Wilhelm Dancă

Astăzi, în catedrala „Sfântul Iosif” din București am meditat Luca 17, 11-19. Este vorba despre vindecarea celor 10 leproși. Toți se vindecă însă doar unul se întoarce și-i mulțumește lui Isus. Titlul omiliei se inspiră din „Odă în metru antic”. Spunea M. Eminescu: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Unii spun că este cel mai frumos vers din toată literatura română. L-am parafrazat și am spus că putem să învățăm nu să murim, ci să trăim. Întâlnirea cu Christos poate să ducă la schimbarea verbului a muri cu a trăi.

În prima parte a omiliei am explicat de ce a făcut Isus semne, fapte de putere sau minuni. Ele prevestec Împărăția lui Dumnezeu și devin motive de credibilitate pentru a crede în mod liber în Christos.

Apoi m-am oprit la câteva provocări ale minunii vindecării leprosului străin.

Prima este trecerea de la christofilie sau creștinofilie la filoxenie. Adică, să ne deschidem spre necunoscut, pentru că acest fel de întălnire rodește. De aceea să trecem de la iubirea creștinilor, iubirea între creștini, la iubirea străinilor. Ei pot să ne învețe cum să devenim mai disponibili și roditori în credință.

A doua e legată de boala de lepră, astăzi. Se poate numi singurătate, izolare, autosuficiență, egoism, indiferență, oboseala de a fi sau de a trăi. Neîndoielnic boala prevestește moartea. Cum suportăm suferința, boala, singurătatea? Eminescu spunea că „nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Dar noi putem schimba versul, după întâlnirea cu Christos. Astfel putem spune „nu credeam să-nvăț a trăi vreodată”. Scriptura spune că cel drept, deci și ucenicul, va trăi prin credință.

Vorbind despre a treia provocare m-am referit la diferența dintre recunoștință și mulțumire. Recunoștința pregătește terenul mulțumirii. Putem să devenim euharistici, oameni care mulțumesc lui Dumnezeu și oamenilor, dacă vom fi recunoscători.

În concluzie prin credință putem să ne vindecăm și să ne salvăm. Unii doar s-au vindecat (ceilalți 9 leproși), dar nu s-au mântuit. Pentru că nu i-au mulțumit (euharisteo) lui Christos pentru minunea săvărșită în viața lor. O vorbă evreiască spune, cu haz și cu tâlc: „Să vină Mesia, sigur, dar eu să nu fiu de față!”. Cartea Apocalipsei se termină cu aceste cuvinte: „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22, 20). Oare suntem pregătiți pentru (a doua) venirea lui Mesia?

Recent s-a declanșat în Europa un tsunami de cultură toxică. Nu mai este recunoscută prin lege demnitatea și unicitatea ființei umane. Nu mai este recunoscută valoarea ființei umane nenăscute și a identității de gen a copiilor. Au mai fost și vor mai fi asemenea derapaje ale umanismului ateu. Ce putem face? De la cine ne vine ajutorul? Psalmistul spune: „Ajutorul meu vine de la Domnul, care a făcut cerul și pământul” (Ps 121, 2).

De asemenea, ajutorul vine de la Isus, care a promis că va fi cu noi, mereu. „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul lumii” (Mt 28, 20). De aceea este important în aceste vremuri să rămânem cât mai aproape de Isus.

În evanghelia duminicii de astăzi, 27 iunie 2021, din Mc 5, 21-43, am văzut că Domnul a săvârșit două vindecări miraculoase. Iair, șeful sinagogii din Cafarnaum, i-a solicitat lui Isus vindecarea fiicei lui care era pe moarte. Același lucru i-a cerut femeia bolnavă de hemoragie.

Am subliniat două modalități de apropiere de Isus. Prin „îmbulzire” sau prin relație respectuoasă. Prin întâlnire indirectă sau prin întâlnire directă. Primul fel de întâlnire l-am regăsit în formele culturale creștine. Ele sunt forme de întâlnire indirectă cu Isus. Al doilea fel, întâlnirea directă, se regăsește în credința intențională sau gândită. Am explicat aceste două forme de apropiere de Isus și am pledat pentru cultura creștină autentică. Dar și pentru recuperarea credinței „intenționate”, „gândite”.

Într-adevăr, întâlnirile noastre cu Isus pot fi mijlocite de credința altora. Sau pot fi „intenționate” de noi. Credința autentică dă naștere unei culturi. De exemplu, viețile sfinților, operele de artă sacră, literatura, muzica sacră etc. – sunt produse culturale ale credinței. Astăzi, sunt credincioși care se ascund sau rămân blocați în spatele culturii creștine. Nu trec pe malul celălalt. Nu trec la întâlnirea directă cu Christos.

Având în vedere furtunile culturale care se întrevăd la orizont, să căutăm să împrospătăm cultura noastră creștină printr-o credință intențională sau gândită cu bucurie.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Expresia „vindecătorul rănit” îi aparține lui Henri Nouwen. Am început omilia comentând faptul că o treime din Evanghelia după Marcu prezintă minunile făcute de Isus în timpul activității publice. Astăzi a fost vorba despre vindecarea unui lepros (Mc 1, 40-45). Am subliniat trei aspecte.

Primul, mentalitatea iudaică susținea unitatea strânnsă dintre trup și suflet. De aceea boala era înțeleasă de cele mai multe ori ca o consecință a dereglărilor din suflet. Când suferim de vreo boală a trupului să încercăm mai întâi vindecarea sufletului. Și invers.

Al doilea, leprosul s-a vindecat încălcănd regulile carantinării. Și Isus a încălcat regulile de prevenție, pentru că l-a vindecat prin atingere fizică. Ambii au fost ostracizați. Atunci când faci binele trebuie să ții cont de demnitatea egală a tuturor persoanelor, bolnave sau sănătoase, și persoana umană trebuie să aibă prioritate în raport cu regulile. De exemplu, astăzi sunt oameni care suferă de multe alte boli decât infectarea cu Covid, dar unii dintre ei nu sunt spitalizați pentru că nu există locuri, pentru că alții au prioritate, pentru că „am făcut reguli și trebuie să le respectăm” cu orice preț în dauna bolnavilor. Nu se poate schimba ceva în privința asta?

Al treilea, leprosul cere vindecarea în genunchi. Este gest al cererii în fața Domnului Isus care ar trebui recuperat și practicat mai des. De ce? Pentru că și Isus a îngenuncheat în fața noastră, a discipolilor, înainte de Pătimirea sa, apoi ne-a spălat și sărutat picioarele. Să facem la fel.

În concluzie am spus că există multe forme de lepră contemporană, de la singurătate și până la nevoia nebună de afecțiune sau iubire. Cum le poate trata ucenicul lui Isus? Asumându-și riscul de a fi „infectat” cu necazurile, suferințele, tulburările în care se află bolnavul. Devenind vindecător rănit de boala bolnavului. Mai multe detalii în omilia postată mai jos.

Sf. Anton de Padova este cunoscut și cinstit în toată lumea. Nu doar la noi în România. Am fost la Istanbul și am văzut că acolo, în bisericile catolice, era cinstit de mulți bărbați și femei. Am fost la Beijing și acolo am observat același lucru: era cinstit de numeroși bărbați și femei care păreau topiți în actul lor de rugăciune. Tot la fel la Seoul, în Coreea de Sud. Același lucru l-am remarcat în America, la fel în Europa, în multe locuri. Pe alocuri se poate observa că devoțiunea la sf. Anton a devenit mai importantă decât adorația datorată lui Dumnezeu. Desigur, aveam de-a face cu o exagerare. Dar faptul rămâne: sf. Anton este foarte cunoscut în lume.

Unii sau alții se pot întreba: de unde provine această faimă de sfințenie? Și cum se explică faptul că durează mai bine de 800 de ani? Sf. Anton a murit la vârsta de 36 ani, deci nu a avut prea mult timp să se facă remarcat, cunoscut. Cu toate acestea zeci și sute de mii de oameni de-a lungul timpului au apelat la ajutorul lui. Într-adevăr, sfântul minunilor la îndemâna tuturor are un loc special în inimile oamenilor pentru că are un loc special în fața lui Dumnezeu. A fost iubit de Dumnezeu și este iubit de oameni! Da, pentru că viața lui curată atrage privirea milostivă a lui Dumnezeu, iar rugăciunea adresată lui nu rămâne fără răspuns.

Cred că sf. Anton poate fi asumat astăzi ca model de trăire creștină. Propun două posibile itinerarii existențiale creștine pe urmele Sfântului. Primul se referă la determinarea, curajul, îndrăzneala de a face rupturi de nivel în viața noastră. Mai ales atunci când simțim că suntem copleșiți de superficialitate. Așa cum a făcut sfântul Anton, care a trecut de la viața de profesor universitar la viața simplă de frate franciscan. Al doilea are legătură cu dragostea lui extraordinară față de Cuvântul lui Dumnezeu. Această pasiune pentru Sfânta Scriptură l-a ajutat să descopere Înțelepciunea ascunsă din Biblie, să o predice și să o trăiască. Cu această Înțelepciune și-a presărat viața și și-a cultivat viața cu sens etern.

Cum să ne comportăm când auzim chemarea la lucrurile esențiale și cum putem să dăm un sens vieții noastre cu ajutorul Înțelepciunii? Câteva sugestii în predica postată mai jos.

Sfinte Antoane de Padova, roagă-te pentru noi!