Wilhelm Dancă

Timpul Adventului este un timp de pregătire pentru întâmpinarea, cu bucurie, a Domnului care vine. În această perioadă de pregătire, un moment important e „convertirea”. De fapt, ce înseamnă convertire? Schimbare de direcție în viață? Trecere de la un mod de a fi la un altul? Se poate vorbi despre convertire în timpurile noastre?

Meditând Evanghelia după Matei 3, 1-12 am descoperit că, în vremea lui Ioan Botezătorul, convertirea avea un sens precis. Și anume, convertirea însemna trecerea de la lumea Vechiului Testament la lumea Noului Testament. Prima lume era dominată de atitudine rigidă față de lege, față de ritual și tradiții. A doua e controlată de puterea iubirii, care „relativizează” totul. Prima lume, din cauza respectului exagerat față de lege, obtura drumul spre Dumnezeu. A doua lume, unde iubirea este legea, lasă deoparte detaliile și se concentrează pe lucrurile esențiale. Sfântul Ioan Botezătorul ilustrează acest comportament prin predica și faptele sale.

În lumina Evangheliei din a doua duminică de Advent pare să fie un personaj aspru, exigent și rudimentar. Potrivit lui Iosif Flavius, un scriitor evreu care l-a cunoscut, Ioan Botezătorul era un om bun. Comportamentul său coerent și esențializat îi făcea pe cei din jur să simtă ipocrizia sau falsitatea în care trăiau. Pornind de la exemplul său de viață am identificat trei comportamente care pot deveni criterii pentru convertirea noastră, astăzi. Nu este vorba de trecerea de la iudaizanți la creștini, de la păgâni la creștini sau de la lumea secularizată la lumea lui Dumnezeu. Astăzi se pune problema trecerii de la necredință la credința în Isus Christos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat.

Am identificatat trei gesturi la Ioan Botezătorul care sunt actuale în zilele noastre. Primul, a căuta un „pustiu”, un refugiu, un loc special unde să-l putem asculta doar pe Dumnezeu. Al doilea, să trecem de la zgomotul lumii la liniștea exterioară, apoi la liniștea interioară. Să prețuim tăcerea și să-l lăsăm pe Dumnezeu să ne vorbească. Dacă simțim nevoia, să vorbim și noi, dar mai puțin și mai rar. Dumnezeu să vorbească mai mult. Al treilea, Cuvântul lui Dumnezeu ascultat și meditat să fie transformat în mărturie exterioară. Aici se vede trecerea de la necredință la credință. Dacă Isus Christos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, atunci este contemporanul nostru. El este Dumnezeu care vine, se apropie, cum zice Ioan Botezătorul. Dacă nu avem credință, Isus Christos rămâne un om al istoriei, și nimic mai mult. Această atitudine este specifică neo-arianismului. Din păcate sunt mulți care se comportă cu indiferență față de Christos, pentru că nu au făcut trecerea de la necredință la credință.

Tema pentru acasă este următoarea: în timpul săptămânii care urmează să încercăm să vorbim unii cu alții despre conținutul meditației propuse în această duminică. E mult? E puțin?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Dumnezeu iubește lumea, dar lumea nu-L iubește pe Dumnezeu. Istoria omenirii este marcată de răzvrătire și neascultare. Vezi cartea profetului Ezechiel 2, 2-5. Darurile divine nu sunt acceptate. Într-un anumit fel omul vrea să „moară” singur decât să trăiască cu Dumnezeu. Această dramă a omenirii este sintetizată de vizita pe care o face Isus la Nazaret. În timpul vizitei compatrioții Lui nu primesc vestea cea bună. Nu cred în Domnul Isus. De aceea, acolo nu a făcut multe minuni. Evenimentul este redat de Marcu 6, 1-6.

Atitudinea de respingere a nazarinenilor comportă două momente.

Mai întâi ei se uimesc de înțelepciunea Lui. Ei cred că un om „de-al lor” nu poate să vestească lucruri atât de înălțătoare. Nu are cum, spun ei. Aici se vede obtuzitatea spirituală a nazarinenilor. De asemenea, se manifestă mediocritatea privirii lor existențiale, care e plină de interese mărunte.

Apoi, nu pot accepta că Dumnezeu se folosește de persoane obișnuite sau de lucruri simple pentru a ne vorbi. Dar acesta este „stilul” lui Dumnezeu, stil care nu corespunde cu cel al omului. S-ar putea să ne găsim și noi în asemenea situații. Adică, nu acceptăm haina modestă a lucrurilor mărețe pe care Domnul Isus ni le transmite. Sau, acordăm mai multă atenție învelișului unei cutii decât conținutului ei. În termeni teologici, nu acceptăm faptul că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat. Sau, că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om și participă la destinul nostru, afară de păcat. Sfânta Tereza de Avila a tradus acest adevăr în cuvinte simple. Ea spune că „Dumnezeu este prezent chiar și printre tigăi”. Da, dacă înțelgem „stilul” lui Dumnezeu care iubește lucrurile mici.

În concluzie, să trecem de la necredință la credință, acceptând „stilul” lui Dumnezeu de a fi cu/printre noi. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Toma apostolul, zis „geamănul”, dar și „necredinciosul”, ne este de mare folos în trăirea credinței. Ceilalți ucenici au fost martori la prima apariție a lui Isus înviat și aveau o credință solidă. Totuși, la scurt timp după aceea s-au dovedit a fi plini de prejudecăți și teamă. Stăteau închiși în casă de frica iudeilor. Ce fel de credința în învierea lui Isus este aceea care se manifestă doar în interiorul propriilor spații religioase, culturale, spirituale?

Toma apostolul nu se teme de ceilalți care nu seamănă cu el. Intră și iese din propria casă (tradiție, lege?), pleacă de la ai săi și se întoarce din nou la ei. De aceea, spunea sfântul Grigore cel Mare, prin curajul credinței sale Toma ne este de mai mult folos decât ceilalți ucenici.

Omul credincios, de fapt, se încrede în prezența neîntreruptă a lui Isus în lumea noastră. În ciuda a tot ceea ce se întâmplă – atentate, războaie, violențe, catastrofe naturale etc. Da, Isus înviat este cu noi. Este cu noi prin Crucea lui glorioasă și prin acel Paște în care se arată plini de răni.

Semnul acestei credințe în Isus înviat și rănit este bucuria care strălucește pe fața oricărui ucenic care își pune încrederea în Învierea lui Isus. Când ajunge la această convingere de credință, precum Toma apostolul, atunci se poate naște în inima lui acea pornire interioară spre adorația divinității lui Isus. Da, discipolul care nu desparte Crucea de Paște poate să-i spună lui Isus înviat: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”.

Fericitul Vladimir Ghika spunea că termenul „credincios” este ambiguu. Pe de o parte se referă la omul care are încredere în cineva. Pe de altă parte se referă la omul în care se are încredere. Cum putem gestiona echilibrul dintre aceste două sensuri ale termenului „credincios”?

Având mai multă încredere, credință în Isus devenim demni de încrederea celorlalți. La Toma apostolul credința în Isus nu este un cimitir de idei clare și distincte, ci un drum, un proces, o luptă. Poate că cineva rămâne rănit după această luptă, ca în cazul patriarhului Iacob, dar i se schimbă numele, identitatea. Devine un alt om.

Cum să cultivăm identități deschise la creștini în contextul sărbătorii Învierii lui Isus? Detalii în articolul postat mai jos.

Credința noastră este primită și bazată pe mărturia de viață a celor care ne-au transmis-o. Fiecare dintre noi recunoaște că a fost un om (tata, mama, fratele, sora, prietenul etc.) care ne-a ajutat să facem primul drum la biserică. Sau, că a fost un om care ne-a deschis inima spre credința în Dumnezeu. La unii aceste amintiri sunt momente plăcute, edificatoare, memorabile, în schimb la alții, nu.

Lăsând deoparte calitatea acestor amintiri, putem spune că la începutul credinței noastre au fost niște fapte de credință ale unor martori demni de crezare. Neîndoielnic, acceptarea și trăirea credinței au depins de harul lui Dumnezeu, dar și de noi. Cum se îmbină toate acestea în viața concretă a omului credincios?

Problema transmiterii și acceptării credinței creștine în zilele noastre este, într-adevăr, o problemă. Părinții afirmă lucrul acesta când încearcă să se îngrijească de formarea religioasă a copiilor lor. Dar și preoții sunt de aceeași părere. Dacă stăm de vorbă cu ei, aceștia spun că și la oamenii maturi, în vârstă, se observă o anumită inapetență pentru realitățile spirituale. Această stare de fapt devine evidentă cu ocazia pregătirii pentru căsătorie, botez sau a primirii vreunui alt sacrament.

Unii dintre responsabilii pastorali își pierd speranța și spun că, de fapt, credința nu mai poate fi transmisă. Revoluția tehnologică, dezrădăcinarea culturală, globalizarea sau/și multiculturalismul ar fi schimbat ADN-ul omului. Celula umană s-ar opune credinței. Inima omului ar fi devenit insensibilă la manifestările cosmice ale sacrului sau la chemările interioare ale absolutului. Oare chiar așa să fie?

Prima predică pe care a ținut-o Isus la sinagoga din Nazaret nu a avut succes. Tocmai de aceea sfântul evanghelist Luca își începe evanghelia sa făcând referință la fapte și martori, care devin astfel bază a credibilității evangheliei scrisă de el. Deci credința în Evanghelia lui Isus nu înseamnă un salt în nimic și nu cere suspendarea „rațiunii„ pentru a accepta „ipoteza Dumnezeu”. Și totuși, a crede sau a nu crede, se bazează doar pe fapte și pe martori? Am încercat să răspund la aceste întrebări în predica din 27 ianuarie 2019, la liturghia de la 12.15 din catedrala sf. Iosif din București. Erau prezenți numeroși credincioși, ca și în duminicile anterioare. Detalii despre atmosfera din catedrală puteți găsiți în omilia postată mai jos.