Wilhelm Dancă

Dumnezeu iubește lumea, dar lumea nu-L iubește pe Dumnezeu. Istoria omenirii este marcată de răzvrătire și neascultare. Vezi cartea profetului Ezechiel 2, 2-5. Darurile divine nu sunt acceptate. Într-un anumit fel omul vrea să „moară” singur decât să trăiască cu Dumnezeu. Această dramă a omenirii este sintetizată de vizita pe care o face Isus la Nazaret. În timpul vizitei compatrioții Lui nu primesc vestea cea bună. Nu cred în Domnul Isus. De aceea, acolo nu a făcut multe minuni. Evenimentul este redat de Marcu 6, 1-6.

Atitudinea de respingere a nazarinenilor comportă două momente.

Mai întâi ei se uimesc de înțelepciunea Lui. Ei cred că un om „de-al lor” nu poate să vestească lucruri atât de înălțătoare. Nu are cum, spun ei. Aici se vede obtuzitatea spirituală a nazarinenilor. De asemenea, se manifestă mediocritatea privirii lor existențiale, care e plină de interese mărunte.

Apoi, nu pot accepta că Dumnezeu se folosește de persoane obișnuite sau de lucruri simple pentru a ne vorbi. Dar acesta este „stilul” lui Dumnezeu, stil care nu corespunde cu cel al omului. S-ar putea să ne găsim și noi în asemenea situații. Adică, nu acceptăm haina modestă a lucrurilor mărețe pe care Domnul Isus ni le transmite. Sau, acordăm mai multă atenție învelișului unei cutii decât conținutului ei. În termeni teologici, nu acceptăm faptul că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat. Sau, că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om și participă la destinul nostru, afară de păcat. Sfânta Tereza de Avila a tradus acest adevăr în cuvinte simple. Ea spune că „Dumnezeu este prezent chiar și printre tigăi”. Da, dacă înțelgem „stilul” lui Dumnezeu care iubește lucrurile mici.

În concluzie, să trecem de la necredință la credință, acceptând „stilul” lui Dumnezeu de a fi cu/printre noi. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Iubirea umană e fragilă, iubirea divină este eternă. Omul iubește imperfect, Dumnezeu iubește în mod desăvârșit. De aceea, Domnul este Dătător de Viață. Când iubirea umană întâlnește iubirea divină atunci se petrece o schimbare în om. Evident, o transformare în bine. Omul se vindecă de toate relele sale pământești. Totodată, se vindecă de răul său radical, care este moartea. Sau, mai bine zis, începe să pășească pe drumul Vieții adevărate.

Am dezvoltat aceste gânduri meditând Evanghelia după Marcu 5, 21-43. Aici este vorba despre două minuni de vindecare. Sunt una într-alta. Mai întâi Iair, conducătorul sinagogii îi cere lui Isus să-i vindece fiica. Apoi, în drum spre ea, vindecă pe femeia suferind de hemoragie.

În ambele cazuri este decisivă credința protagoniștilor. Iair crede în puterea supranaturală a lui Isus. Tot la fel, femeia bolnavă. În cazul fetiței readuse la viață, Domnul Isus subliniază rolul credinței părinților în raport cu copiii. Credința este un patrimoniu al familiei umane ca atare și nu trebuie să se piardă. Am spus că, având sensul de încredere, credința e un patrimoniu universal al cosmosului. Iubirea mișcă sori și stele, spune Dante. În cazul femeii vindecate de hemoragie avem o credință matură și, mai ales, curajoasă. Suntem invitați să recuperăm credința, comportament de viață, în relația dintre părinți și copii. De asemenea, să manifestăm credința în public, în mod curajos. Chiar dacă riscăm să fim luați în râs. Așa cum și Isus a fost ironizat astăzi în Evanghelie.

Ucenicul nu poate fi mai mare decât maestrul său. Ucenicul participă la destinul lui Isus. Dacă Domnul a fost luat în râs, și ucenicul va fi batjocorât. Avem aici un semn distinctiv al credinței mature, și anume, luarea în râs. Evident, de cei care nu o cunosc. Să nu ne fie teamă! Domnul Christos are ultimul cuvânt.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi, în catedrala „Sfântul Iosif” din București am meditat Luca 17, 11-19. Este vorba despre vindecarea celor 10 leproși. Toți se vindecă însă doar unul se întoarce și-i mulțumește lui Isus. Titlul omiliei se inspiră din „Odă în metru antic”. Spunea M. Eminescu: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Unii spun că este cel mai frumos vers din toată literatura română. L-am parafrazat și am spus că putem să învățăm nu să murim, ci să trăim. Întâlnirea cu Christos poate să ducă la schimbarea verbului a muri cu a trăi.

În prima parte a omiliei am explicat de ce a făcut Isus semne, fapte de putere sau minuni. Ele prevestec Împărăția lui Dumnezeu și devin motive de credibilitate pentru a crede în mod liber în Christos.

Apoi m-am oprit la câteva provocări ale minunii vindecării leprosului străin.

Prima este trecerea de la christofilie sau creștinofilie la filoxenie. Adică, să ne deschidem spre necunoscut, pentru că acest fel de întălnire rodește. De aceea să trecem de la iubirea creștinilor, iubirea între creștini, la iubirea străinilor. Ei pot să ne învețe cum să devenim mai disponibili și roditori în credință.

A doua e legată de boala de lepră, astăzi. Se poate numi singurătate, izolare, autosuficiență, egoism, indiferență, oboseala de a fi sau de a trăi. Neîndoielnic boala prevestește moartea. Cum suportăm suferința, boala, singurătatea? Eminescu spunea că „nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Dar noi putem schimba versul, după întâlnirea cu Christos. Astfel putem spune „nu credeam să-nvăț a trăi vreodată”. Scriptura spune că cel drept, deci și ucenicul, va trăi prin credință.

Vorbind despre a treia provocare m-am referit la diferența dintre recunoștință și mulțumire. Recunoștința pregătește terenul mulțumirii. Putem să devenim euharistici, oameni care mulțumesc lui Dumnezeu și oamenilor, dacă vom fi recunoscători.

În concluzie prin credință putem să ne vindecăm și să ne salvăm. Unii doar s-au vindecat (ceilalți 9 leproși), dar nu s-au mântuit. Pentru că nu i-au mulțumit (euharisteo) lui Christos pentru minunea săvărșită în viața lor. O vorbă evreiască spune, cu haz și cu tâlc: „Să vină Mesia, sigur, dar eu să nu fiu de față!”. Cartea Apocalipsei se termină cu aceste cuvinte: „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22, 20). Oare suntem pregătiți pentru (a doua) venirea lui Mesia?

Recent s-a declanșat în Europa un tsunami de cultură toxică. Nu mai este recunoscută prin lege demnitatea și unicitatea ființei umane. Nu mai este recunoscută valoarea ființei umane nenăscute și a identității de gen a copiilor. Au mai fost și vor mai fi asemenea derapaje ale umanismului ateu. Ce putem face? De la cine ne vine ajutorul? Psalmistul spune: „Ajutorul meu vine de la Domnul, care a făcut cerul și pământul” (Ps 121, 2).

De asemenea, ajutorul vine de la Isus, care a promis că va fi cu noi, mereu. „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul lumii” (Mt 28, 20). De aceea este important în aceste vremuri să rămânem cât mai aproape de Isus.

În evanghelia duminicii de astăzi, 27 iunie 2021, din Mc 5, 21-43, am văzut că Domnul a săvârșit două vindecări miraculoase. Iair, șeful sinagogii din Cafarnaum, i-a solicitat lui Isus vindecarea fiicei lui care era pe moarte. Același lucru i-a cerut femeia bolnavă de hemoragie.

Am subliniat două modalități de apropiere de Isus. Prin „îmbulzire” sau prin relație respectuoasă. Prin întâlnire indirectă sau prin întâlnire directă. Primul fel de întâlnire l-am regăsit în formele culturale creștine. Ele sunt forme de întâlnire indirectă cu Isus. Al doilea fel, întâlnirea directă, se regăsește în credința intențională sau gândită. Am explicat aceste două forme de apropiere de Isus și am pledat pentru cultura creștină autentică. Dar și pentru recuperarea credinței „intenționate”, „gândite”.

Într-adevăr, întâlnirile noastre cu Isus pot fi mijlocite de credința altora. Sau pot fi „intenționate” de noi. Credința autentică dă naștere unei culturi. De exemplu, viețile sfinților, operele de artă sacră, literatura, muzica sacră etc. – sunt produse culturale ale credinței. Astăzi, sunt credincioși care se ascund sau rămân blocați în spatele culturii creștine. Nu trec pe malul celălalt. Nu trec la întâlnirea directă cu Christos.

Având în vedere furtunile culturale care se întrevăd la orizont, să căutăm să împrospătăm cultura noastră creștină printr-o credință intențională sau gândită cu bucurie.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Expresia „vindecătorul rănit” îi aparține lui Henri Nouwen. Am început omilia comentând faptul că o treime din Evanghelia după Marcu prezintă minunile făcute de Isus în timpul activității publice. Astăzi a fost vorba despre vindecarea unui lepros (Mc 1, 40-45). Am subliniat trei aspecte.

Primul, mentalitatea iudaică susținea unitatea strânnsă dintre trup și suflet. De aceea boala era înțeleasă de cele mai multe ori ca o consecință a dereglărilor din suflet. Când suferim de vreo boală a trupului să încercăm mai întâi vindecarea sufletului. Și invers.

Al doilea, leprosul s-a vindecat încălcănd regulile carantinării. Și Isus a încălcat regulile de prevenție, pentru că l-a vindecat prin atingere fizică. Ambii au fost ostracizați. Atunci când faci binele trebuie să ții cont de demnitatea egală a tuturor persoanelor, bolnave sau sănătoase, și persoana umană trebuie să aibă prioritate în raport cu regulile. De exemplu, astăzi sunt oameni care suferă de multe alte boli decât infectarea cu Covid, dar unii dintre ei nu sunt spitalizați pentru că nu există locuri, pentru că alții au prioritate, pentru că „am făcut reguli și trebuie să le respectăm” cu orice preț în dauna bolnavilor. Nu se poate schimba ceva în privința asta?

Al treilea, leprosul cere vindecarea în genunchi. Este gest al cererii în fața Domnului Isus care ar trebui recuperat și practicat mai des. De ce? Pentru că și Isus a îngenuncheat în fața noastră, a discipolilor, înainte de Pătimirea sa, apoi ne-a spălat și sărutat picioarele. Să facem la fel.

În concluzie am spus că există multe forme de lepră contemporană, de la singurătate și până la nevoia nebună de afecțiune sau iubire. Cum le poate trata ucenicul lui Isus? Asumându-și riscul de a fi „infectat” cu necazurile, suferințele, tulburările în care se află bolnavul. Devenind vindecător rănit de boala bolnavului. Mai multe detalii în omilia postată mai jos.