Wilhelm Dancă

În Duminica Bibliei am comentat Evanghelia după Luca 1, 1-4 și 4, 14-21. Am subliniat că această Duminică ne invită să devenim vestitori ai Cuvântului întrupat. Modelul vestirii este în evanghelia dumincii. Aici am identificat trei componente ale răspândirii Cuvântului.

Mai întâi, am pornit de la faptul că Isus a primit cartea profetului Isaia în sinagoga din Nazaret. Acolo a citit un fragment din Isaia despre anul jubiliar și a spus că această Scriptură s-a împlinit. Evident, pentru acei ascultători din Nazaret. Ei au rămas șocați. Ceva mai târziu îl vor respinge și nu vor accepta predica Domnului. Totuși, de aici am desprins component profetică a vestirii. Adică, răspândirea Cuvântului prin vorbire și trăire să fie făcută cu determinare și curaj.

Apoi, Isus a început să vestească Evanghelia începând din Galileea. Această regiune era văzută cu ochi critici de iudei. Aici trăiau popoare cu mentalități, religii și culturi diferite. Ele se influențau reciproc și în bine, și în rău. De aceea, galileenii nu erau considerați ca repere pentru religiozitatea sau moralitatea iudaică. Oricum locul unde Isus își începe activatea îi surprinde pe ucenici. De ce? Era un gest clar de opoziție față de politica, religia și economia de la Ierusalim care deveniseră insuportabile. Ele erau rigide și forțau supunerea sacrificând demnitatea umană.

În fine, Isus le vestește celor săraci, captivi, oprimați eliberarea. Am desprins de aici că a crede în Isus Christos înseamnă să devii un om liber. Sau, credința nu înseamnă consolare sau emoție interioară, ci eliberare la propriu de orice formă de asuprire. Oare avem curajul să-L acceptăm pe Isus, Cuvântul întrupat, și să vestim Evanghelia la fel ca El? Adică profetic, pornind de jos și promovând eliberarea omului de orice formă de asuprire politică, economică sau religioasă?

Detalii în articolul postat mai jos.

Dumnezeu iubește lumea, dar lumea nu-L iubește pe Dumnezeu. Istoria omenirii este marcată de răzvrătire și neascultare. Vezi cartea profetului Ezechiel 2, 2-5. Darurile divine nu sunt acceptate. Într-un anumit fel omul vrea să „moară” singur decât să trăiască cu Dumnezeu. Această dramă a omenirii este sintetizată de vizita pe care o face Isus la Nazaret. În timpul vizitei compatrioții Lui nu primesc vestea cea bună. Nu cred în Domnul Isus. De aceea, acolo nu a făcut multe minuni. Evenimentul este redat de Marcu 6, 1-6.

Atitudinea de respingere a nazarinenilor comportă două momente.

Mai întâi ei se uimesc de înțelepciunea Lui. Ei cred că un om „de-al lor” nu poate să vestească lucruri atât de înălțătoare. Nu are cum, spun ei. Aici se vede obtuzitatea spirituală a nazarinenilor. De asemenea, se manifestă mediocritatea privirii lor existențiale, care e plină de interese mărunte.

Apoi, nu pot accepta că Dumnezeu se folosește de persoane obișnuite sau de lucruri simple pentru a ne vorbi. Dar acesta este „stilul” lui Dumnezeu, stil care nu corespunde cu cel al omului. S-ar putea să ne găsim și noi în asemenea situații. Adică, nu acceptăm haina modestă a lucrurilor mărețe pe care Domnul Isus ni le transmite. Sau, acordăm mai multă atenție învelișului unei cutii decât conținutului ei. În termeni teologici, nu acceptăm faptul că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat. Sau, că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om și participă la destinul nostru, afară de păcat. Sfânta Tereza de Avila a tradus acest adevăr în cuvinte simple. Ea spune că „Dumnezeu este prezent chiar și printre tigăi”. Da, dacă înțelgem „stilul” lui Dumnezeu care iubește lucrurile mici.

În concluzie, să trecem de la necredință la credință, acceptând „stilul” lui Dumnezeu de a fi cu/printre noi. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Patria conștiinței este unul dintre cele trei locuri importante ale dramei mântuirii oamenilor. Primul este sinagoga din Nazaret în care Isus a fost respins. Vezi Evanghelia duminicii de astăzi luată de la Luca 4, 2-30. Al doilea este Ierusalimul, care s-a revoltat împotriva lui Isus și L-a răstignit. Al treilea este conștiința fiecărui om.

Într-adevăr, în patria conștiinței se duce bătălia pentru adevăr, pentru un om mai bun. Este cea mai importantă luptă aici pe pământ. De ce? Pentru că fără îmbrățișarea adevărului, nu există salt de calitate în viața nimănui. Dacă vorbim de Isus, Crucea este simbolul mărturisirii adevărului până la capăt.

Profeții din vechime, cei din vremea lui Isus, precum și cei de astăzi sunt martori ai adevărului în iubire. Pe urmele lor profeții contemporani mărturisesc adevărul în familie, printre prieteni, în fața instituțiilor sau despre guvernanți. Știu ce înseamnă lucrul acesta. Sunt gata să înfrunte ostilitatea sau respingerea acelora care aud bunavestire a adevărului în iubire.

În Evanghelia duminicii am citit că Isus a fost respins de nazarineni. Atât de tare s-au mâniat pe El că au voit să-L ucidă aruncându-L într-o prăpastie la marginea Nazaretului.

În 2019 am ajuns și eu la Nazaret. Am văzut sinagoga în care Isus a rostit celebrul discurs care a trezit și entuziasm, și mânie. Am văzut și prăpastia unde urma să fie aruncat Domnul. Acolo există o cruce de pe vremea cruciaților. Am cerut unui pelerin să-mi facă o fotografie la locul respectiv. Un preot italian care m-a văzut a spus să nu stau acolo pentru că e periculos. Da, așa e, e periculos să îmbrățișezi crucea, deși părintele se referea la altceva.

E periculos să îmbrățișezi crucea, adevărul și binele în vremuri tulburi, cum sunt vremurile noastre. De ce? Pentru că oamenii nu vor să fie deranjați în ideile și comoditățile lor. Cine spune în mod curajos care este Calea, sau Adevărul, sau Viața riscă să devină obiect de mânie. Lucrul acesta l-a făcut și Isus. A riscat. Dar, și astăzi, mărturia Domnului despre adevăr umple viața noastră de frumusețe și de sens.

Deci, și în patria conștiinței, și în viața de zi cu zi merită să iubim Crucea și Adevărul. Chiar dacă e riscant. Altfel nu devenim mai buni.

Detalii în articolul postat mai jos.

În sărbătoarea Sfintei Familii de la Nazaret am vorbit despre divinitatea Pruncului născut la Betleem. De ce? Pentru că suntem după Crăciun și toate sărbătorile pledează prin conținutul lor pentru dumnezeirea Născutului de la Betleem. Dar nu am insistat pe această.

Am dezvoltat un aspect pastoral, și anume unitatea familiei, care se poate întări prin intermediul pelerinajului. Evident, am vorbit nu atât despre pelerinajul în sine, cât mai ales despre spiritualitatea pelerinajului. Am pornit de la faptul că Evanghelia de astăzi descrie pelerinajul Familiei Sfinte la Ierusalim cu ocazia Paștelui.

Am aprofundat trei aspecte legate de pelerinaj. Primul, ținta pelerinajului, al doilea, discernământul și, al treilea, determinarea de a ajunge la scop. Dacă familiile din zilele noastre vor adopta acest tip de spiritualitate, ar fi mai unite. Nu numai ele, ci și parohiile, și Biserica.

Mai multe detalii găsiți în articolul postat mai jos.