nu este eroarea, ci plictiseala. Credința ca prietenie cu Isus poate derapa în obișnuință sau plictiseală. Și atunci nu mai este credință. Credința ca prietenie între ucenici este semnul apartenenței la Biserica lui Isus. Ce se întâmplă astăzi? Ucenicii nu se cunosc, decât în cercuri foarte mici, dacă se cunosc. Mai greu cu prietenia între ucenici, care ar trebui să fie o stare de spirit.

Dacă vrem ca Isus să se manifeste ca Fiu al lui Dumnezeu, să căutăm să avem o credință mariană, de prietenie cu Domnul și cu ucenicii.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am meditat astăzi de două ori la Evanghelia după Ioan 2, 1-12. Aici este vorba despre Nunta din Cana Galileei. Prima meditație a fost în cadrul liturghiei de la ora 8. Aceasta a fost transmisă de TVR2. Am prezentat a doua meditație în timpul liturghiei de la 12. 15. După această liturghie am prezentat pe scurt cartea „Meditații la Evanghelia după Ioan”. Este vorba despre volumul VII din seria „Mysterium Christi”.

În introducere la prima meditație am spus că „nunta” la care vine Isus este nunta omului cu divinitatea. Am prezentat semnificația câtorva elemente din Evanghelia despre Nunta din Cana. Apoi m-am oprit și am comentat mai mult: „Nu mai au vin” (Ioan 2, 3). Această constatare îi aparține Mamei lui Isus, prezentă și ea la nuntă. Am spus că vinul obținut prin schimbare apei este simbolul bucuriei în Domnul. Am arătat ce înseamnă să nu mai fie vin la nivel de Biserică, de familie și de viață personală. Bucuria nu se argumentează, ci se trăiește și se transmite prin molipsire.

Detalii în articolul postat mai jos.

Schimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileii este prima minune săvârșită de Isus. Evenimentul are o încărcătură simbolică. Sfântul Ioan Evanghelistul vorbește despre ceea ce s-a întâmplat la nunta din Cana (In 2, 1-11) pentru ca noi, asemenea primilor ucenici, să credem.

Este surprinzătoare precizarea din al doilea verset: „Și Mama lui Isus era acolo”. Dacă citim cu atenție evanghelia după Ioan, o mai găsim pe Mama lui Isus la sfârșitul vieții Fiului. Mai exact în timpul dialogului de pe Calvar, când Isus răstignit stă de vorbă cu Mama sa și cu ucenicul iubit (In 19, 25-27).

Concluzia evangheliei de astăzi este aceasta: după ce au văzut minunea, „ucenicii au început să creadă în El” (v. 11). Asta înseamnă că prezența Mamei lui Isus la începutul și la sfârșitul evangheliei are un rost. Într-adevăr, Maica Domnului l-a însoțit pe Isus în timpul activității sale publice, pe de o parte, iar pe de alta, ne este prezentată ca model de credință în Isus.

Pentru noi, nunta din Cana este o invitație la refacerea legăturii dintre Mama lui Isus și Biserică. Maica Domnului se află mereu în bucătăria relației noastre cu Christos. Vede imediat dacă avem sau nu mai avem vin, dacă legătura noastră cu Isus Domnul s-a transformat în datorie obositoare, apoasă.

De asemenea, nunta din Cana este o aducere aminte că participarea noastră la sărbătoarea întâlnirii cu Christos are ca ingredient principal vinul, adică bucuria. Oare de ce am despărțit sărbătoarea liturgică, religioasă de bucurie? Știm să ne bucurăm în afara Bisericii, dar la sfânta liturghie venim cu sughițuri, oftaturi, pe scurt, din datorie. Și ceea ce este și mai rău, ieșim așa cum am intrat. Suntem apă (oboseală, datorie, uscăciune religioasă) și la intrare și la ieșirea din biserică. Mai multe detalii despre modul în care putem depăși această situație găsiți în predica postată mai jos.