Wilhelm Dancă

Charles Taylor s-a născut în 1931 la Montreal, Canada. Este un filosof al istoriei ideilor, catolic practicant. De curând a primit premiul Fundației Ratzinger pentru promovarea dialogului dintre credință și rațiune. Am atins următoarele puncte. Mai întâi am ilustrat diferitele presiuni ale modernității asupra experienței credinței, căutând să arăt cum putem depăși provocarea bunăstării umane. Am dezvoltat, pe scurt, istoria complicată a modernității, care este redusă la scheme de înțelegere superificială de statisticile sociologice. Am ilustrat temele specificie reflecției lui Tayolor: timpul, viața obișnuită, interioritate. În contextul cultural al modernității am adresat invitația de a căuta o reformulare a simțulului sacrului, divinului, astăzi. Pe urmele lui Ch. Taylor am propus o spiritualitate nouă hrănită de o iubire și o credință nouă, dar nu în privința conținutului, ci a limbajului. În fine am subliniat faptul că secularizarea continuă, iar omul credincios nu poate deveni autentic decât printr-o convertire la o spiritualitate „modernă”. Aceasta este mai puțin ascetică, instituțională, colectivă, dar mai personală, mai christocentrică și mai atentă la împlinirea omului întreg acum și aici. Cheia înnoirii este iubirea ca participarea la iubirea lui Dumnezeu Treime. De ce? Pentru că doar iubirea este credibilă. Detalii în cursul postat mai jos.

Cursul al IV-lea de filosofia religiei are două părți. În prima parte vorbesc despre posibilitatea dialogului dintre filosofie și religie în modernitate pe terenul comun al căutării sensului. În a doua parte ating problema definiției religiei. Am ținut cont de dominația spiritului subiectiv și individualist din modernitate și am făcut deosebire între religie și revelație.

Într-adevăr, astăzi, modelele vechi de raportare a filosofiei la religie – mit și logos, credință și rațiune – au intrat din nou pe scena dezbaterilor teoretice, dar cu o altă intensitate și calitate. Logosul pune accentul pe rațiunea științifică, aseptică și tehnică, iar credința subliniază contextul relațional al subiectului gânditor și religios.

Din păcate am trecut printr-o perioadă de dușmănie între filosofie și religie. Heidegger vorbea că ar exista o dușmănie de moarte între cele două discipline. De ce ? Pentru că filosofia modernă a renunțat la transcendență. Pe cale de consecință filosofia a devenit irelevantă în contextul religios și antropologic. După ce a renunțat la sens și s-a oprit doar la explicație, filosofia a devenit incapabilă să mai ofere criterii de orientare etică sau epistemologică.

Potrivit filosofiei moderne sensul este instituit de subiect, dar individul poate greși, poate confunda sensul cu utilul, plăcutul, comoditatea etc. Aici se așteaptă intervenția filosofiei și a religiei. Aceasta poate deveni reală, dacă sensul este înțeles ca posibilitate de relaționare.

În contextul paradigmei modernității centrate pe subiect am propus o definiție simplă a filosofiei religiei. Astfel, filosofia religiei este cercetare a chestiunilor religioase cu ajutorul conceptelor și argumentelor filosofice. De asemenea, am propus și o definiție foarte scurtă a religiei, adică formă specială de relație dintre uman și divin.

Relația dintre uman și divin a avut în istorie trei forme de reprezentare. Prima a subliniat importanța relației ca atare, a doua s-a oprit la rolul divinului, iar a treia a subliniat rolul umanului. În această ultimă fază suntem acum când religia se deschide spre angajarea socială și politică.

În fine am vorbit despre două pericole ce amenință echilibrul dintre cei doi termeni ai relației religioase (uman și divin), și anume dogmatismul și misticismul. Pentru a reuși păstrarea balanței juste, am discutat în concluzie diferențele și asemănările dintre religie și revelație, dintre religia naturală și religia supranaturală sau istorică.Mai multe detalii în filmul postat mai jos. Pe curând!

În al treilea curs de filosofia religiei am analizat contextul filosofic și religios al modernității. De ce? Pentru că în acest context s-a născut disciplina filosofia religiei. Acum, între sec. XVI și XVIII, am asistat la ruptura dintre credință și rațiune. Cuvântul de ordine în toate planurile de activitate ale ființei umane a fost termenul „autonomie”.

Trei filosofi occidentali au jucat un rol deosebit în dezvoltarea conștiinței omului modern. Primul dintre ei este I. Kant (1724-1804), filosof german, părintele filosofiei religiei. Kant a vorbit despre autonomia spiritului uman în legătură cu condițiile de posibilitate ale cunoașterii sale, cu principiile lui de acțiune, dar și cu dimensiunea religioasă a existenței.

Autonomia revendicată aici de către om îi conferă o putere de raportare la sine care devine cheie de lectură a relațiilor lui cu lumea, cu semenii și cu Dumnezeu. În acest context a apărut reforma protestantă, cu o atenție deosebită focalizată pe subiect, pe individ, dar și contra reforma catolică, care a căutat să fundamenteze sacramental trăirea credinței de comunitate.

Credința a rămas singura cale de acces la Dumnezeu, la mântuire, și a fost interpretată în lumina lui 1 Cor 1, 18, ca nebunie a Crucii. Rațiunea s-a îndreptat spre experiență și, pentru a atinge obiective științifice, a adoptat ca metodă de lucru metoda axiomatică-deductivă.

S-a deschis astfel drumul laicizării sau secularizării care, potrivit lui Ch. Taylor, a cuprins trei fenomene. Primul este retragerea religiei din spațiul public. Al doilea e dispariția credințelor și practicilor religioase. Al treilea este pierderea simțului creștin al vieții. Biserica a pierdut mare parte din bunurile sale  materiale. În filosofie explicația a înlocuit sensul, „ipoteza Dumnezeu” nu a mai fost folosită pentru înțelegerea lumii și a vieții.

Omul centrat pe sine a devenit izvor al tuturor relaționărilor în interiorul și în exteriorul său. Omul vitruvian (1490) al lui Leonardo da Vinci a rezumat schimbarea paradigmei antropologice. Omul a devenit subiect, în sensul că s-a eliberat de orice legătură cu Dumnezeu, cu lumea, a început să aibă inițiative personale și a instituit relații multiple pornind de la sine.

R. Descartes (1596-1650), un filosof francez, a sintetizat spiritul modernității spunând că omul este fundamentul primordial al relațiilor sale cu lumea și cu Dumnezeu. Adică, acum, nu se mai raportează la Dumnezeu, la transcendență, ci la sine. Dar Descartes a observat că omul modern își sesizează limita când vine vorba să se raporteze la infinit. Este vorba despre o categorie pe care omul o poate gândi, însă nu o poate produce.

B. Pascal (1623-1662) a pornit de la această fractură din interiorul omului modern și a subliniat neliniștea care-l cuprinde gândind vidul din ființa sa. Suspendat între infinitul mare și infinitul mic, omul se simte ca un ceva între nimic și totul. Spiritul de autonomie al modernității i-a dat putere omului și, în același timp, l-a rupt de transcendență, l-a limitat la sine.

De aici a început căutarea sensului care a devenit în hyper-modernitatea noastră o luptă. Despre acest subiect voi vorbi în cursul următor.În concluzie am arătat că filosofia religiei s-a născut în modernitate. Am spus că există asemănări și deosebiri între cele două domenii de activitate ale spiritului uman.

Am pledat pentru relații de dialog și de complementaritate subliniind că filosofia poate ajuta religia subliniind importanța imaginilor, simbolurilor, intuițiilor fundamentale, experienței concrete. De asemenea, religia poate ajuta filosofia deschizându-i tematici și orizonturi mai largi pentru abordările de tip metafizic, cum ar fi tema adevărului, frumuseții, bunătății, ființei, care în religie sunt legate de experiența credinței în Dumnezeu.

Mai multe detalii în cursul înregistrat video și postat aici. Pe curând!