Wilhelm Dancă

Am meditat astăzi tema acceptării milostivirii divine. Acest subiect este foarte important în contextul pregătirii pentru Paște. Este vorba despre mărturisirea păcateleor și primirea iertării divine în libertate. Adică, în responsabilitate. Am spus că, astăzi, în multe locuri, scaunul de spovadă a devenit magazie de instrumente de curățenie în biserică. Găsești acolo mopuri, găleți, detergent, mături etc.

Am pornit de la Evanghelia după Ioan 8, 1-11. Am identificat patru caracteristici ale mentalității creștine despre păcat.

Mai întâi, păcatul este o realitate. Este ceva rău. Nu trebuie redus păcatul la elemente psihologice sau sociologice.

Apoi, păcatul e o realitate universală. Toți oamenii sunt păcătoși. Sensul general al păcatului este trădărea iubirii. Oricare ar fi această iubire, de Dumnezeu, de oameni, de vocație, păcatul trădează o iubire.

Altă caracteristică e legată de leacurile pentru vindecarea stării de păcat. Voribm despre „caritas in veritate”, expresia provine de la Sfântul Paul, scrisoarea către Efeseni 5. A fost preluată de Papa Benedict în enciclica cu același nume din 2009. Pe scurt, „caritas” sau milostivirea face ca adevărul să nu derapeze în științism sau legalism. Adevărul ajută milostivirea să nu se transforme în sentimentalism sau slăbiciune.

În fine, omul păcătos se vindecă dacă se lasă privit de privirea lui Isus Christos. Privirea vindecă, mântuiește, spune Simone Weil. Astăzi fiecare dintre noi e invitat să primească iertarea lui Christos în mod responsibil. Adică în mod liber, fără frică, fără presiune, violență. Astfel omul își recuperează deschiderea lui fundamentală spre Dumnezeu, spre eternitate.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Bolnavii sunt de multe feluri. Există unii care au relații bolnvae cu cei sănătoși. De asemenea, există alții care au relații bolnave cu cei ce suferă. Cu privire la acest subiect am dezvoltat în omilia de astăzi două învățături practice.

Prima s-a bazat pe 1 Cor 10, 31-33. Aici sfântul Paul îndeamnă să avem voința orientată spre slava lui Dumnezeu. Este vorba despre „rectitudinea” voinței. Apoi Apostolul insistă să avem un comportament elegant față de toți oamenii. Să avem un spirit de gentelman în fapte și în vorbire! Dar pentru a ajunge la acest nivel se cere rectitudinea voinței.

A doua a pornit de la lectura din Levitic 13, 1-2.45-46 și de la Evanghelia duminicii, Marcu 1, 40-45. Aici a fost vorba despre boala de lepră și despre bolnavii de lepră. Am arătat că bolnavii suferă mai mult din cauza izolării decât din pricina bolii propriu-zise. Misiunea noastră constă în a trece de la „cruzimea” necesității de a-i izola pe bolnavi la „nebunia” milostivirii. Astfel bolnavii pot fi reintegrați în rândul oamenilor normali.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Evanghelia după Luca a fost scrisă de un medic păgân, originar din Antiohia Siriei, între anii 80 și 90, care nu a participat direct la activitatea publică a lui Isus, asemenea celor doisprezece apostoli, dar care l-a însoțit pe Sfântul Apostol Paul în călătoriile sale misionare în mai multe comunități creștine din Asia Mică între anii 50 și 58.

Născut în anul 10 d. Chr., Luca s-a convertit la credința creștină în anul 44, anul în care Sfântul Apostol Paul a ajuns la Antiohia. Se menționează numele lui Luca în Epistola către Filemon (v. 24), în Scrisoarea către Coloseni (4, 14) și în Scrisoarea a doua către Timotei (4, 11), scrisori care sunt atribuite celui supranumit „apostolul neamurilor”. Potrivit unor Sfinți Părinți ai Bisericii – de exemplu, Irineu, Ieronim, Grigore de Nazianz – Luca ar fi scris Evanghelia și Faptele Apostolilor în Ahaia (Grecia). Luca a murit răstignit, împreună cu Sfântul Apostol Andrei la Patras (Grecia), iar osemintele sale au ajuns la Constantinopol. Mai târziu, în timpul cruciadelor, relicvele trupului său au fost mutate la Padova, în bazilica „Sfânta Iustina”, unde se găsesc și astăzi, dar nu toate, căci capul este la Praga, începând din sec. al XIV-lea, în catedrala „Sfântul Vitus”. Sărbătoarea liturgică în cinstea Sfântului evanghelist Luca, se celebrează în fiecare an la data de 18 octombrie, iar în iconografie el este simbolizat sub forma vițelului, cu trimitere la „vițelul cel îngrășat”din Parabola Fiului Risipitor.  

Luca, adică „purtătorul de lumină”, a primit o educație aleasă, în spiritul culturii greco-eleniste, în conformitate cu nivelul profesiei de medic pe care o exercita. Limba greacă folosită în lucrările sale este fluentă și elegantă, lăsând să se întrevadă pe alocuri influențele stilului adoptat de istoricii greci din timpul său. Cunoștea foarte bine Biblia în traducerea greacă, adică Septuaginta sau Vechiul Testament tradus din ebraică în greacă de cei șaptezeci de înțelepți în secolul al III-lea, î.Chr., la Alexandria (Egipt). Cunoștea foarte bine și genul literar numit „evanghelie”, care a fost propus pentru prima dată de Marcu, cu scopul de a prezenta activitatea publică, patima, moartea și învierea lui Isus. 

Luca, spre deosebire de Sfântul evanghelist Marcu, a introdus amintiri despre copilăria lui Isus, așa cum a făcut și Matei, dar spre deosebire de acești doi evangheliști, el a pus în centrul Evangheliei sale mai multe discursuri ale lui Christos, foarte bine articulate din punct de vedere religios și literar, și și-a conturat Evanghelia cu o descriere personală și originală a aparițiilor lui Isus înviat.

Evanghelia după Luca nu este o lucrare autonomă, așa cum este cazul la Matei și Marcu, fiind strâns legată de Faptele Apostolilor în care ni se arată că făgăduințele făcute de Dumnezeu lui Israel s-au împlinit în Isus Christos și că mântuirea promisă lui Israel și desăvârșită în Isus a ajuns și la popoarele păgâne. Scopul celor două părți ale lucrării este să-l convingă pe Teofil, și pe alții ca el, de validitatea învățăturii primite. Pentru a atinge acest obiectiv, Luca arată că învățătura reprezentanților Bisericii primare este întemeiată pe predicarea și învățătura Domnului Isus Christos, care, mai întâi, în timpul vieții și activității sale publice, a ales mai mulți ucenici, apoi i-a pregătit și i-a trimis în lume să vorbească, în principal, despre Învierea sa și despre toate câte le-a făcut. (Fapte 10, 37-42).

Luca, spre deosebire de ceilalți doi evangheliști sinoptici, are o contribuție proprie ce se desfășoară pe aproximativ zece capitole, începând cu capitolul 9, 51 și terminând cu capitolul 18, 14. Dacă cineva dorește să cunoască în profunzimemesajul lui Luca, trebuie să înceapă cu lectura acestei părți a Evangheliei lui, care are forma unei mari „călătorii” pe care o face Isus începând din Galileea, trecând prin Samaria și ajungând la Ierusalim, acolo unde moare și învie. Isus „călătorește” însoțit de discipolii săi și de mari mulțimi de oameni, predicând treptat despre subiectele caracteristice ale catehezei sale, astfel că această „călătorie” se transformă într-o invitație la a-L „urma pe Christos”, ceea ce înseamnă parcurgerea mai multor etape de maturizare a credinței și de trăire a vieții evanghelice. Este vorba de o schemă de interpretare a drumului credinței cu Isus ca anticipare a călătoriilor misionare ale Bisericii, despre care Luca a vorbit în Faptele Apostolilor, deoarece Isus – un lucru pe care nu-l găsim la ceilalți sinoptici – își desfășoară misiunea și în Samaria, adică într-o lume non-iudaică, deschizând astfel calea predicării Evangheliei la neamurile păgâne.

Secțiunea cuprinsă între capitolele 9 și 18 conține numeroase parabole – cele mai multe dintre ele se găsesc doar la Luca -, care sunt bogate din punct de vedere teologic și remarcabile din punct de vedere literar. Amintesc câteva dintre ele care au în centrul lor personaje cum sunt: bunul samaritean, fiul risipitor, Lazăr și omul cel bogat, vameșul și fariseul. Toate sunt traversate de tema milostivirii lui Dumnezeu care cheamă la convertire.

Luca, având la îndemână un material care provenea din alte surse decât cele folosite de Marcu și Matei, a introdus în Evanghelia sa două mici secțiuni: prima care se referă la varianta scurtă a predicii de pe munte (Luca 6, 17 – 8, 13) și a doua care vorbește despre convertirea lui Zaheu (Luca 19, 1-28).

Așadar, Luca se deosebește de ceilalți doi sinoptici atât în privința surselor pe care le valorifică în mod original, cât și în privința perspectivelor multiple de încadrare a istoriei vieții lui Isus și a istoriei Bisericii primare. 

Prima dintre ele este istoria mântuirii în care Luca subliniază faptul că planul universal al lui Dumnezeu de mântuire a lumii s-a realizat în timpul vieții lui Isus Christos, care a împlinit profețiile din Vechiul Testament (Luca 22, 22: „Fiul Omului merge după cum a fost stabilit”), și că această mântuire este extinsă acum la toată omenirea prin vestirea lui Christos de către Biserică (Fapte 4, 12: „Și nu este în nimeni altul mântuirea, pentru că nu este niciun alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți”).

A doua perspectivă „lucană” leagă istoria vieții lui Isus și a Bisericii de istoria umană. Observăm lucrul acesta în trimiterile la evenimente și la personalități politice și religioase cunoscute din Palestina sau din Imperiul Roman. De exemplu, vorbind despre nașterea lui Ioan Botezătorul, Luca scrie că „era în zilele lui Irod” (Luca 1, 5), sau, introducând predicarea lui Ioan Botezătorul, precizează timpul acțiunii: „În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar, pe când Ponțiu Pilat era guvernator al Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al ținutului Itureii și Trahonitidei, iar Lisania, tetrarh al Abilenei, pe timpul arhiereilor Anna și Caiafa” (Luca 3, 1-2). Pentru a prezenta nașterea lui Isus, spune: „În zilele acelea, a venit un decret din partea lui Cezar August ca să se facă recensământ pe tot pământul. Acest recensământ a fost primul, pe când Quirinius era guvernator al Siriei” (Luca 2, 1-2).

O altă viziune specifică la Luca este despre caracterul legal al prezenței Bisericii în istorie. Astfel se explică preocuparea lui de a argumenta că, de fapt, creștinătatea este o formă legitimă de cult în Imperiul Roman, o religie capabilă să vină în întâmpinarea nevoilor spirituale ale oamenilor la fel ca religia romană. Fiind atent la această problematică, Luca a subliniat că guvernatorul roman Pilat a spus de trei ori despre Isus: „Nu găsesc nicio vină în omul acesta” (Luca 23, 4). De asemenea, Luca a dovedit, în Faptele Apostolilor,  că împlinirea firească și logică a iudaismului este în creștinism și, de aceea, creștinii trebuie să se bucure de aceeași toleranță și libertate care, în mod tradițional, erau acordate doar iudeilor de către puterea romană (Fapte 26, 2: „Mă consider fericit, o, rege Agripa, că astăzi, înainte ta, mă pot apăra de toate acuzele pe care mi le aduc iudeii”).

Această perspectivă asupra legitimității Bisericii în istorie are consecințe importante în ceea ce privește așteptarea parousiei (a doua venire) iminente a Domnului, în sensul că a diminuat atenția pe care i-o acorda comunitatea primară, afirmând că Domnul se poate întoarce oricând, însă, cel mai important lucru este trăirea Cuvântului lui Isus în fiecare zi. De exemplu, Luca 9, 23: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să mă urmeze!”. Accentul cade pe prezentarea lui Isus drept model și călăuză în viața ucenicului.

Evanghelia după Luca îi cere discipolului să se identifice cu Învățătorul care poartă de grijă și îi mângâie pe cei săraci, pe cei închiși și asupriți, pe cei neînsemnați și încercați, pe cei care sunt excluși din comunitate, pe păcătoșii publici, și, în general, pe toți aceia care nu au pe nimeni în afară de Dumnezeu. De exemplu, Luca 4, 18: „Duhul Domnului este asupra mea, pentru aceasta m-a uns, să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor captivi eliberarea, celor orbi, vederea, să redau libertatea celor asupriți”.

O ultimă perspectivă este încadrarea întregii vieți a lui Isus în lumina evenimentelor pascale. Evenimentul de la Emaus, de altfel una dintre contribuțiile lucane la lista aparițiilor lui Isus înviat, explică într-un mod original semnificația Parabolei Bunului Păstor. Christos înviat, mergând pe cale, deci în timpul unei „călătorii”, îi caută pe cei doi ucenici care și-au pierdut credința și speranța, și, după ce îi găsește, îi aduce din nou la Ierusalim, lăsându-le drept moștenire sensul (interpretarea) Scripturilor și hrana euharistică. Aici, plini de bucuria întâlnirii cu Isus Înviat, discipolii participă la evenimentul Coborârii Duhului Sfânt, care marchează începutul Bisericii în istorie.

Și încă ceva legat de deosebirile dintre Evanghelia după Luca și celelalte Evanghelii: Luca se remarcă prin faptul că a subliniat mila și compasiunea lui Isus (Luca 7, 41-43), rolul Duhului Sfânt în viața Domnului Isus și a ucenicului (Luca 4, 1), importanța rugăciunii (Luca 3, 21), atenția față de femei (Luca 7, 11-17). În viziunea lui, Isus îi cheamă pe toți oamenii la convertire și pocăință (Luca 5, 32), dar pe discipoli îi invită pe fiecare în parte să se desprindă total de familia lor și de bunurile materiale (Luca 9, 57-62). Acela care răspunde cu credință și pocăință la Cuvântul lui Isus primește mântuirea (Luca 2, 30-32), pacea (Luca 2, 14) și viața (Luca 10, 25-28). Pe scurt, pentru Luca, Isus Christos este Evanghelizatorul (Luca 4, 18), cel care a primit de la Tatăl misiunea de a-i sluji pe cei săraci, și Mântuitorul (Luca 1, 17), cel care îl dă lumii pe Duhul Sfânt (Luca 24, 49).

                                                  ***

Volumul Meditații la Evanghelia după Luca, pe care îl pun acum în mâinile cititorilor, nu ar fi apărut în aceste minunate condiții editoriale dacă nu aș fi fost ajutat de mai multe persoane cu inimă mare. Țin să le mulțumesc sincer tuturor acestora și să le asigur că nu voi înceta să mă rog pentru ele. Le mulțumesc în mod special credincioșilor care, în duminicile de peste an din anii 2019 și 2022, le-au ascultat „pe viu” și știu bine care au fost reacțiile lor manifestate de cele mai multe ori pe chipurile lor luminoase. Tot ei m-au încurajat să continui drumul de pregătire pentru transcrierea, corectarea și publicarea acestor meditații.

Vreau să le mulțumesc din suflet colaboratorilor, prietenilor și binefăcătorilor care au „simțul cărții” și care au dedicat o parte din timpul lor prețios pentru a contribui la buna redactare a acestui volum care, sunt convins, va rodi spiritual în viețile cititorilor. Îi asigur că bucuria cea mare, aceea de a-i face pe alții să se bucure de prezența lui Dumnezeu care vorbește în Domnul Christos, Cuvântul întrupat, se va întoarce la ei și, într-un anumit fel, le va mângâia sufletele. În fine, mulțumesc mult editurii „Ratio et Revelatio”, în special domnului director, dr. Otniel Vereș, care găzduiește cu multă răbdare și generozitate, în spirit ecumenic, publicarea seriei „Mysterium Christi”, ajunsă acum la volumul al VI-lea.

                                                            ***

Îi invit pe cititori să deschidă cu încredere acest volum și să citească Meditațiile la Evanghelia după Luca pentru că ele sunt de folos pentru minte, inimă și viață.

Mi-a povestit recent o doamnă , care are o rudă în vârstă internată într-un azil de bătrâni, că obișnuiește să o viziteze duminica prilej cu care îi citește și câte o meditație din cele publicate. Astfel a descoperit că volumele au la sfârșit un Ghid liturgic și că în acest fel se poate identifica meditația la Evanghelia duminicii respective. Pe lângă Ghid, toate volumele, deci și volumul de față, conțin o Bibliografie scurtă, unde indic câteva titluri de cărți și filme cu ajutorul cărora se pot aprofunda unele tematici de viață spirituală. 

Structura fundamentală a volumelor din seria Mysterium Christi este caracterizată de dialogul dintre rațiune, credință și imaginație, de aceea, prima meditație are un caracter filosofic, iar ultima se inspiră din literatură (proză sau poezie), pe când toate celelalte aprofundează teologic, pastoral și spiritual una dintre Evanghelii.

Consider că,  la fel ca celelalte volume ale seriei Mysterium Christi, și volumul de față este unul prietenos și poate fi citit fie urmând ordinea cronologică a duminicilor de peste an, fie alegând la întâmplare o meditație după nevoile spirituale ale fiecăruia.

„Christos Rege” este o sărbătoare dătătoare de speranță. Este ultima sărbătoare a anului liturgic. „Sfârșitul încunează lucrarea!”. Sau, în latină, „Finis coronat opus!”. „Christos Rege” dă sens unui an întreg de aprofundare împreună a drumului spre Împărăția lui Dumnezeu. Imnul „Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat!” sintetizează încrederea în biruința asupra răului. Credincioșii au trăit-o cu multă emoție în timpul dictaturii comuniste. Ar trebui s-o simtă și astăzi, pentru că dictaturile contemporane sunt la fel de periculoase. Chiar dacă sunt mai subtile și mai blânde. De pildă, să ne gândim la dictatura relativismului, a banului, a plăcerilor, a distracțiilor sau la dictatura egoului. Sunt tot atâtea nume pentru dictatura păcatului.

Când Christos intră în conștiința unui om lucrurile se schimbă. Aproapele are prioritate, nu egoul. Frontierele regatului lui Christos sunt interioare; ele se găsesc în inimi. Sfânta Treime le cunoaște cel mai bine. Regatul lui Christos ține de ordinea calității, nu a cantității. De aceea, împărăția Lui este împărăția adevărului, a vieții, a sfințeniei, a harului, a dreptății, a iubirii și a păcii. Pornind de la Evanghelia sărbătorii, Luca 23, 35-43, am arătat că Isus este Rege al iertării. Tronul său este Crucea, adică este un Dumnezeu care cunoaște drama suferinței. Puterea sa este iertarea sau milostivirea. Ucenicul lui Isus manifestă apartenența la împărăția lui Christos prin fapte de pace și reconciliere. Într-adevăr, numai acela care a fost iertat poate să ierte pe alții. Prin iertare se oprește rostogolirea răului și a violenței. Mai mult, se marchează un nou început.

Prin urmare, împărăția lui Christos este împărăția acelora care s-au convertit sau au fost reconciliați. În concluzie l-am propus pe „tâlharul căit” ca exemplu de urmat. De ce? Pentru că prin credința sa în Isus răstignit a furat cerul.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am stat săptămâna trecută câteva zile într-o Casă de Exerciții spirituale la München, în Germania. Când am ajuns în fața Casei am văzut o poartă mare și înaltă și, în dreapta, una mai mică. Pe poarta mare intrau mașinile, iar pe cea mică oamenii pe jos. Cine intra pe poarta mică trebuia să-și plece capul puțin. Doar cei mici sau de statură mai mică nu se aplecau. Mi-am zis: iată, avem aici o invitație subtilă! Cine vine la exerciții spirituale trebuie să-și plece capul, adică să se umilească.

În Evanghelia de astăzi 25 august 2019 a fost vorba despre poartă, în special, despre poarta îngustă a împărăției. Poarta este un loc de trecere, se intră și se iese dintr-o casă, dintr-un spațiu circumscris. Poarta că să fie poartă ar trebuie să fie mereu deschisă sau întredeschisă. Când este închisă poarta devine zid. Își schimbă menirea, funcția, rolul și, de aceea, poarta închisă deranjează. Imaginați-vă că sunteți în vizită într-un oraș străin și vreți să intrați într-o biserică. Dacă ușa de la intrare este închisă, vă veți simți frustrați. Garantat!

Simbolul porții ca loc de trecere în împărăția lui Dumnezeu este frecvent în Sfânta Scriptură. În Mt 7, 13 suntem îndemnați să intrăm pe „poarta cea îngustă”. Același lucru ni se spune la Lc 13,24, adică să ne străduim să intrăm pe „poarta cea strâmtă”. În In 10,7 Domnul spune: „Eu sunt poarta. Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit”. Lucrul acesta ar fi trebuit să-l înțeleagă și ascultătorii lui Isus din Evanghelia de azi. Și încă ceva, și anume că împărăția lui se construiește pe fapte de dreptate care izvorăsc din iubire. Din iubirea de Dumnezeu și de aproapele.

Domnul este poarta cea îngustă, dar mereu deschisă, pentru că este iubire necondiționată, milostivire. Creștinii sunt chemați să devină poartă a împărăției prin trăirea iubirii milostive. Astfel inaugurează împărăția lui Dumnezeu aici pe pământ, nu după moarte. Din păcate deschiderea împărăției este întârziată sau blocată de unii dintre noi. Devin zid sau se umflă cu ei înșiși și nu mai încap pe poarta îngustă a iubirii. Poate din cauza funcțiilor, a banilor, a puterii, a plăcerilor etc. Nu știu. Alte aplicații ale simbolismului porții cu referire la viața de familie le puteți auzi în predica postată mai jos.