Wilhelm Dancă

Dragi prieteni,

Vă invit să citiți și să meditați câteva texte filosofice din opera lui Friedrich Nietzsche (1844-1890), care în timpul vieții sale normale, adică până să înnebunească, a căutat să se identifice cu Isus Christos răstignit și a trăit o relație paradoxală de iubire-ură față de Isus. Această lectură poate fi provocatoare pentru unii dintre noi, dar la sfârșit ne va transmite o întrebare: cine este Isus Christos pentru noi, pentru mine, azi?

Introducere

Religia a jucat un rol important în viața lui F. Nietzsche. Ca fiu de pastor protestant, a locuit mai mulți ani într-o casă parohială. A fost botezat și a fost crescut în credința protestantă, simțindu-se atras în copilărie și în anii tinereții de dimensiunea pietist cristocentrică a vieții creștine. Tot în această perioadă de timp chipul lui Christos răstignit a lăsat o impresie profundă în sufletul său și l-a determinat să caute o explicație a legăturii dintre durere și divinitate. În contextul reflecțiilor pe tema raportului „durere-divin” s-a cristalizat faimoasa lui expresie „Dumnezeu a murit”.

Concepția lui despre Isus Christos a fost influențată mai târziu de lecturile unor lucrări semnate de câțiva autori renumiți în epocă. Primul dintre aceștia a fost David Friedrich Strauss, care a scris o carte intitulată Viața lui Isus (1835-1836) și a interpretat conținutul Evangheliilor în cheie mitologică și poetică. De la Arthur Schopenhauer, după ce a citit cartea acestuia Lumea ca voință și reprezentare, a reținut caracterul nihilist, ascetic al creștinismului originar. În sfârșit, de la tânărul profesor de teologie Franz Overbeck, un prieten al său, a păstrat teza acestuia potrivit căreia credința nu se poate împăca cu știința și cu istoria, pentru că ascetismul este nota definitorie a creștinismului.

Dar și câțiva romancieri, în special ruși, cum ar fi Tolstoi și Dostoievski, au influențat modul lui de a se raporta la Isus Christos. Astfel, presupusul anticreștinism de fond al lui Nietzsche face să se întrevadă convingerile spiritualiste ale lui Tolstoi, care afirma că teologia, caracterul supranatural al creștinismului sunt mistificări ecleziastice. În „teologia” sa demistificatoare, Tolstoi spunea că Isus a negat Biserica (Sinagoga), statul, arta, cultura, știința, societatea, organizarea statală. Același lucru l-a susținut și Nietzsche. După ce a citit romanele lui Dostoievski, Amintiri din subterană, Amintiri din casa morții, Demonii, Idiotul și, probabil, Crimă și pedeapsă, Nietzsche a afirmat: „Dostoievski este singurul psiholog de la care am avut ceva de învățat!” Conceptele și convingerile lui Nietzsche despre rău, durere, moarte, suferință, boală, nebunie și chiar despre imaginea lui Christos au fost influențate de gândirea lui Dostoievksi. Pe urmele acestui romancier, Nietzsche a afirmat că Isus Christos a fost „Idiotul” adevărat, dar nu în sens de blasfemie. Polemizând cu E. Renan, Nietzsche a susținut că Isus nu a fost un fanatic, un geniu sau un erou, ci opusul acestora, și anume un „idiot”. Isus ar fi fost un fel de copil întârziat cu dese nevroze epileptice în mijlocul unui popor de șmecheri.

Cu referire la interpretarea imaginii lui Isus, să notăm faptul că Nietzsche a avut mai multe încercări de identificare cu Christos, de aceea s-a considerat pe sine nebun, idiot, nu sfânt; a voit să trăiască dincolo de bine și de rău, la fel ca Isus, adică să fie a-moral.

Înainte de a înnebuni complet, Nietzsche a manifestat o puternică iubire-ură față de Isus Christos, arătând în felul acesta că nu se simte liber față de Christos, dar nici indiferent. La Nietzsche se poate vorbi despre existența unor teme de mistică creștină, deși cu caracter parțial, pentru că se identifică în cele din urmă cu Isus Christos răstignit. A critica în mod vehement creștinismul și a străbătut un drum laic de descoperire a adevărului. Opera sa este plină de excese, semn că era neliniștit și căuta să se identifice de Isus, chiar dacă a apropiat figura lui Isus Christos de cea a lui Dionysos.

Pe urmele lui Dostoievski, Nietzsche l-a ales pe Christos, nu adevărul, deși această alegere dă mărturie despre dubla lui fidelitate, și față de Christos, și față de adevăr.

TEXTE SELECTATE

Incredibila credință

«105. Când auzim duminica dimineața sunând clopotele vechi, ne întrebăm: cum mai este posibil așa ceva! Lucrul acesta se face pentru un evreu crucificat cu două mii de ani în urmă, care spunea că este fiul lui Dumnezeu. Dovada unei asemenea afirmații lipsește. Neîndoielnic în vremurile noastre religia creștină este ceva antic provenind din epoci foarte îndepărtate, iar că se crede în acea aserțiune – pe când cu referire la celelalte lucruri se constată o mare rigurozitate în analiza oricărei pretenții – este fragmentul cel mai antic al acestei moșteniri. Un Dumnezeu care generează fii cu o femeie muritoare; un înțelept care instigă lumea să nu mai muncească, să nu mai rostească judecăți, dar să fie atentă la semnele sfârșitului iminent al lumii; o dreptate care acceptă pe cel nevinovat ca victimă de ispășire; unul care poruncește discipolilor săi să bea sângele său; rugăciuni pentru intervenții miraculoase; păcate săvârșite împotriva unui Dumnezeu, ispășite de un Dumnezeu; frica de un dincolo, a cărui ușă este moartea; semnul crucii ca simbol într-un timp în care nu se mai știe de condamnarea și de rușinea crucii – acel suflu rece ne trimite toate acestea, ca și cum ar veni dintre-un mormânt foarte vechi! Cine ar crede că un asemenea lucru mai este încă crezut?»

(Din F. Nietzsche, Umano, troppo umano, tr. it. Sossio Giametta, Milano, Adelphi 1982, I, p. 113, tr. ro. Wilhelm Dancă).

Falsitățile de origine

«27. Creștinismul crește pe un tărâm fals unde întreaga fire, orice valoare naturală, orice realitate aveau împotrivă-le cele mai profunde instincte ale claselor cârmuitoare, o  formă de dușmănie împotriva realității, dușmănia de moarte care de atunci încoace n-a mai fostă depășită. „Poporul ales” care n-a păstrat pentru toate lucrurile decât valori sacerdotale, cuvinte de preoți și care a îndepărtat de la sine, cu o logică neînduplecată, ca un lucru „necucernic, impur, păcat”, tot ce mai rămâne încă puternic pe pământ, poporul acesta făuri pentru instinctele sale o ultimă formulă consecventă până la negațiunea de sine însuși; el sfârși prin a nega în creștinism ultima formulă a realității, „poporul sfințit”, „poporul aleșilor”, însăși realitatea iudaică. Cazul e cu desăvârșire de primă ordine, mica mișcare revoluționară botezată cu numele de „Isus din Nazaret” e o repetare a instinctului preoțesc care nu mai suferă realitatea preotului, născocirea unei forme de existență încă și mai retrasă, a unei vedenii a lumii încă și mai neaievea, aceea care condiționează organizația Bisericii. Creștinismul tăgăduiește Biserica… Dimpotrivă, nu văd care era direcția răzvrătirii prin care trecu Isus, pe nedrept poate, ca să fie promotorul, dacă a-ceastă răzvrătire n-ar fi fost îndreptată împotriva Bisericii iudaice, biserica luată în exactul înțeles ce-l dăm astăzi acestui cuvânt. Era o răzvrătire împotriva „celor buni și drepților”, împotriva „sfinților lui Israel”, împotriva ierarhiei societății, nu împotriva corupției societății, ci contra castei, a privilegiului, ordinii, formulei. E o lipsă de credință în „oamenii superiori”, un nu rostit împotriva a tot ceea ce era preot și teolog. Dar ierarhia care, prin acest fapt, era pusă sub semnul întrebării, nu a fost oare aceea care pentru o clipă era locuința plutitoare, care singură îngăduia poporului evreu să existe în mijlocul „apei”, ultima posibilitate de a supraviețui, cu greu căpătată, reședința existenței politice autonome, un atac împotriva acestei existențe era un atac împotriva celui mai adânc instinct popular al său, împotriva celei mai dârze voințe de a trăi a unui popor din câte au existat pe pământ. Acest sfânt anarhist care chema cel mai de rând popor, pe afurisiți și pe pescari, Batjocura iudaismului, la împotrivirea contra ordinii stabilite, – cu un limbaj care acum ar duce cu siguranță în Siberia, dacă s-ar putea da crezare Evangheliilor, acest anarhist era un criminal politic, cu atât mai puțin cu cât un criminal politic era posibil într-o comunitate absurd de nepolitică. Asta-l condusese la cruce; inscripția ce se găsea pe această cruce e o dovadă. El muri din vina sa, – lipsește orice rațiune de a

pretinde, deși s-a făcut lucrul acesta destul de des, – că a murit pentru păcatele altora.»

(Din F. Nietzsche, AntiChristul, § 27.)

Psihologia lui Isus

«28. O problemă diferită este aceasta: dacă el a fost într-adevăr conștient de o atare contradicție, sau dacă el a fost doar conceput ca această contradicție. Și numai aici apare problema psihologiei Mântuitorului. Recunosc că citesc puține cărți cu atâtea greutăți ca Evangheliile. Aceste dificultăți sunt de alt ordin decât acelea ce îngăduiră savantei curiozități a spiritului german celebre și de neuitat triumfuri, sorbeam cu prevăzătoarea încetineală a filologului rafinat, opera fără de seamăn a lui Strauss. Aveam pe atunci douăzeci de ani, acum prea sunt serios pentru așa ceva. Ce-mi pasă de consecințele „tradiției”? Cum se poate în genere numi „tradiție” legendele sfinților! Istoriile sfinților sunt literatura cea mai în doi peri din câte există: a le afla metoda științifică, dacă nu există alte documente, e un procedeu osândit din primul loc – o simplă trândăvie de savant!

29. Ceea ce mă interesează pe mine e tipul psihologic al Mântuitorului. Acesta ar putea să se mențină în Evanghelii, chiar fără vrerea lor, deși schilodit și plin de trăsături străine: cum s-a păstrat în legendă acela al lui Francisc d’ Asissi. Nu e vorba de adevărul celor ce a făcut el, despre cele ce a spus, despre chipul cum a murit, ci de a se ști dacă se mai poate înfățișa încă tipul său, dacă a fost „păstrat”? Încercările ce au fost făcute pentru a descoperi chiar în Evanghelii, povestea unui „suflet” îmi par, după câte le cunosc, că dau dovadă unei urâcioase nimicnicii psihologice. D-l Renan, această păpușă în psihologice, a dat drept lămurire a tipului lui Isus, două din cele mai cuviincioase din câte s-au putut da: ideea de geniu și ideea de erou. Totuși, dacă este ceva neevanghelic, e ideea de erou. Contrar oricărei lupte, oricărui sentiment de a se afla în luptă, s-a amestecat în instinct: incapacitatea de împotrivire ce se transformă în morală, (nu rezistă „răului”, cea mai profundă vorbă a Evangheliilor întrucât va fi cheia lor), fericirea aleșilor în pace, în blândețe, în incapacitatea de a fi dușmani. Ce înseamnă „vestea cea bună”? Viața adevărată, viața veșnică este găsită, – ea nu se făgăduiește: ea e aici, ea este în voi: e viața în dragoste, în iubirea fără deducție, fără concluzie, fără distanță. Fiecare e copil al lui Dumnezeu – Isus nu acaparează absolut nimic pentru dânsul – atâta timp cât El este copilul lui Dumnezeu, fiecare este egal fiecăruia… A face din Isus un erou! – Și ce neînțelegere mai e și în cuvântul „geniu”! întreaga noastră noțiune a „spiritului”, această idee de civilizație, nu are nici o noimă într-o lume în care supraviețuiește Isus. Vorbind serios despre fiziologist, orice alt cuvânt ar fi cu totul altfel la locul lui… Cunoaștem o stare bolnăvicioasă de iritare a simțului pipăitului care se dă îndărăt în fața oricărei atingeri, care se înfioară de îndată ce apucă un obiect solid. Reducă-se un atare habitus la ultima consecință, – va deveni un instinct, o ură împotriva oricărei realități, o fugă în „ceea ce nu se poate apuca”, în „ceea ce nu poate fi priceput”, o scârbă față de orice formulă, de orice noțiune a timpului și spațiului împotriva a tot ceea ce este obiectul temeinic al instituției, Biserica: va deveni obișnuința unei lumi, în care nici un fel de realitate nu mai mișcă, o lume care nu mai e decât „interior” al unei lumi „adevărate”, al unei lumi „veșnice”… „împărăția lui Dumnezeu este în voi…”

30. Ura instinctivă contra realității: urmarea unei extreme facultăți de a suferi, a unei extreme iritabilități care în general nu mai vrea să fie „atinsă”, fiindcă simte prea viu orice contact. Excluderea instinctivă a oricărei uri, a oricărei dușmănii, a tuturor granițelor și tuturor distanțelor în sentiment; urmarea unei extreme facultăți de a suferi, a unei extreme iritabilități care încearcă orice împotrivire, orice trebuință de a rezista, cu o nesuferită neplăcere (adică primejdioasă, respinsă de instinctul conservării) și care nu cunoaște fericirea – plăcerea – decât în ne-rezistența la rău, iubirea ca unică, și ca pe o ultimă putință în viață… Iată două realități psihologice pe care s-a înălțat doctrina învierii. Le socotesc ca pe o sublimă dezvoltare a hedonismului pe baze cu desăvârșire bolnăvicioase. Epicurismul, doctrina învierii păgânismului, îi rămâne de aproape înrudită, deși supraîncărcată cu o puternică doză de vitalitate greacă și de energie nervoasă. Epicur, un decadent tipic: pentru întâia oară recunoscut ca atare de mine. Teama durerii, chiar a durerii nespus de mică, această teamă nu poate sfârși altfel, decât într-o religie a dragostei…

31. Mi-am dat de mai înainte răspunsul la problemă. Pentru a putea formula acest răspuns era necesar a admite că tipul Mântuitorului nu ni-a fost păstrat decât foarte sluțit. Această desfigurare e foarte verosimilă; pentru multe motive un atare tip nu putea rămâne în întregime liber de adăugiri. Trebuie că mediul în care lucra această figură, să fi lăsat urme asupră-i, și, mai mult decât istoria, datinele primelor comunități creștine: tipul a fost îmbogățit în mod retrospectiv cu trăsături ce nu pot fi interpretate decât prin motive de luptă și de propagandă. Această lume stranie și bolnavă în care ne introduc Evangheliile, o lume ca luată dintr-un roman rus, în care drojdia societății, bolile nervoase și nerozia „copilărească” par să-și fi dat întâlnire, această lume trebuie să fi îngroșat în orice chip tipul: primii discipoli, îndeosebi, tălmăciră cu propria lor cruzime – ca să poată pricepe ceva din el – o făptură în întregime alcătuită din simboluri și din ceva insesizabil: pentru ei tipul nu există, decât după ce a fost turnat în tipare cunoscute… Profetul, Mesia, viitorul judecător, stăpânul moralei, făcătorul de minuni, loan Botezătorul, atâtea prilejuri de rea cunoaștere a tipului, în sfârșit, să nu dăm o valoare prea mică proprietății oricărei mari slăviri, mai cu seamă când ea e schismatică. Ea șterge din făpturile venerate trăsăturile originale, adesea chinuitor de ciudate: idiosincraziile; ea însăși nici nu le vede. Trebuie să ne pară rău că un Dostoievski n-a viețuit în vecinătatea acestui interesant decadent, vreau să spun, cineva care ar putea resimți precis farmecul cotropitor al unui amestec de sublim, de bolnăvicios și copilăresc. Un ultim punct de vedere: tipul – întru atât cât tipul decadenței a putut fi, într-adevăr rar, ciudat de multiplu și contradictoriu; o atare putință nu e de exclus în întregime. Totuși se pare că totul îl discredita, și-n cazul acesta faptul că tradiția ar trebui să fie remarcabil de credincioasă și obiectivă – dar avem motive să admitem contrariul, în mod provizoriu există o contrazicere larg deschisă între acela ce predică în munți, lacuri și-n livezi, care apare ca un Buddha pe un tărâm foarte puțin indic, și acest fanatic al atacului, dușman de moarte al teologilor și preoților, pe care răutatea

lui Renan l-a glorificat ca „marele maestru al ironiei”. Nu mă îndoiesc nici eu însumi că o mare doză de fiere – și chiar de spirit – nu e răspândită în tipul maestrului decât în ciudățeniile stării de agitație a propagandei creștine; căci se cunoaște din belșug puținul scrupul al sectarilor de a-și alcătui propria lor apologie în persoana maestrului lor. Când prima comunitate avu trebuință de un teolog răutăcios și foarte ager pentru a judeca, a se certa și a se mânia împotriva teologilor, ea își făuri „Dumnezeul” ei, după necesitățile sale, după cum îi puse în gură aceste idei, cu totul potrivnice Evangheliei, de care nu se putea lipsi „reîntoarcerea lui Christ”, „Judecata de Apoi”.

32. Încă o dată mă împotrivesc faptului că se înscrie această latură fanatică în tipul Mântuitorului: cuvântul imperios ce-l întrebuințează Renan, anulează el singur acest tip, „Vestea cea bună” e tocmai faptul că nu mai sunt contraste, în ea împărăția lui Dumnezeu aparține copiilor; credința ce se deșteaptă nu e nicidecum cucerită prin lupte, – de la început a rămas copilărească. Cazul pubertății întârziate și rămasă în stare latentă în organism, este obișnuită cel puțin fiziologilor, ca un simpton secundar al degenerării. O atare credință e fără pizmă, nu dojenește, nu se apără: ea nu poartă de fel, „sabia”, nici nu-și închipuie măcar că ar putea despărți cândva, să creeze discordii. Ea nu se manifestă nicidecum, nici prin minuni, nici prin făgăduieli de răsplătire, nici chiar prin Scripturi; ea însăși este în fiecare clipă, propria ei minune, răsplata sa, dovada ei, a sa „împărăție a lui Dumnezeu”. Această credință nu se formulează, – ea viețuiește, se apără de formule. Fără îndoială, întâmplarea mediului, limba, prealabila educație, determină un anumit cerc de concepții: întâiul creștinism nu se servește decât de noțiuni iudeosemitice (mâncarea și băutura fac parte din sfânta Cină, această idee de care s-a făcut un abuz așa de răutăcios, ca tot ce este evreiesc). Dar să se bage seama, să nu se vadă altceva decât un limbaj de semne, o semiotică, un prilej de a vedea parabole. Nici unul dintre cuvintele sale nu trebuie luate ad litteram, iată condiția prealabilă a oricărei cuvântări, pentru acest antirealist. Printre indieni s-ar fi servit de ideile samkhya, printre chinezi de acelea ale lui Lao-tzu – fără să vadă în asta vreo deosebire. Cu oarecare libertate în expresie, s-ar putea numi Isus un „spirit liber”, – el nu se sinchisește nicidecum de tot ce s-a fixat: verbul ucide, tot ce este fix ucide. Ideea, experiența „vieții”, după cum singur recunoaște, îi face scârbă de orice fel de vorbă, de formulă, de lege, de credință, de dogmă. El nu vorbește decât despre ceea ce este mai lăuntric: „viața” sau „adevărul” ori chiar „lumina”, sunt cuvintele sale pentru acest lucru lăuntric, – restul tot, întreaga realitate, toată firea, însăși limba, nu au pentru el decât valoarea unui semn, a unui simbol. Deloc nu-i îngăduit să se înșele omul în această privință, oricât de mare ar fi ispita ce se ascunde în prejudiciile creștine, vreau să zic ecleziastice. Acest simbolism, prin excelență se află în afara oricărei religii, a oricărei noțiuni de cult, a oricărei științe istorice și naturale, a oricărei înțelepciuni a vieții, a oricărei cunoașteri, a oricărei politici, a oricărei psihologii, a oricăror cărți, a oricărei arte, – „înțelepciunea” sa este exact pura ignoranță a unor atari lucruri. Civilizația nu-i este cunoscută decât din auzite, nu are nevoie să lupte împotriva ei, – el n-o tăgăduiește… Tot așa cu Statul, tot așa cu instituțiile civile și din ordin social, munca, războiul, – el n-a avut nicicând motiv să tăgăduiască „lumea”, nu s-a îndoit niciodată de ideea ecleziastică a „lumii”… Tăgăduirea este așadar, pentru dânsul un ceva cu totul imposibil. De asemenea lipsește și dialectica, ca și ideea că o credință, un „adevăr” ar putea fi dovedite prin argumente, dovezile sale sunt „lumini” lăuntrice, senzații de plăceri lăuntrice și afirmări de sine, nimic altceva decât „probe însuflețitoare”. O atare doctrină nu poate contrazice, ea nu înțelege nicidecum că mai sunt și alte doctrine, că se mai poate avea și altele, nu-și poate închipui cu nici un preț o judecată potrivnică… Pretutindeni unde ea-l întâlnește, se mâhnește din cauza acestei „orbiri” prin compătimire lăuntrică, – căci vede „lumina” – dar nu face obiecțiuni.»

(Din F. Nietzsche, AntiChristul, §§. 28-32).

Christos și iudaismul

«33. În întreaga psihologie a „Evangheliei” lipsește ideea de vinovăție și de pedeapsă, ca și ideea de răsplată. „Păcatul”, orice raport de distanță între Dumnezeu și om e suprimată, e tocmai „știrea cea fericită”. Fericirea veșnică nu e făgăduită nicidecum, dar nici nu este legată de anumite condiții; ea e singura realitate, realul nu e, dacă privim așa, decât semn… Consecințele unei atari stări se arată într-o practică nouă, propriu-zis practica evanghelică. Nu „credința” lui îl deosebește pe creștin: creștinul lucrează, el se distinge printr-un fel de a lucra deosebit. El nu rezistă aceluia care este rău față de dânsul, nici prin cuvinte, nici în inima sa. El nu face deosebire între străini și băștinași, între evrei și neevrei („aproapele”, adică coreligionarul, evreul). El nu se supără pe nimeni, nu disprețuiește pe nimeni. Nu se arată tribunalelor și nu se supune nicidecum la contradicții („Nu depune jurământ”), în nici un caz nu vrea să se despartă de nevastă-sa, nici chiar în cazul unei vădite necredințe. Toate astea-s urmarea unui instinct. Viața Mântuitorului nu era altceva decât această practică, – moartea Lui nu fu nimic mai mult decât atât… El nu avea nevoie nici de formule, nici de rituri pentru legăturile cu Dumnezeu – nici chiar de rugăciune. El a pus cu desăvârșire capăt doctrinei iudaice a căinței și iertării; El cunoaște singura practică a vieții, care pricinuiește sentimentul de a fi „divin”, „fericit”, „evanghelic”, pururea „copil al lui Dumnezeu, „Căința”, „rugăciunea pentru iertare” nu sunt deloc căile spre Dumnezeu, ele sunt „Dumnezeu” – Ceea ce era detronat prin evanghelie, era iudaismul ideii „păcatului”, a iertării „păcatelor”, a „credinței”, a „izbăvirii” prin credință – orice dogmatică iudaică era tăgăduită în „vestea cea bună”. Adâncul instinct pentru felul în care trebuie să trăiască cineva, pentru ca să se simtă „în ceruri”, pentru ca să se simtă „veșnic”, în timp ce cu o altă purtare nu s-ar simți nici de fel „în ceruri”; numai lucrul acesta e realitatea psihologică a „învierii”. O viață nouă, și nu o credință nouă…»

(Din F. Nietzsche, AntiChristul, § 33.)

Christos și moștenirea sa autentică

«34. Dacă înțeleg ceva în acest mare simbolist, e doar faptul de a nu lua drept realități, drept adevăruri, decât realitățile lăuntrice, și că restul, tot ceea ce e firesc, tot ceea ce are legătură cu timpul și spațiul, tot ceea ce e istoric, nu i se păreau decât ca niște semne, niște prilejuri de parabole. Ideea despre „fiul omului” nu e o personalitate concretă, care face parte din istorie, ceva individual, unic, ci un fapt „etern”, un simbol psihologic, desprins din noțiunea de timp. Ăsta-i adevărul, afirm încă o dată, și în cel mai înalt înțeles, al Dumnezeului acestui simbolist-tip, al „împărăției lui Dumnezeu”, al „împărăției Cerurilor”, al „fiului lui Dumnezeu”, a doua personalitate a Treimii. Toate astea – să mi se ierte expresia – sunt lovitura de pumn drept în ochi. O! în care ochi! – al Evangheliei: un cinism istoric în insula simbolului… Totuși se vede lămurit, – nu toată lumea, sunt de acord, – ceea ce este arătat prin semnele „tatălui” și „fiului”: cuvântul „fiul” exprimă pătrunderea în sentimentul „transfigurării” generale a tuturor lucrurilor (beatitudinea), cuvântul „tată”, același sentiment, sentimentul de veșnicie și înfăptuire. Mi-e rușine să amintesc ce a făcut Biserica din acest simbolism: n-a pus ea oare povestea lui Amphitryon în pragul credinței creștine? Și o dogmă a „neprihănitei zămisliri” în afară de asta? – Dar astfel, ea a prihănit Zămislirea. „Împărăția Cerurilor” e o stare a inimii, – nu-i o stare „suprapământească” sau chiar „după moarte”. Orice idee de moarte firească lipsește în Evanghelie: moartea nu e nicidecum o punte, nici o trecătoare; ea e lipsă, fiindcă face parte dintr-o lume cu totul alta, aparentă, folositoare numai, tot atâta cât și somnul. „Ora morții” nu-i o idee creștină, „ora”, timpul, viața trupească și crizele ei nu există pentru maestru „veștii bune”… „Domnia lui Dumnezeu” nu e un ce care se așteaptă, ea nu are nici ieri, nici mâine, nu vine în „mii de ani”, – și nu este o experiență a inimii, se află pretutindeni, și nu e nicăieri…

35. Acest „îmbucurător trimis” muri așa cum viețuise, așa cum propovăduise, – nicidecum pentru a „izbăvi pe oameni”, ci pentru a le arăta cum trebuie să viețuiască. Practica o lasă pe seama oamenilor: atitudinea Lui în fața călăilor Lui, față de învinuitorii Săi și de orice fel de bârfire și pângărire – atitudinea Lui pe cruce. El nu rezistă, nu-și arată dreptul Său, nu face un pas ca să se îndepărteze de sine lucrul extern, mai mult încă: îl provoacă… Și se roagă, suferă și iubește cu acei care îi fac rău… Nicidecum să se apere, nicidecum să se mânie, nicidecum să facă răspunzător pe cineva. Dar nici așa să se împotrivească răului, iubind răul…»

(Din F. Nietzsche, AntiChristul, §§. 34-35).

Nu a existat decât un singur creștin

«39. – Mă reîntorc pe urma pașilor mei și redau adevărata poveste a creștinismului – Cuvântul „creștinism” e și așa un non-sens – de fapt n-a fost decât un singur creștin, și acela a murit pe cruce. „Evanghelia” a murit pe cruce. Ceea ce de atunci încoace, s-a numit „Evanghelie”, era și așa contrariul a ceea ce viețuise Christ: o „veste rea”, un dysangelium. E fals până la non-sens să vezi într-o „credință”, ca de pildă credința în mântuirea prin Christ, instinctul distinctiv al creștinismului: nu e decât practică creștină, o viață ca aceea ce-a trăit-o cel care a murit pe cruce, și care e creștină… În zilele noastre e cu putință o asemenea viață unor anumiți oameni, trebuitoare chiar: creștinismul adevărat și primitiv va fi cu putință  în toate epocile… Nu numai o credință deosebită, dar o acțiune deosebită, mai ales a nu face anumite lucruri, și mai ales, o altă ființă (…).

40. – Soarta Evangheliei se hotărî în clipa morții, era atârnată de „cruce”… A fost această moarte neașteptată și rușinos de mârșavă, – crucea îndeobște rezervată canaliei, – și numai acest groaznic paradox aduse pe discipoli în fața adevăratei probleme: Cine era omul acesta? Ce era asta? Se înțelege foarte bine sentimentul mișcat și jignit, până-n adâncul făpturii, teama că o atare moarte poate fi serioasa combatere a cauzei lor, groaznicul punct de întrebare: „Pentru ce este asta?” Aici totul trebuia să fie necesar, să aibă o noimă, o rațiune superioară; iubirea unui învățăcel nu cunoaște întâmplarea. Numai atunci se deschide prăpastia: „Cine-i acela ce l-a ucis? Care-i era vrăjmașul său firesc”? Această întrebare țâșnește ca un fulger. Răspunsul: Iudaismul stăpânilor, clasa

lui diriguitoare. De aici înainte, se afla în revoltă contra ordinii, Isus a fost privit după aceea ca un răzvrătit împotriva ordinii stabilite. Până atunci această trăsătură războinică și negativă, lipsa imaginii sale: mai mult încă, era tăgăduirea. Este știut faptul că mica comunitate nu înțelesese esențialul, pilda dată prin această moarte, libertatea, superioritatea asupra oricărei idei de răzbunare: asta dovedește cât de puțin îl pricepea comunitatea! Prin moartea sa, Isus nu putea să voiască nimic alta în sine, decât să dea dovada cea mai strălucită a înlăturării sale… Dar ucenicii lui erau departe de a ierta această moarte, ceea ce ar fi fost evanghelic în cel mai înalt grad; sau chiar să se lase pradă unei atare morți, într-o dulce și senină liniște sufletească… Sentimentul

acesta, mai puțin evanghelic, al răzbunării, a fost acela care a pus stăpânire pe dânșii. Era cu neputință ca să fie judecată cauza prin această moarte: era nevoie de „răsplată”, de „Judecată” (- și totuși ce poate fi mai potrivnic Evangheliei decât „răsplata”, „pedeapsa”, „judecata”!). Așteptarea populară a unui Mesia revine încă o dată pe planul întâi; un moment istoric a fost luat în seamă; „împărăția lui Dumnezeu”, socotită ca act final, ca făgăduială! Evanghelia a fost tocmai afirmarea, îndeplinirea, realitatea acestei „împărății”; Moartea lui Christos a fost „împărăția lui Dumnezeu”. Acum se înscrie în tipul maestrului tot disprețul și amărăciunea aceasta împotriva fariseilor și cărturarilor, și de aici au făcut din el un fariseu și un cărturar! Pe de altă parte, sălbatica venerație a acestor suflete devotate nu mai suferea dreptul fiecăruia de a fi copilul lui Dumnezeu, acest drept care-l propovăduise Isus; răzbunarea lor consta în a-l înălța pe Isus într-un chip lăturalnic, a-l dezlipi de el însuși, după cum odinioară iudeii, prin ura dușmanilor se despărțiseră de Dumnezeul lor, pentru a-l ridica în înălțimi. Dumnezeul unic, fiul unic: amândoi erau produse ale urii…

41. – Și de atunci s-a ivit o problemă absurdă „Cum de putea Dumnezeu una ca asta? Mintea tulburată a micii comunități găsi în asta un răspuns de o absurditate cu adevărat groaznică: Dumnezeu dădu pe fiul Său ca jertfă pentru iertarea păcatelor. Ah! Dintr-o dată se sfârșește cu Evanghelia! Jertfa ispășitoare, și asta sub forma cea mai respingătoare, cea mai barbară, jertfa nevinovatului pentru greșelile păcătoșilor! Ce păgânism! Isus nu suprimase oare ideea „păcatului”? Nu tăgăduise prăpastia între om și Dumnezeu, viețuise această unitate între om și Dumnezeu care era vestitorul său cel îmbucurător? Și nu era în asta un privilegiu pentru el! De îndată ce se introduce puțin câte puțin în tipul Mântuitorului: doctrina judecății și întoarcerii, doctrina morții prin jertfă, învățătura înălțării care escamotează orice idee de „mântuire”, întreagă, singura și unica realitate a Evangheliei – în favorul unei stări după moarte. – Sf. Paul a făcut

această concepție mai logică – nerușinare a concepției! – cu această obrăznicie rabinică ce este proprie în toate lucrurile: „Dacă Christos n-a înviat din morți, credința noastră este zadarnică”. – Și dintr-o dată Evanghelia devine cea mai vrednică de dispreț dintre făgăduielile irealizabile nerușinata doctrină a nemuririi personale. Sf. Paul însuși în învățătura lui își făcea o răsplătire!»

(Din F. Nietzsche, AntiChristul, §§. 39-41.).

De la realitate la credință

«Isus, care a făcut din viața lui împlinirea tuturor așteptărilor populare, care nu a făcut altceva decât să spună: împărăția cerurilor este aici, care a transformat în spirit grosolănia acestor așteptări, dar o dată cu moartea au fost uitate toate (ceea ce înseamnă: respinse) și nu mai era posibilă alegerea sau nu de a traduce din nou tipul în ideea populară de mesia a viitorului judecător, al profetului luptător …

Drept consecință a acestei lovituri, pe care gloata nesigură și exaltată nu era capabilă să o suporte, s-a strecurat repede completa degenerare: totul a fost în zadar …

O absurdă vulgarizare a tuturor valorilor și a formulelor religioase.

Instinctele anarhice contra clasei dominante trec obraznic în prim plan.

Ura față de cei bogați, puternici, învățați – cu împărăția cerurilor, cu pace pe pământ s-a terminat: realitatea psihologică devine credință, așteptare a unei realități care va veni într-o zi, reîntoarcere; viața în lumea IMAGINAȚIEI este eterna formă a răscumpărării – ; o, cât de diferit a înțeles Isus toate acestea!»

(Din F. Nietzsche, Fragmente postume 1887-1888, tr. it. Sossio Giameta, Milano, Adelphi, 1971, p. 385, tr. ro. Wilhelm Dancă).